Fotografii ce spun povești

 

Stați liniștiți aici este și o poveste despre greci, Dar despre ei, numai de bine! 

 

Despre descoperirea Troiei și despre fraude

 

Iată  una dintre cele mai extraordinare fotografii din primele zile ale fotografiei unde apare imaginea unei tinere grecoaice care este aproape îngropată sub aur antic. 

 

Numele ei era Sophia Schliemann. Bănuiesc că deja ați recunoscut numele, același ca al celebrului Heinrich Schliemann descoperitorul Troiei. 

 

Bijuteriile din fotografie se presupune că aveau o vechime de peste 4.000 de ani iar soțul ei a spus lumii că acestea aparținuseră Elenei din Troia. Ce senzație, ce poveste magnifică. Evident este și total greșită.

 

În 1873, soțul Sofiei, Heinrich Schliemann, făcea săpături la Hisarlik (Turcia). Acolo a descoperit o colecție uimitoare de bijuterii din aur, diademe, vase, arme și mii de mărgele de aur. A botezat-o „Comoara lui Priam”, după legendarul rege al Troiei, și a asociat bijuteriile cu Elena. Elena, eroina troiană, cea care, spun legendele, a contribuit la declanșarea Războiului Troian.

 

Apoi a venit fotografia. Sophia a fost îmbrăcată în aur și a fost fotografiată ca un fel de altă Elenă din Troia, în viață. Imaginea era irezistibilă și a declanșat o întreagă isterie legată de săpăturile arheologice. O femeie din secolul al XIX-lea purtând bijuterii purtate ultima dată de una dintre cele mai faimoase femei din mitologie.

 

Dar Schliemann avea prostul obicei de a îmbunătăți realitatea. El susținea chiar că Sofia fusese alături de el când comoara fusese descoperită și chiar ajutase la scoaterea ei. N-o făcuse. Sofia părăsise Troia după moartea tatălui ei și Heinrich a recunoscut ulterior în privat că nu a fost prezentă când a fost găsită comoara. Dar povestea vinde așa că își inclusese nevasta în poveste. Mica minciunică a rezistat. 

 

Exista însă o problemă și mai mare. Începea să devină evident că acestea nu erau bijuteriile Elenei. Povestea a fost demontată ceva mai târziu când arheologia modernă a datat comoara cu aproximativ o mie de ani înainte de perioada asociată în mod tradițional cu Războiul Troian. În decizia sa de a ajunge la ceea ce credea că este Troia lui Homer, Schliemann a săpat prin straturile arheologice ulterioare și a provocat pagube enorme sitului arheologic. 

 

Iar comoara în sine are și o altă istorie tulburătoare. Schliemann a scos-o din teritoriul otoman fără autorizație, scoțând în secret colecția din Anatolia. Autoritățile otomane l-au urmărit legal după ce au descoperit ce făcuse.

 

Așadar, uitați-vă din nou la acea faimoasă fotografie a Sofiei acoperită cu aur și gândiți-vă cum se spulberă miturile și dispar minciunelele chiar și după mulți, mulți ani. Sofia nu purta bijuteriile Elenei din Troia, nu ajutase la descoperirea ei. Comoara fusese scoasă ilegal din țara în care fusese găsită și arheologul responsabil cu identificarea a greșit vârsta cu mai mult de un mileniu.

 

Totuși, cumva, fotografia a funcționat, înnebunind lumea întreagă. Săpăturile din aceea zonă au scos la iveală nu doar un singur oraș, ci mai multe așezări suprapuse.Orașele au fost construite unul peste altul de-a lungul a mii de ani iar Schliemann a crezut inițial că „Troia lui Homer” este un strat mai vechi (Nivelul II). Cam pe aici a fost descoperit celebrul tezaur din fotografie. După cum știm cercetările continuă și azi și acestea au arătat că stratul corect care corespunde perioadei Războiului Troian este de fapt Troia VII a.

 

Totuși după mai bine de 150 de ani, Sophia, grecoaica, născută Engastromenos, (a doua soție a lui Heinrich Schliemann) se uită la noi îmbrăcată ca Elena din Troia, purtând aur antic care a aparținut unor femei ale căror nume reale s-au pierdut cu mii de ani în urmă.

 

Istorie îi oferă credit afaceristului german pentru descoperiri și copilăria mea abundă de povesti despre el și perseverența lui ca arheolog amator. La fel ca în cazul lui Karl May și povestea lui Winetou, adevărul m-a dezamăgit teribil. Azi mulți istorici moderni îl consideră un mitoman și un falsificator care a deformat adevărul pentru a-și spori propria faimă.

 

El este responsabil de multe erori arheologice:

Uite ce spune drăgălașul Al despre câteva din erorile arheologului amator, recunoscute acum ca fraude: 

 

Principalele minciuni, exagerări și manipulări legate de descoperirile sale includ:

 

1. Furtul creditului de la Frank Calvert

Schliemann și-a asumat în totalitate meritul descoperirii Troiei, susținând că a găsit situl ghidat doar de intuiția sa și de textele Iliadei. În realitate, cel care a identificat dealul de la Hisarlîk (Turcia) ca fiind locul probabil al Troiei a fost diplomatul și arheologul amator britanic Frank Calvert. Calvert deținea chiar o parte din acel teren, dar nu avea fonduri pentru excavare, motiv pentru care l-a invitat pe Schliemann să finanțeze și să coordoneze săpăturile. Schliemann l-a marginalizat ulterior pe Calvert și i-a atacat reputația pentru a rămâne singurul „erou” al poveștii. 

 

2. Inventarea „Comorii lui Priam”

În 1873, Schliemann a descoperit un tezaur spectaculos din aur și bijuterii pe care l-a numit imediat „Comoara lui Priam.

 

Minciuna romantică: Schliemann a scris în jurnalul său și în cărțile sale o scenă dramatică în care el însuși a scos bijuteriile din zid în timp ce se prăbușeau pietre, iar credincioasa sa soție, Sophia, le aduna ascunzându-le în șalul ei. În ziua respectivă, Sophia nici nu se afla pe șantierul arheologic (era la Atena, după moartea tatălui ei). Mai mult, arheologii au demonstrat că Schliemann a strâns obiecte găsite în zile și locații diferite (și din straturi diferite), le-a adunat într-un singur loc și a regizat „marea descoperire” pentru a crea un impact mediatic uriaș. 

 

3. Eroarea gravă de datare

Obsedat să găsească Troia lui Homer, Schliemann a considerat că aceasta trebuie să se afle la cel mai adânc nivel al dealului. A ordonat săparea unui șanț uriaș (Șanțul lui Schliemann, lat de 40 de metri) folosind inclusiv dinamită. Prin această metodă brutală, a distrus exact straturile superioare care corespundeau Troiei homerice (Troia VI / VIIa, din Epoca Bronzului Târziu, cca. 1200 î.Hr.). 

 

Tezaurul pe care l-a găsit aparținea de fapt stratului Troia II, o civilizație mult mai veche, care trăise cu 1.000 de ani înaintea unui eventual Război Troian.

 

4. Minciunile din autobiografie

Schliemann a încercat să își construiască imaginea unui geniu predestinat. El a susținut în memoriile sale că la vârsta de 7 ani, văzând o ilustrație cu Troia în flăcări, i-a promis tatălui său că va găsi acea cetate când va fi mare. Biografii moderni au demonstrat că această poveste a fost complet fabricată la bătrânețe pentru a-și cosmetiza biografia, el neavând niciun interes real pentru arheologie până la vârsta adultă, când s-a îmbogățit din speculă și afaceri. 

 

5. Repetarea scenariului la Micene („Masca lui Agamemnon”) 

Năravul de a pune etichete homerice pe obiecte care nu aveau nicio legătură cu poemele s-a repetat în 1876 la Micene (Grecia). 

 

Când a descoperit o mască mortuară din aur, Schliemann a trimis o telegramă regelui Greciei spunând: „Am privit chipul lui Agamemnon”. Cercetările ulterioare au arătat că masca aparținea unui conducător care murise cu aproximativ 300–400 de ani înaintea perioadei în care ar fi trăit Agamemnon. Există chiar suspiciuni (deși disputate) că Schliemann ar fi cerut unui bijutier să modifice ușor trăsăturile măștii (adăugându-i mustața în stil secolul XIX) pentru a o face să pară mai „eroică”.

 

. 

 

 

 

 https://www.facebook.com/WomenInWorldHistory/posts/pfbid02ePYQy6vcfsJgBHzA6pnwzYyWdNvhcvtC8kboA7wZ4H2wMJEzS4m8YhQ785dWkxgul