Anemonele

 

Anemona capelin culori roșu și alb, Revista Horticultural 1887

 

Anemone – un gen de aproximativ 200 de specii de plante cu flori din familia Ranunculaceae.

 

Anemone tapet hârtie pictată manual 1799
 

În limba greacă  ἀνεμώνη (anemōnē) înseamnă „fiica vântului”, de la ἄνεμος (ánemos „vânt).

Florile sunt născute, conform mitologiei grecești, din lacrimile zeiței Afrodita amestecate cu sângele iubitului ei Adonis rănit de moarte de soțul  gelos Ares. Mai apoi Adonis ajuns  în lumea de sub pământ inspiră chiar Persefonei un val de iubire, făcând-o pe Afrodita să se sfădească cu Persefona.

Foarte apreciate în secolul al XVII-lea, anemonele sunt mândria colecționarilor și apar în grădinile regale și princiare. Au fost florile preferate ale lui Gaston d'Orléans care a crescut 11 specii diferite în grădina sa din Blois, anemonele sunt, de asemenea, bine reprezentate în grădina regelui Henric al IV-lea, în care Marie de Medici și-a găsit modelele de broderie, și chiar mai numeroase în grădina regală din plante medicinale, cu 36 de specii enumerate de fondatorul său Guy de la Brosse.

În aceeași perioadă, apare celebrul manuscris  Ghirlandele Juliei unde oferă un loc important neprețuitei anemone (pictorul Nicolas Robert).

Nicolas Robert, Anemone variae flore simplici, secolul al XVII-lea, guașă pe velin, Collection des vellums, portefeuille 39, folio 81

În calitate de pictor regelui, acest artist a oferit și câteva reprezentări ale anemonelor păstrate în colecția de velină a Muzeului Național de Istorie Naturală.

 

Poreclit Rafaelul florilor, Pierre-Joseph Redouté a imortalizat la rândul său aceste anemone elegante, inclusiv modelele care inspiră elementele decorative arte.

Cultivate pentru buchete în sudul Frantei, în special Anemone coronaria sau ”anemona florarilor”, anemonele sunt cunoscute și pentru proprietatile lor medicale. Anemona hepatică a fost folosită în Evul Mediu pentru a trata bolile hepatice, în timp ce Anemona pulsatilla oferă un remediu homeopat împotriva răcelii.

În tradițiile populare se  spune că aduce noroc și protejează împotriva răului. Iar când anemona își închide petalele, este un semnal că ploaia se apropie.

 

.

Despre Gorgona numai de bine

 

Mereu sunt alte povești în spatele poveștii inițiale:

 

Se spune că povestea Gorgonelor, (ca și a Harpiilor și Eriniilor) este de fapt o poveste a ”feminității funeste„. 

Cele 3 sau mai bine zis 2 +1 zeități (Gorgona nu era nemuritoare ca surorile ei) sunt considerate fiice ale nopții, dezgustătoare și tenebroase dar ...

 

... într-o versiune târzie a mitului Meduzei, relatată chiar de către Ovidiu (Metamorfoze 4.770), aceasta inițial era o tânără fecioară foarte frumoasă. Era "aspirația multor pețitori", spune poetul. Pentru că Poseidon a violat-o în templul Atenei, zeița (a înțelepciunii) a fost atât de furioasă, încât a transformat-o pe tânără într-un monstru cu șerpi în loc de păr și a făcut în așa fel încât chipul ei să pietrifice pe oricine o privește. În relatarea lui Ovidiu, Perseu chiar afirmă că pedeapsa aplicată Medusei de către Minerva (Atena) este justificată.

 

Noi cunoaștem mai mult povestea uciderii acesteia de către Perseu după ce Gorgona Medusa devenise pericol public. Zeii au aflat de încercarea eroului și l-au ajutat. Perseu va primi scutul Atenei, sandalele aurii înaripate ale lui Hermes, sabia lui Hefaistos și casca invizibilă a lui Hades. Medusa a fost ucisă în somn. A fost decapitată. În acel timp, Medusa era însărcinată (cu Poseidon) iar când Perseu i-a retezat capul, Pegas (calul rapid și înaripat) și Chrysaor (un gigant cu sabie aurie), au țâșnit din corpul ei. 

 

Pentru că mitul Medusei apare și la babilonieni cu sute de ani înainte, se crede că inițial povestea a apărut în timpul unei invazii, unde eroul Marduk o omoară pe Tiamat = Zeița Sigiliului (poate a morții) și unde o mare importanță o are fiul (Pegas) creatură sacră ale cărei aripi sunt de natură celestă și care apare în ceremoniile de invocare a ploii și instaurare a dinastiilor regale.

 

Povestea lui Freud, din cartea sa ”Capul Medusei” este legată de conflictele nerezolvate din perspectiva consensului si a nonconsensului mitului inițial iar feminismul secolului trecut au folosit-o ca model: unde chipul Medusei "poate fi o hartă menită să ne ghideze prin teroarea proprie, în interiorul mâniei noastre spre sursa puterii noastre ca femei„ (Froggi Lupton)

 

Așadar atenție la Zeițe!!! Uneori sunt mai rele și mai nedrepte de cât dezgustătoarele Gorgone.

 

 

Clopoțeii ( campanule)

Campanula sau floarea de clopot este unul dintre mai multe genuri din familia Campanulaceae
 

Campanula este cunoscută și sub numele de ”oglinda lui Venus” și își trage numele de la un mit grecesc în care Venus (Afrodita, zeița iubirii, frumuseții, dorinței, fertilității, prosperității) ascunde la un moment dat o oglinda magică. Oricine s-ar uita în oglinda respectivă, acela ar vedea doar frumusețe.

 

Un biet cioban a găsit-o, dar nu a vrut să o înapoieze pentru că devenise obsedat/extaziat de propria sa imagine. Afrodita îi ordonă fiului ei, Eros (Cupidon) să meargă să-i caute oglinda. Acesta o găsește și se luptă cu ciobanul până când fără să vrea, cei doi, o sparg. 

 

Miile de cioburi se transformă într-o pajiște de flori oglindă.

 

. 

Zeița primăverii

 

   Floralia de Hobbe Smith 1898

 

 

De la naștere până la moarte, de la inocență până la pasiune, florile au numeroase interpretări și implicații în miturile și legendele Greciei antice.

Florile simbolizează adesea tinerețea, frumusețea și plăcerea, dar pot personifica și fragilitatea și trecerea bruscă de la viață la moarte, mai multe flori, cum ar fi anemona, brândușa (crocusulul) și zambilele, își au numele din miturile grecești. 

 

Chloris (Flora) și Zephy de Bouguereau. 1875.

 

Metamorfoza este o temă tipică în mitologia greacă, zeii, la fel și muritorii, aveau puterea de a se transforma în animale, păsări sau alți oameni și au folosit în mod repetat această putere fie pentru a păcăli fie pentru a-i manipula pe alții.

În Grecia antică, un festival al florilor, dedicat lui Dionysos, zeul vegetației/plăcerii/vinului, extazului, avea loc la începutul primăverii, în luna Anthesterion. Anthesterion este a opta lună a calendarului attic antic, care cade de la jumătatea lunii februarie până la jumătatea lunii martie. Se pare că sărbătorile moderne de început de mai sunt o întoarcere la vechiul Festival Anthesterion.

Chloris, zeița greacă a florilor (zeița romană Flora) Evelyn De Morgan – Chloris (flora), zeița greacă antică a vegetației și florilor (1880)

În mitologia greacă, numele Chloris înseamnă „galben-verzui”, „verde pal”, „pal”, „palid” dar în același timp și „proaspăt”, iar ea era o nimfă sau zeiță, legată de primăvară, flori și creșterea nouă.

Nimfa Chloris, a fost răpită de Zephyrus, zeul vântului de apus care a transformat-o într-o zeiță, odată ce s-au căsătorit, împreună, au avut un fiu, Karpos, se crede că casa ei era Câmpurile Elizei. 

 

 

 Chloris (Flora) și Zefyr - John William Waterhouse 1898

De asemenea, se credea că Chloris a fost responsabilă pentru metamorfozarea lui Adonis (dediței), Attis (pin), Crocus (brândușa), Hyacinthus (Zambila) și Narcissus (narcisa)în flori.

 

***

 În opera lui Ovidiu se spune că ea a fost parțial responsabilă pentru conceperea lui Ares. Legenda spune că Zeul războiului  s-a născut ca răzbunare a Herei pentru că Zeus a dat singur naștere Atenei. Hera a ajuns întâmpător la  Chloris (Flora) pentru odihnă dar discutând împreună Hera a descoperit că Zeița florilor o poate ajuta în răzbunarea ei. Hera a mai insistat   și a pus-o să jure că stăpânul suprem al Olimpului, Zeus, soțul ei, nu va afla. Așa că doar folosind o floare, Chloris a făcut-o pe Hera însărcinată cu Ares. Mai târziu, i s-a oferit un loc în Olimp pentru implicarea ei în nașterea lui Ares.

 

Flori de porumbar

 

Porumbarul și porumbele

E vremea florilor de porumbar, rozacee parfumate la fel ca prunul, mărul, părul....

Dacă mergeți prin păduri în următoarele săptămâni veți găsi înflorit și arbustul țepos porumbar de la margine pădurilor. Puteți aduna florile pentru ceai sunt comestibile. Florile proaspete, au un gust foarte discret de migdale și pot aroma deserturile lactate, pot decora salate. Uscate se folosesc pentru ceai (infuzie).

Mai este și aperitivul ”Troussepinette”, un aperitiv alcoolic cu vin, alcool și crenguțe înflorite de porumbar dar e plin de tanin.

Lacrimi și viniferin

Stiati ca seva vitei de vie ajuta la vindecarea bolilor de ochi?

 

 

La inceputul sezonului de primavara se taie vita de vie. Dupa taierea si eliminarea ramurelelor urmeaza etapa ,,de plans”, timp in care arbustul isi vindeca capetele ramurilor amputate cu ajutorul unei rasini similare unui lichid ce se scurge picatura cu picatura, sub forma unor mici lacrimi. Unii oameni spun ca picaturile ce se scurg de la capetele ramurilor de vie taiate sunt ,,lacrimile vitei de vie“, ,,plansul” acestei plante. Desi ele se aseamana cu niste picaturi de apa, reprezinta mai mult decat atat.

In popor, oamenii numesc picaturile de seva ca fiind ,,lacrimi”, iar in medicina traditionala drept ,,apa vie”. Cei care au folosit acest lichid transparent cu gust salciu si putin dulce sunt convinsi de proprietatile lui extraordinare. ,,Lacrimile” vitei de vie sunt un remediu foarte bun pentru numeroase afectiuni de ochi dar si pentru anumite boli ale organismului. Specialistii in domeniu au scris despre proprietatile benefice ale sevei vitei de vie si aplicatiile acesteia, iar cei care au folosit acest lichid in scop terapeutic au fost multumiti de rezultate.

Dupa cum spuneam, vita de vie se taie primavara, atunci este momentul cand se colecteaza in sticlute picaturile de lichid ce se scurg la capetele taiate ale ramurilor groase.

Utilizarile sevei vitei de vie:

Inca din cele mai vechi timpuri, de mii de ani, aceste picaturi sunt folosite pentru a proteja sanatatea ochilor. Acest obicei stravechi a fost folosit de bunicii nostri, apoi preluat de la ei de parintii nostri si cu timpul a fost inteles mai bine, deoarece se pare ca aceasta practica are o baza stiintifica bine justificata. In medicina sunt deja cunoscute efectele acestei esente pretioase, datorita substantelor din compozitia acestei plante, ale vitei de vie.

Cei care nu stiu despre utilizarile lacrimilor vitei de vie trebuie sa stie ca sunt un ,,medicament natural” foarte bun, apreciat pentru proprietatile antihemoragice, antiinflamatoare si nontoxice. De asemenea acest lichid are efect antiseptic, creste rezistenta ochilor si pielii la infectii.

Lichidul contine viniferin – un antioxidant de 62 ori mai eficient decat vitamina C. Viniferinul este un remediu excelent pentru ochi dar si pentru piele, ten, buze. De aceea seva vitei de vie este folosita pentru tratamentul bolilor de ochi si pentru spalarea fetei. Poate fi utilizata in cazuri de blefarita, cheratita, conjunctivita, orjelet, dureri la nivelul ochilor si oboseala oculara.

De asemenea seva vitei de vie ajuta in prevenirea cheliei, se aplica la radacina firelor de par. Are efect bun si asupra unor afectiuni ale pielii capului, iritatii, eczeme sau pete, vindeca diferite leziuni ale pielii corpului.

Cei care sufera de afectiuni ale bilei sau boli de rinichi (colecistita, dischinezie biliara, pietre la rinichi, litiaza biliara) pot urma un tratament de cel mult 10 zile cu seva de vita de vie. Se iau cate 10 lingurite de lichid in fiecare zi, dimineata, pe stomacul gol. Se pot dizolva in putina apa, pentru a fi mai usor de inghitit.

Poate fi folosita si pentru piele, ten si buze. Ajuta la eliminarea petelor si roseata de pe piele, stopeaza oxidarea celulelor ce provoaca riduri pe fata, ofera un aspect catifelat si luminos tenului.

Mod de aplicare la ochi: se aplica mici cataplasme din tifon umezite cu seva de vita de vie pe ochii si se tin timp de 15 minute. Ochii se tin inchisi cand se aplica astfel de cataplasme umede, iar tratamentul se face de 3 ori pe zi.

Mod de folosire pentru combaterea unor afectiuni interne: se beau 4 lingurite de seva de vita de vie pe stomacul gol, cu 40 minute inainte de a manca; apoi se sta relaxat in pat, pe partea dreapta a corpului, un sfert de ora.

Eleonora de Aquitania

 

„Eleonora de Aquitania a avut o viață extraordinară: a fost regina Franței și apoi a Angliei, a participat la a doua Cruciadă alături de soțul său, a trăit mai mult de 80 de ani și a avut zece copii, inclusiv renumitul Richard Inimă de Leu.” (din cartea „ Eleonora de Aquitania” de mai jos) .

 

 

 

 

 

 

Eleonora sau Aliénor  a fost una dintre cele mai influente și fascinante femei din Evul Mediu. S-a născut în 1124, a moștenit Ducatul de Aquitania, una dintre cele mai bogate regiuni ale Europei (la graniță cu Spania și Oceanul Atlantic). Deși limba ei nativă a fost dialectul local poitevin, ea a învățat să citească și să scrie în latină, a învățat bine muzică și literatură, a învățat să călărească și să vâneze. Eleonora a fost o persoană extrovertită și plină de viață, inteligentă, puternică și cu multă voință. 

 

 

 

În primăvara anului 1130, când avea doar șase ani, fratele ei în vârstă de patru ani, William Aigret, și mama lor au murit la castelul din Talmont, pe coasta atlantică a Aquitaniei. Eleonora a devenit moștenitoarea prezumptivă a teritoriilor tatălui ei. Ducatul Aquitaniei în aceea perioadă era cea mai mare și mai bogată provincie din Franța; Gasconia și zona Aquitania, împreună reprezentau aproape o treime din dimensiunea Franței moderne. 

 

 

 

 

 

 

 

După moartea tatălui ei, Eleonora, în vârstă de 15 ani a devenit Ducesă de Aquitania și printre cele mai eligibile moștenitoare din Europa. Pe patul de moarte, tatăl ei a dictat un testament numindu-l pe regele Ludovic al VI-lea al Franței tutorele ei. William i-a solicitat regelui să aibă grijă atât de domenii cât și de găsirea unui soț potrivit pentru ducesă. Regele, bucuros de moartea unuia dintre vasalii săi cei mai puternici și având disponibilitate asupra celui mai bun ducat din Franța, a decis să-și căsătorească imediat moștenitorul cu ducesa ca să aducă Aquitania ca perlă a coroanei franceze, crescând astfel foarte mult puterea Franței și a dinastiei Capețienilor. 

 

Domnia lui Ludovic ca Duce de Aquitania și Conte de Poitou și a Eleonoroei a durat doar câteva zile pentru că doar după 6 zile de la nuntă, la 1 august, tatăl acestuia, regele Ludovic al VI-lea moare de dizenterie; Ludovic a devenit rege al Franței sub numele Ludovic al VII-lea. El și Eleonora au fost încoronați ca rege și regină în ziua de Crăciun în același an (1137). Cu toate acestea, căsătoria s-a dovedit a fi nefericită și ea a fost anulată în 1152 pentru consangvinizare după 15 ani împreună și 2 copii. Cei doi soți erau veri de gradul IV sau V. E o întreagă Epopee povestea celei de-a doua Cruciade, a eșecului acesteia și peripețiile armatei franceze spre Țara Sfântă cât și certurile cu Papii timpului Unul din lucrurile consemnate în cronice este faptul că (și) ea a condus armata.

 

Ca Regină a Franței ea a făcut multe schimbări la Curte și evident aristocraților mai în vârstă nu le-au plăcut aceste schimbări. În primul rând, au condamnat ținutele ”occitane” ale reginei, care li s-au părut parizienilor prea „îndrăznețe” și chiar provocatoare. În al doilea rând, deși regina cunoștea dialectul Lang d'Oil adoptat în Ile-de-France, limba ei maternă era încă dialectul Languedoc (Lang d'oc). În schimb, mulțumită Eleonorei, printre tinerii nobili ai Parisului, a început să se răspândească rapid moda romanțelor cavalerești și a cântecelor curtenești ale trubadurilor, modă ce i-a făcut să turbeze pe vârstnicii aristocrați.

Ea și-a exprimat, de asemenea, dorința de merge în Cruciadă pentru a primi binecuvântări, pentru că cuplul a avut primul copil doar după 8 ani de la căsătorie, o fiică Maria. Regele a fost nevoit să accepte acest lucru pentru că cavalerii din Aquitania nu au fost de acord să plece în Palestina  decât conduși de ducesa lor. Eleonora de pe atunci era privită de cavalerii ca o zeiță nu numai ca Regină. Trebuie spus că Eleonora nu a fost prima soție care și-a însoțit soțul într-o cruciadă - predecesorii ei au fost soțiile lui Baldwin de Boulogne și Raymond de Saint-Gilles. Exemplul ei a fost apoi urmat de soțiile conților de Blois, Flandra, Toulouse și Burgundia. Inclusiv fiul ei, Richard Inimă de Leu a fost însoțit în următoarea cruciadă de sora sa Joanna și de soția sa Berengaria. Dar să ne întoarcem la frumoasa regină și  tovarășii ei. Nikita Choniates a scris mai târziu despre armata cruciaților francezi:

 

 „În oștile lor erau și femei, călare ca adevărați  războinici, îmbrăcate în haine bărbătești, înarmate, ca bărbații, cu sulițe și având armuri; aveau o înfăţişeare războinică și păreau mai curajoase decât amazoanele.”  

 

Și, potrivit cronicarilor:

 

”însăși regina Eleonora i-a inspirat adesea pe soldați, apărând în fața lor într-un costum de amazoană - cu pieptul deschis.„

 

 Pe de altă parte, femeile au fost considerate vinovate de eșecul celei de-a II-a Cruciade. S-a explicat acest lucru nu prin nevoia doamnelor obișnuite cu confortul, ci prin pedeapsa lui Dumnezeu pentru scăderea în armata cruciată a moravurilor și moralității. 

 

Eleonora naște și o a doua fiica în drumul de întoarcere dar este acuzată de anturajul regal că ea este de vină pentru faptul că nu există un moștenitor așa că este fericită cu decizia divorțului.

 

2 ani mai târziu, Eleonora s-a recăsătorit cu ducele de Normandia. Deși era foarte fericită ca persoană divorțată a decis să se căsătorească ca să nu se mai repete episoadele încercărilor de răpire și o eventuală căsătorie forțată. A doua căsătorie a avut loc în 1154, de data acesta cu un alt văr de gradul II, Henric al II-lea.

 

Legenda zânei Melusine a fost asociată cu familia Plantagenet, iar această poveste, desigur, ar fi trebuit să atragă atenția ducesei de Aquitaine.  Tradiția susține că soția contelui Fulk de Anjou, strămoșul tuturor Plantageneților, ar fi fost Melusina, fiica regelui Ierusalimului Baldwin al II-lea și nepoata celebrei zâne Morgana, care ar fi știut să se transforme într-un șarpe. 

 

Nunta Eleonorei cu Henric ai II-lea, desigur, a fost o provocare pentru fostul ei soț, Regele Ludovic VII-lea pentru că ducele normand era vasalul regelui francez și ar fi trebuit să ceară permisiunea stăpânului său. Evident că Ludovic s-ar fi opus acestei căsătorii dar nu din cauza geloziei ci pentru că exista pericolul unificării Normandiei cu Aquitania&Gasconia.

 

 Henric avea doar 19 ani și soța sa peste 30. Faptul că au avut 8 copii vorbește clar despre atracția pe care a simțit-o reciproc. Ultimul născut a fost Ioan Fărădețară pe la 42 sau 44 de ani. Primul soț al lui Eleanor, regele francez Ludovic al VII-lea, a intrat și el într-o nouă căsătorie, dar a doua soție nu a putut da naștere moștenitorului tronului. Totuși, a treia lui soție născut un fiu, viitorul rege Filip II Augustus - cel mai mare dușman al lui Richard Inimă de Leu.

Eleonora a fost o regină activă și ambițioasă. Probabil faptul că Henric a mai avut și alți, mulți, diverși copii nelegitimi nu au făcut viața cuplului mai ușoară. Chiar Eleonora înduioșată de povestea unuia dintre ei l-a crescut la curtea ei. Dar ea a susținut aspirațiile copiilor ei și s-a opus soțului, cu care a intrat în conflicte deschise în 1173. Pentru acestă sfidare a fost închisă timp de șaisprezece ani, până la moartea lui Henric în 1189. Eliberată de fiul ei Richard, ajuns rege, ea și-a reluat rolul de regină mamă și ducesă de Aquitania. S-a ocupat de politica și diplomația ducatului francez. A murit în 1204, la vârsta de optzeci de ani și a fost înmormântată în abația din Fontevraud. A supraviețuit tuturor tuturor copiilor ei dar chiar având 79 de ani, umbla prin Spania să pregătească nunți regale, impunându-se ca un bun diplomat pentru nepoții ei ajunși să conducă regate.

 

Sursele documentare și cronologice, mărturiile artistice și literare urmăresc profilul Eleonorei nu numai ca regină și mamă de regi ci și patroană și poetă, care a contribuit la dezvoltarea culturii curtenești și a modalității respectului și iubirii trubadurilor. Citindu-i istoria putem reflecta la modalitățile în care femeile au modificat istoria chiar și în Evul Mediu întunecat. 

 

 ***

 

„Curtea iubirii” din Poitiers (1168–1173)

 

Palatul Poitiers a fost sediul conților de Poitou și ducilor de Aquitania din secolele al X-lea până în secolele al XII-lea. Aici existau/erau invitați curteni foarte culți și influența Eleonorei a inspirat multe povești despre flirt, curtare, povești ce s-au răspândit în secolele următoare pe tot cuprinsul Europei.  A fost patroana unor scriitori importanți precum Robert Wace, Benoit de Sainte - Maure și Bernart de Ventadorn.

Eleonora și fiica ei Marie au îmbinat și au încurajat idealul trubadurilor, cavalerismului și a dragostei la Curtea sa. În cartea Capelanului Andreas se povestește despre curtea din Poitiers. El susține că Eleonora, fiica ei Marie, Ermengarde vicontesa de Narbonne și Isabelle de Flandra formau ”o curte de judecată” unde se ascultau certurile îndrăgostiților și acționau ca un juriu despre toate actele dragostei romantice. El înregistrează vreo douăzeci și unu de cazuri. Cea mai faimoasă dintre povești și cea mai citată fiind problemă pusă femeilor nobile cu privire la dragostea adevărată și dacă ea poate exista în căsătorie. Potrivit lui Andreas Capellanus, femeile au decis că nu era deloc probabil ca dragostea să existe în timpul unei căsătorii impuse. Unii susțin că acest fel de tribunal a existat iar alții spun că acest lucru nu era decât un ”joc de salon”.

 

 https://en.topwar.ru/193132-alienora-akvitanskaja-koroleva-rycarej-trubadurov-i-kurtuaznoj-ljubvi.html

 

 

 https://evenimentulistoric.ro/a-fost-celebra-regina-eleanor-de-aquitania-in-spatele-rebeliunii-impotriva-lui-henric-al-ii-lea.html

 

 https://www.youtube.com/watch?v=qAP7OHmBcZY

 

 

.