Cleopatra dincolo de povești

 

Studii istorice recente rezumă faptul că Cleopatra (a urcat pe tron la vârsta de 17 ani și a murit la 39 de ani) vorbea 9 limbi. Ea cunoștea limba Egiptului Antic și învățase să citească hieroglifele, un caz unic în dinastia ei. În afară de acestea, ea vorbea fluent greaca știa limbile parților, evreilor, mezilor, sirienilor, etiopienilor și arabilor. Cu aceste cunoștințe, orice carte din lume putea fi studiată.

Pe lângă limbile străine, Cleopatra a studiat geografia, istoria, astronomia, diplomația internațională, matematica, alchimia, medicina, zoologia, economia și alte discipline. Pur și simplu ea, a încercat să acceseze toate cunoștințele timpului ei. Cleopatra a petrecut mult timp într-un ”laborator” conceput special pentru ea. 

 

A scris câteva lucrări legate de ierburi tămăduitoare și mai ales despre cosmetice. Din păcate, toate cărțile ei au fost distruse în incendiul marii Biblioteci din Alexandria în 391 d.Hr. Celebrul fizician Galen i-a studiat munca și a reușit să transcrie câteva dintre rețetele concepute de Cleopatra. Se pare că cea mai de succes rețetă, care a ajuns până la noi era cea de îndesirea părului... rețetă care garanta păr mătăsos tuturor bărbaților cu calviție. 

 

Regina Egiptului a fost interesată și de tămăduirea cu ajutorul plantelor, iar datorită cunoștințelor sale despre limbi străine, a avut acces la numeroase papirusuri pierdute azi sprijinind studiul științelor și ale medicinei.

 

.

piper , flori de rozmarin și zahăr

   ·
Istoria piperului  începe foarte devreme, ajungând în Mesopotamia în anul 2000 î.Hr. De acolo, grație perșilor și fenicienilor, a ajuns în Marea Mediterană, apoi în Grecia și la Roma. Aici s-a dovedit a fi cel mai scump condiment dintre toate, atât de mult încât a fost considerat monedă de schimb și posibilitate de investiție. 

În secolul I, s-au construit depozite speciale și, potrivit legendei chiar și un drum consular, Via Domiziana, pentru a-i grăbi transportul de la portul Pozzuoili spre Roma. Piperul lung era și mai scump.

 Din aceiași plantă se produc trei tipuri de piper.

Piperul negru știut de toți este cel recoltat la începutul maturării care este apoi fermentat și uscat; piperul alb, despre care în Evul Mediu se credea a fi fructul necopt. De fapt el se recoltează în schimb când este complet copt apoi este înmuiat pentru a-și pierde învelișul semințelor și rămâne partea albă. Piperul verde acestea reprezintă boabele necoapte și nu era folosit în perioada medievală.

Piperul lung (pipalli) este mult mai puțin cunoscut, e este format din boabe mici lipite sub formă de conuri. Se recoltează înainte de maturare și se usucă. Are un parfum delicat de vanilie.

 

 Rozmarinul sau „roua mării”, în Evul Mediu se numea planta vânătorului pentru că era folosită pentru a aroma marile proțapuri cu carne de vânat. Datorită proprietățile sale digestive, intră în prepararea sosurilor și salatelor.

În secolul XV era renumită salata de deschidere a meselor din flori de rozmarin. Pentru astm și reumatism. Adică flori de rozmarin, ulei, oțet, și sare.

Din manuscrisul ”Ser Pace și Masetto” de Gentile Sermini sec XVI

 

Zahărul în timpul Renașterii avea reputația de a te face ”puternic” așa că toți luptătorii mâncau cantități mari din acest produs foarte scump. El se folosea chiar și la decorațiunile meselor de sărbătoare ale nobilimii. Îl puneau în sosuri sau în umplutura unei plăcinte, dar și pentru a presăra preparatele înainte de a le servi, precum salate, carne, peste. Imaginați-vă o rață umplută cu preparate amestecate cu zahăr și presărată cu zahăr.

Dulcețurile, pastele de fructe, drajeurile devin în aceea perioadă ceva obișnuit la Curtile Europene și sunt adesea expuse pe mese în forme extravagante: castele, piramide...

Acest gust pentru zahărul din trestie poate fi explicat printr-o atracție pentru o marfă exotică și încă rară, care se deosebește de banal prin cheltuieli ostentative.

Georg Flegel (1566-1637) - Natura moartă cu zahăr.

 

Loredana Mocenigo ( Republica Venețiană)

 

În ciuda faptului că Veneția era o societate de tip masculin condusă de bărbați, totuși atenția, libertatea și oportunitățile oferite sexului feminin nu au avut egal nicăieri în Europa sau în lume, până la căderea Serenissimei Republici. 

 

Femeile din Serenissima Republică aveau drepturi asupra copiilor lor și aveau proprietăți personale. Se bucurau de libertate în viața socială și de gestionarea propriilor activități economice ca bune negustorese. Puteau să-și numească tutori pentru copii lor și dispuneau de o anumită influență în viața socială putere care nu exista în altă parte. Își puteau folosi singure averea fără a da explicații sau să aibă condiționări din partea soțului. Puteau face testamente separate. Puteau fi patroane de cafenele, hanuri, magazine. Făceau vânzări și încheiau contracte, donații, împrumuturi. Chiar puteau părăsi Republica Venețiană singure la vârsta maturității.

 

 

Cercetarea arhivelor arată sentințe pentru soții, tații, frații care și-au ucis izolat sau maltratat soțiile, fiicele sau surorile și chiar și violența domestică era pedepsită într-un anume grad.

 

 

Printre multele personalități notabile, am ales-o pe Dogaressa Loredana.

În imagine este Loredana Marcello Mocenigo (cca 1518 - 1572), soția Dogelui Alvise I Mocenigo.

 

În ciuda faptului că era o femeie nobilă soție de Doge (în italiană există și femininul la acest cuvânt = Dogaressa), ea a ales, de fapt, să nu locuiască în apartamentele somptuoase din Palazzo Ducale, ci pe o insulă retrasă. La vremea aceea insula era aproape pustie și se numea Giudecca. De aici și-a exercitat „puterea” prin lucrări de caritate, îndreptându-și atenția în special către lumea femeilor sărmane, bolnave, văduve sau păcătoase pocăite.

 

Dar Loredana Marcello nu s-a limitat la milostenie. A fost și o femeie educată, pasionată de istorie și botanică, care s-a dedicat studiului și a întreținut relații cu mediul intelectual venețian.

 

Poate din cauza unei boli grave care a privat-o de posibilitatea de a deveni mamă, interesul ei pentru plantele medicinale a crescut și ea însăși și-a creat propria grădină botanică, experimentând diferitele tipuri de ierburi cultivate.

 

în 1570 soțul ei devine Doge al Veneției și nici doi ani mai târziu, la moarta ei ne-a rămas această descriere:

 

”O femeie, discretă dar conștientă de sine, iubită și respectată de soțul ei, așa cum exprimă clar prin cuvintele neobișnuite afectuoase  Dogele: «draga și iubita mea consoartă».

 

 

Mormântul Loredanei Mocenigo în biserica ”Giovani e Paolo”, Veneția Italia

 

Din cartea D. Raines, Loredana Marcello Mocenigo (1518-1572). 

 

 „Ea a fost remarcabilă pentru constanța ei, atât în ​​experiențele dificile, cât și în momentele de sărăcie, judicioasă și discretă în supravegherea gospodăriei,  respectuoasă și miloasă având grijă de îndatoririle ei bisericești, binevoitoare față de rude și față de persoanele aflate în întreținere, într-un cuvânt era o prințesă virtuoasă și nobilă.” 

 

  În ”Registrul de Ceremonial”  care se păstrează  (1464-1592), ea este una dintre cele trei dogarese descrise: celelalte două fiind  Cecilia Contarini și Zilia Dandolo.

Compozitorul vremii, Ottavio Maggio i-a dedicat Oratoriul funerar Laurance Moccenices la moartea ei.

.

.

Gudrid

 

Călătoarea Gudrid a trăit în jurul anului 1000 dHr., a făcut opt ​​călătorii pe mare (Atlantic), într-un moment în care acestea erau foarte periculoase și adesea mortale.

Ea a fost numită „cea mai importantă femeie exploratoare a tuturor timpurilor”. Imediat după anul 1000 d.Hr., ea a născut primul copil european din America de Nord și și-a încheiat odiseea cu un pelerinaj pe jos, la Roma.

Puțin cunosc acestă poveste cu toate că cu toți am auzit de conducătorii vikingi Erik cel Roșu și Leif Erikson, socrul și cumnatul ei.

 

 https://bigthink.com/strange-maps/gudrid-far-traveled-viking-woman/?utm_term=Autofeed&utm_medium=Social&utm_source=Facebook&fbclid=IwAR3F8TgWu5mv95XjDyK6kRGhRj_0YyK_bQdL-8gHHH4pgbb1739ubjdzSOQ#Echobox=1678150298

.

Agnodice

 

(probabil sec 4 îHr)

 

 

Moșitul, a fost ramura medicinei care până secolul trecut a fost rezervată femeilor. Totuși în istorie pe când Hipocrate (c. 460-370 î.Hr.) și-a fondat școala la Cos, el a limitat elevele din program auxiliar în obstetrică și ginecologie. Motivația liderilor atenieni era  legată de descoperirea că unele moașe ajutau femeile să facă și avorturi dar mai ales predau practici și tehnici contraceptive. Ca răspuns, ”părinții Cetății” au interzis tuturor femeilor să practice orice fel de medicină sub pedeapsa capitală.

 

 

 

 

O tânără ateniană s-a tuns și s-a deghizat în băiat pentru a studia medicina cu Herophilus în Alexandria. A devenit medic și la un moment dat, spune legenda, a fost chemată să participe la o naștere dificilă cu o pacientă foarte pudică care nu accepta nașterea cu un medic bărbat. Atunci Agnodice și-a expus corpul arătând că e femeie și de aici încolo vestea răspândindu-se, femeile o chemau cu precădere pe ea. 

Geloși pe popularul tânăr medic, ceilalți cofrați l-au acuzat că le seduce pe paciente. Adevărul a ieșit la iveală și Agnodice a fost judecată pentru încălcarea legii care interzice femeilor să practice medicina, o infracțiune care după cum am mai spus presupunea pedeapsa cu moartea. O mulțime de susținătoarea s-au adunat în apărarea ei iar liderii atenieni au fost atât de emoționați încât nu numai că i-au cruțat viața lui Agnodice, ci au schimbat legea pentru ca femeile doctor să poată trata pacientele de sex feminin.

 

Unii cred că Agnodice este o figură mitică pentru că nu se cunosc relatări contemporane despre viața ei. Ea apare pentru prima dată în cartea ”Fabulae” a lui Gaius Julius Hyginus, o colecție de fabule din secolul I î.Hr. În plus, numele Agnodice înseamnă într-o traducere neautorizată cam așa: „cast în fața dreptății”, ceea ce este în concordanță cu vechea practică greacă de a numi personajele fictive după virtuțile lor. 

 

 

 

 

Povestea vieții lui Agnodice poate fi o pildă pentru a înțelege nevoia unor femei medic precum Aspasia despre care se știe că a practicat medicina în perioada în care a fost compusă cartea Fabulae.

 

.

Ceapa umblătoare

 

Ceapa mergătoare/ceapa liguriană egipteană sau despre reziliența xerofitelor.

 

 

 

În inima Liguriei, între dealurile ondulate și satele pline de viață, crește o plantă care sfidează duritatea climatului mediteranean cu o rezistență uimitoare. Este un soi străvechi, cunoscut și sub numele de ceapă umblătoare, este un exemplar al unei plante xerofite, capabilă să prospere în condiții de secetă.

 

 

Capacitatea sa de adaptare este remarcabilă: plantată produce bulbii în aer. Vârful plantei (care poate ajunge până la 1,2 metri înălțime), se îndoaie încet sub greutatea bulbilor până atinge pământul. De aici rădăcinile noilor bulbi dau naștere unor plante noi. Acest ciclu de viață i-a adus numele cepei mergătoare, un exemplu fascinant despre cum natura se adaptează și se perpetuează în condiții nu întotdeauna favorabile.

 

Bulbii aerieni sunt o formă de reproducere vegetativă asexuată care apare la multe plante. Bulbii se desprind de planta mamă și dau naștere unor noi indivizi identici genetic. Acest mecanism permite plantelor să colonizeze rapid noile medii, să depășească condițiile adverse și să păstreze caracteristicile adaptive. 

 

Când bulbul se desprinde de planta mamă, din cauza gravitației, vântului, animalelor sau a altor agenți acesta cade la pământ, începe să emită rădăcini și colonizează sol nou chiar și la zeci de metri de planta mamă. 

 

Reziliența plantelor este capacitatea lor de a rezista și de a răspunde dificultăților de mediu, precum frigul, căldura, seceta, vântul, animalele care le mănâncă etc. Plantele nu pot scăpa de pericole, așa că trebuie să se adapteze și să se modifice pentru supraviețuire. Plantele sunt foarte sensibile la ceea ce se întâmplă în jurul lor și folosesc diferite strategii pentru a face față provocărilor. De exemplu, unele plante își schimbă culoarea, altele lasă partea erbacee să se usuce, altele produc substanțe urticante, iritante, chimice pentru a se apăra sau din contră pentru a atrage insectele polenizatoare. 

 

Xerofitele sunt plante adaptate pentru a trăi în medii foarte uscate.

Aceste plante au dezvoltat caracteristici speciale pentru a reduce pierderile de apă și a profita la maximum de apa pe care o găsesc. De exemplu, unele xerofite au frunze mici, groase sau păroase, pentru a reduce suprafața expusă aerului uscat. Alte xerofite au tulpini cărnoase sau suculente, unde depozitează apa pentru utilizare la nevoie. Altele au rădăcini adânci sau ramuri pentru a căuta apă în sol. Unele exemple de plante xerofite sunt cactuși, suculentele, lavandă, cimbru, măslinul etc.

 

Și pentru că vine imediat sezonul cepei verzi, prazului am o întrebare: oare de ce nu folosim mai mult frunzele de ceapă verde uscate. Frunzele verzi, tăiate puse la uscat apoi mărunțite, și adăugate la sosuri, aluaturi, pesto, sandvișurile, supe, pilafuri, pizza, focaccia, dar și dulciuri precum prăjituri, tarte și brioșe sărate. Adaugă doar un vârf de cuțit în aluat sau umplutură pentru a da preparatelor tale o senzație aromată originală.

 

 

În Italia există o veche zicală care spune: "Ceapa trebuie să audă sunetul clopotelor!" E o zicală care ascunde sfaturi de cultivarea cepei.Conform tradiției, bulbii de ceapă ar trebui introduși doar puțin, lăsând vârful afară, pentru a putea "auzi" sunetul clopotelor bisericii. Așa ceapa crește mai bine pentru că primește mai multă lumină și aer, și nu riscă să putrezească din cauza umezelii. 

Zicala are origini foarte vechi, probabil medievale, când clopotele măsurau ritmul vieții de zi cu zi și al activităților agricole. Clopotele erau instrument de măsurare și a sărbătorilor, a nașterilor, morților, pericolelor, victoriilor dar și anunțarea orei prânzului. Clopotele au fost, de asemenea, un mijloc de comunicare între comunitățile rurale, schimbând semnale și mesaje prin numărul și durata clopotelor. Acest proverb ne amintește de legătura profundă dintre om și natură, dintre sacru și laic, dintre trecut și prezent. Ne reamintim și de înțelepciunea bunicilor noștri, care au știut să cultive pământul cu respect și iubire, urmând ritmurile anotimpurilor și semnelor cerului.  

 

 

 

 

Un alt proverb din zona Parmei spune că de la ceapă, la fel ca de la porc, nu arunci nimic. Sigur oamenii în perioadele de foamete, au fost foarte inventivi. De obicei bulbul, frunzele și rădăcinile se pregătesc separate pentru că au timpi de coacere diferiți.

 

Rădăcinile de ceapă prăjite sau la cuptor sunt foarte gustoase. Probabil că n-o veți găti, și nu pentru că e o „ciudățenie” ci pentru că e greu de spălat sau credeți asta față de bulb de la care dați jos o foaie, ( cămașă) de ceapă și e gata curățată. Dar totuși dacă veți avea o legătură cu ceapă verde bogată în rădăcini, aflați că acestea sunt comestibile, fragede, crocante dacă sunt prăjite și când pregătiți un rântaș, o puteți încerca. 

 

 

.

Voalurile din Lima (Las tapadas limeñas)

 

Între 1560 și 1800 femeile din Lima au folosit o formă de șal/voal/matilă pe care îl legau ca pe o manta de mătase și o trăgeau deasupra capului lăsându-și un sigur ochi vizibil.

 

Ele purtau o fustă de mătase (la saya), deseori încrețită în jurul șoldurilor îndesând mai multă căptușeală. Ele foloseau și mantila (micuța mantie) prinsă prin diverse mijloace de păr asemenea femeilor maure. Se foloseau de așa numitele  ”coduri de modestie” ale timpului pentru că femeile peruane erau ținute foarte mult în acasă. Acestea foloseau mantaua pentru a ieși în public, acoperindu-și fața în așa fel încât nimeni să nu le poată identifica.

 

Este exact ce se întâmplă acum cu folosirea hijabului în anumite țări. Acoperirea feței permite femeilor să lucreze, să meargă la Universitate și să obțină o independență relativă care nu ar fi fost posibilă pentru ele. 

 

Autoritățile coloniale au fost conștiente de această utilizare subversivă și în 1583 le-a interzis, respingând ferm „saya y manta”. Amenda era aspră de 3.000 de maravedíe.

 

„Obiceiul ca femeile să fie acoperite a ajunsese la o extremă atât de mare încât au fost văzute ca ”ofense aduse lui Dumnezeu” căci, spuneau autoritățile, tatăl, soțul sau fratele nu-și puteau recunoaște fiica, soția sau sora. O ținută care oferea femeilor mobilitate publică și mai ales anonimat submina supravegherea bărbaților și, prin urmare, controlul acestora. Azi, ținuta ar putea părea represivă pentru sensibilitățile moderne, dar în realitate tocmai această modă le-a permis mult mai multă libertate decât era obișnuit la acea vreme.

 

https://es.wikipedia.org/wiki/Tapada_lime%C3%B1a

 

„Tapadas Lime ñas nu a avut nicio legătură cu puritanismul”, explică La Vanguardia. " Se pare că rochiile lor mai înfoiate cu curele, păreau provocatoare și senzuale, într-un mod care a provocat. Dovezile din arhivă includ povești despre utilizarea lor pentru întâlniri ilicite sau mesaje de spionare în timpul luptei pentru independență în Peru.

 

Acest lucru poate explica de ce practica purtării acestor haine a fost nepopulară în biserica catolică și a fost interzisă - fără succes - în mai multe ocazii. În 1624 viceregele Diego de Córdoba a încercat să interzică ”tapada lime ña” cu pedepse variabile în funcție de statutul social: nobilele primeau 10 zile de închisoare în timp ce femeile simple o lună întreagă.

 

„Femeile care le purtau erau descrise ca fiind „vipere insolente” de un poet, în timp ce erau acuzate chiar de cutremurul din 1746 care a distrus Lima: „Dumnezeu a pedepsit capitala pentru îndrăzneala unor femei ce erau simbol erotic.”

 

„În 1833, (feminista) Flora Tristán scria că femeile din Lima erau „cele mai libere din lume” de când îmbrăcămintea lor le permitea să se sustragă supravegherii bărbaților. "

 

https://www.ancient-origins.net/wei.../tapada-limena-0019159

· ·

 

 

.