gânduri de creștere - III -

”În depărtare am văzut ceva, m-am apropiat și am văzut un om. M-am apropiat și l-am văzut pe fratele meu!” (proverb tibetan)

                                                Bușteni, 1998

În singurătatea  platoului muntos nu era decât el, omul care urăște. De abia l-am zărit.De abia l-am recunoscut. Micimea lui m-a stârnit. 

Sus, un eu și-un el care ne măsuram cu ruleta sentimentelor. Acum îmi dau seama că centimetrii mei spirituali sunt insuficienți. Fizic, un eu și-un el, egali. Faptic, un duel de tăcere. Și după toate astea observ că nimic, în jur, din spectacolul muntelui nu s-a schimbat. Nici o piatră măcar nu se rostogolit de pe urma urii lui.  Cred că amândoi admirăm peisajul și peste amândoi venea boarea răcoroasă și tămăduitoare dinspre brazi. 

Îmi imaginez, acolo în nemărginita panoramă, acolo sus, unde doar soarele și păsările ne privesc: el imens și greoi, purtându-și ura și eu imens și greoi purtând făloșenia cu care mă împăunez din cauza permanentei mele iubiri pentru oameni. Distanți.  Căci nici eu nu i-am dat nimic acestuia, de frica molipsirii mele cu preaplinul lui de ură. 

Văzându-l, ascultându-l, observ vă ura se naște din orbire. Cum să nu ajuți un orb, călăuzindu-l? Revolta lui nu duce nicăieri. Doar la descărcări clocotitoare...

Îmi zic: 

Încă n-am învățat că toate acestea se rezolvă numai când mă pot ancora de Dumnezeu. Și aștept cu nerăbdare ora când Lui i se va face milă de suferința și nehotărârea și conștiința mea... și  eu în sfârșit voi fi fiind umil, uitând de propria-mi revoltă și dorind să mă schimb.

- ”Știu că Tu, mi-ai legat sufletul cu durere. Știu că încerc să protestez. Și știu că fac asta, pentru că nu înțeleg. Nu pot înțelege totul. Dar înțeleg că atât timp cât mintea mea cerne astfel de lucruri este pentru că încep să întrevăd și speranța. Și bucuria faptului că încep să am sens. Lipsit de sens sunt atunci când sunt singur. Și atunci când fiind în stare, nu sunt sprijin altora. Și toate acestea care apasă asupra inimii mele, sunt, pentru că m-ai legat de Tine. Nu sunt lanțuri ci dragoste. Dragoste care naște suferința - mă învoiesc - dar care produce și creștere. Creștere, la fel cum veștejirea, produce eliberarea sămânței.

Sus, în singurătatea platoului muntos, am primit un răspuns. 

- Oh Doamne, eu ce fac? Ce fac? Ce mă fac? Aleg sau  ... refuz?

  

gânduri de creștere - II -

Doamne, atâtea gânduri dau năvală că mi-a stat mintea dintr-o dată!

 - De pildă, azi,  o să stau deoparte la tot ce incită, la ură și violență! îmi zic. 

Și încep să mă simt mai bine încercând să scap ușor de propria-mi cercetare. Păi cui îi place să fie examinat? Chiar și de el însuși? 

- Adică, .... și încep să-mi fac o serie de restricții, din zona de unde cred eu că îmi vin mie, ”ura și violența” . O listă lungă.... Îmi promit că o să le respect... Ca și cum m-aș putea izola complet de din-afara mea ...

- Să mă apuc să-mi fac curățenie! îmi zic. 

Nu mi-e teamă să spun că adun astfel de lucruri ca violența și ura. Unele doar uitându-mă în jur și pe altele fabricându-le. Nu ”dă bine” să spun că și eu fabric așa ceva, nu-i așa? Dar la o adică,  cine ar crede că un suflet care se muncește să crească nu produce și deșeuri  toxice? 

Tot mă îndepărtez gândindu-mă la acele suflețele care se abțin  de a nu explora. Nu scotocesc. Vai de ele! Ar fi la fel ca papucii chinezești, puși de timpuriu pe piciorul fetițelor. S-ar auto - schilodii, plătind prețul conveniențelor sociale.

Se prăvălesc peste mine termeni,  gradații, numărări comparatorii? Găselnițe ca să îmi amăgesc timpul... și temerile ... și ... nesăbuința... căutându-mi răspunsurile, nu drumul.

Vreau să aflu răspunsuri repezi, în care să mă regăsesc. Vreau să ajung la perfectabilitate fără experiențe,  ...., fără experiențe dureroase mai ales.  
Se prăvălesc peste mine termeni,  gradații, numărări comparatorii? 

Uit mereu ordinea naturală a lucrurilor,  e aceea că coacerea nu poate exista fără fructificare.

despre scrisul meu I

Să meditezi, desferecându-ți cu sfiicioasă nedumerire adâncurile, apoi să scrii și iar să cugeți la toate cele ce erau în tine și asta cu franchețe, sunt procese necesare. E o oglindire a ta, ce trebuie să o faci sistematic și alternativ. E drumul până la sursă de unde țâșnesc niscaiva izvoare dar unde recunoști și limanurile ce necesită decolmatarea. De aici, inevitabil, decurge descoperirea interimatului adâncimii tale spirituale și accepțiunea apartenenței sursei tale, la Sursă.


Scriitura mea pornește de la deplina convingere că fiece cuvințel rostit, hrănește; cuvintele au întrucâtva rolul ”laptelui”. Sunt o pofticioasă de cuvinte și ades îmi plouă-n gură, în diversele experimente, exersând mirarea (și nu răutăciosul) de a comunica: că sunt și că suntem. De aceea mă recunosc într-un fel de scrib, care face și o fișă de degustare a vieții trăite ce ne-o datorăm împlinită. Însă fără ritmuri nebunești, fără să etalez dispreț ori nemulțumire pentru viață  și mai ales fără să-mi arunc umbra, peste alții; îmi doresc să creionez doar contururi de o cât mai mare fidelitate a trăirilor afective cu bucuria explorării fundăturilor din noi. Vreau poate să surprind elasticitatea la nivelul sensurilor; să dăruiesc piruete de cuvinte ce se suprapun timbrate, peste sentimente lipsite de strălucire; ori, poate, să dau un gust oleacă mai estetic, transmițând sper cârcotașilor bolborositori, că viața e posibilă și altfel.

abdicarea

”Dumnezeu, care citește în toate inimile, știe până unde viețile noastre sunt împlinirea cuvintelor noastre." ( Abdu'l Baha)

De ieri, am abdicat de la domnia lui ”Eu”! m-am întors spre mine însămi și am văzut că imaginea mea era ”doar  a unui dulap plin de mărfuri”.

Mi-am zis:

”- Aceste acumulări prăfuite au fost întotdeauna bine zăvorâte în dulapul numit ”sine”. Bine păzite de mine. Unii le văd ca pe  ”neprețuite comori” dar sunt doar balast inutil. Toată strânsura îmi demonstrează cât de mult mi-a plăcut să posed! Dar și cât timp îmi ia  să le știu, să le enumăr să le amintesc celorlați...”


Azi e o zi grea căci este închinată pregătirilor. Și n-o pot face altfel decât reluându-mi vechea mea meserie, aceea de semănător. Și primul lucru la care m-am gândit a fost să-mi cunosc și să-mi controlez sămânța. De la un timp, folosesc sămânță divină. Și nu pentru sunt sigură că  hambarul e plin sau pentru că am siguranța că o astfel de semănătură e total fertilă ci pentru că știu   c u m   va germina ea. 


De demult, pe mai departe, aveam tot felul de griji. Asta de demult. Am făcut între timp multe exerciții de neîngrijorare așa că mă pot ține în frâu. Surprinzător dar începe să meargă. Nu pot zice că e ușor. Ca oricare altul, vreau să fiu la înălțime. Să mă vadă ceilalți cum și cât sunt la înălțime. Să mă vadă ei, dacă se poate de undeva din urma-mi. Dar îngrijorarea m-ar arde inutil. Așadar nu mă voi mai plânge. 

- Oamenii nu se pot lăsa cuceriți de cuvintele mele de la început oricâte variante de rețete aș folosi, oricâtă inspirație aș avea ... Totul e să nu-i constrâng.

- Nu mă voi grăbi să arunc cu vorbe. Vorbele multe sunt predici frumoase, stufoase. Nu mă voi stoarce de entuziasm folosind frazele cu multă dibăcie, cu abilitate, cu zgomot, cu gesturi teatrale.  Vorbele mele ar putea să se îmbrace cu sens. Sens nou și înțeles hrănitor. Fiecăruia altfel. 

- Unul dintre cele mai grele lucruri de zis,
 atunci când le ai de zis,  este a înțelege despre necesitatea sacrificiului. Sacrificiul, este durerea  care sculptează în înțelegerea noastră. E o rafinare și nu trebuie înțeles ca amputare sau o uscare. Nu ar trebui să ne afecteze ca o cangrenă în personalitatea noastră ci ca și cum asistăm la o prospecțiune pentru descoperirea  în maiadâncul nostru, a unui alt mugure.

- Și dacă nu simt neliniștea unei emoții puternice nici n-ar trebui să mă gândesc să intru în inima cuiva. Nici nu am cum să folosesc instrumentele contabilului, ... ale istoricului ... ale criticului... ale prietenului fățarnic ... ale pescuitorului înfometat de oameni...  Pentru că centrul ființei unui om este antifonată să stea departe de tot ce e nevrednic. Și nevrednice sunt orice alte mijloace ce nu au  forma unui miracol.


Cel mai important e cum mă raportez eu la starea ogorului interior al celor din jurul meu. Cum voi putea ca prin respect infinit să-i ajut să-și îndeplinească menirea, aceea de câmpie a libertății. Și în același timp să le ofer fidelă o  oglindă a Soarelui Adevărului!


Și acum, doar adăpostul înserării mă desparte de ultima etapă. Înainte de o binecuvântată odihnă, obligatoriu, mi-am înnodat o rugă proprie:

”- Ah Doamne! Cu recunoștință înțeleg că tu ești Cel care ai readus această nouă Primăvară Divină. De aceea o știu, semințele vor germina. De aceea, de mâine chiar, odată cu îngemănatul zorilor, eu ca umil servitor al tău, voi putea porni la drum. 

Îmi pun ca bagaj unic, grăuntele meu de credință. Voi avea încercarea de a fi neabătută. Voi merge în lung și-n lat. N-o să răscolesc ci doar o să presar. Tandru. Una cu încă una! Zi după zi. An de an.”

- De acum mi se vor înșirui recoltele? 

- Întru gloria Ta! 

(2004)

ți s-ar duce iarna din tine ...

Nu simți uneori că sufletul tău e greu de purtat? E pentru că ai obosit de comorile pe care le-ai strâns și care acum te înghesuie și te îngreunează. 

Și dacă ești conștient de asta nu constați că este o slaba ameliorare a situației, doar s-o ști?

E nevoie de deblocare. Uneori cu securea. Căci e nevoie de atâta loc până la nivelul în care inima să știe să se întoarcă înapoi și să înceapă să ardă cu o flacără porfirie... și măcar câteva alte respirări de tine, s-o poată lua pe poteci diferite.

așa visez

- Te-ai uitat vreodată la stropii de ploaie pe care soarele îi transforma în mici curcubeie? 

   Așez în fiecare picătură, figura  cuiva. Portrete înmiite!Așa visez eu oamenii. Visez trează, portrete mișcătoare, diverse, oglindite în fiecare strop de ploaie .... O întreagă lume.

Și uneori, când strâng ochii bine, bine,  senzația e atât de intensă, atât de reală, încât însetată de toți acești necunoscuți, ce îmi pot deveni prieteni, scot limba, ca stropii să-mi cadă pe limbă. 

alungarea singurătății

M-am aprins a lumină, cu gânduri de dragoste.  

- Care dragoste? 
- Oarecare dragoste. 

- Către cine? 
- Către oricine. 

- ”Oricine”le poate fi iubit? 
- Poate fi iubit! zic, că tot e mai bună dragostea decât  fără dragostea. Și mult mai bună ca sterilul de, din, prin și la dragoste. 

Apoi pe ploaia ce se cerne mohorât, am sfidat-o pentru că  mă simt mai bogată prin faptul că există atât de multă lume în juru-mi. Îmi sunt alături mulți de ”oricine”. Inclusiv tu. 

- Care tu? Cine tu? 
- Tu, oarecare. Oarecine. 

- Câți de ”tu” sunt în tine?
- Câți de ”tu” sunt în mine! O bogăție de ”tu”. 

Am zâmbit. Cu un singur motiv. Vroiam ca tu-ul, din 'năuntrul meu să mi te uiți prin ochii, să te vezi tu pe tine  așa cum numai eu te pot vedea. Și să nu te mai simți singur. Niciodată. Și să fi mai bogat dacă nu cu gândurile mele de bine și de bun măcar cu o strașnică gâdilătură a răsuflării mele pe undeva pe sufletu-ți. 

curățenie de toamnă

Azi, m-am eliberat de o grămadă de fantome care mă bântuie. Spun unii, ”memorii afective din alte vieți” (hmmm?). Doar expresii ale experiențelor trecute de mine, din mine, prin mine, la care eu n-am fost la înălțime, spun eu. Nu mă chinui ca tot timpul să fiu la înălțime. Dar trebuie să alung, ca într-o curățenie de toamnă, toate lesturile, deziluziile, toate angoasele, temerile, toate penibilitățile din mine.

și nici nu credeam că poate să se întâmple

Uneori, devine obositor să tot cauți persoana care ești tu, închisă în tine. Dar astăzi, a fost extraordinar, pentru că azi, am reușit să-mi rețin atenția, mie asupra mea. Pentru că de la un timp, mă mănâncă pe dinăuntru. E ca un sâmbure care crește într-un fruct, care atâta de mult crește că iese dintr-un fruct. 

Acestă foame de mine însumi, nu e o căutare inocentă și miraculoasă dar totuși e ca nerăbdarea celui din culise care tupilat, așteaptă trucul magic după ce a zărit cum au fost introduși câțiva porumbei în pălărie: 

 - Ce mult pot tăcea oamenii! E de fapt o abținere... În acești ultimi ani din ce în ce mai mult  ... când de fapt, viața noastră este lumina acestui pământ când își dezvăluie fața s-a divină? Și cum de n-ai pomeni de ea...

- Oare de ce tot ne vorbim la trecut? Doar pentru că bucuriile ne-au rămas în ghinda amintirilor? Nedezghiocate, necontinuate, neconsistente, secate încă de la izvor ori prea firave de a fi fertile?

- De ce uităm așa ușor să trăim și cât de mult și cât de iute ne mințim? Ori ne bârfim pozitiv, ca să fim în trend. Și mai ales vorbim multe vorbe. Multe vorbe de carton ce ajung să ne zgârie gândurile care ne îmbâcsesc patetic și minuscul mintea.

-  Spunem, (ne-o) spunem că totul e bine și arareori mai zâmbim. Căci zâmbetul uitat pe o față, în plină tristețe, este fotografia unui suflet  rupt în două. Spunem că nu ne mai doare când de fapt clocotul e ”arsură” și e mai aprig ca nicicând. 

Dar știu, curge prea multă dragoste în sângele meu și asta e de neegalat. Dar știu, eu nu sunt întrebări, eu sunt răspunsuri. Asta înseamnă că sunt ca roua, pentru pământul uscat al inimii. Datorită acestui fapt, trezindu-mă eu rouă a dimineții, chiar a fost extraordinar de plăcut, a fost ca și când Dumnezeu s-ar fi trezit El în mine!

Implorând

Când,
revelator,
un Ochi de Lumină ne răvășește
viața cea searbăd rânduită 
și simplă 
și oarbă ...

Luminați de El,
Speriați de ardoarea cu care-L căutăm 
și-L dorim
dar făr'de curaj
fugim în bârlogul inimii noastre
iar acolo ...

În întuneric 
cu spaimă
în genunchi și plini de umilință
fierbinte ne rugăm,
spășiți ne rugăm:

            - ” O Doamne, dezleagă-ne de   prizonieratul din noi înșine!
           Și lasă-ne să ne îndreptăm spre veșnicia Ta!”

Însetați,
tremurând de înfrigurare
căutăm Cuvântul,
care, 
magic,
va spulbera închisoarea trupească
care, 
îndestulător, 
va deveni balsam pentru inimă.

Și vom spune:

”Ca și urmele, înșirate în colbul drumului,
ce sunt aidoma pașilor care le-au făcut ...
Îngăduie-mi Doamne, dreptul de a Te urma fidel.

Lasă-mă să servesc pentru Lucrarea Ta,
pe de-a'ntregul să fiu via întruchipare a Prezenței Tale,
Și buzele mele, să fie doar pecetea preacurată  a Cuvintelor Tale
Și inima mea, să fie locul Tronului Certitudinii Tale
Și din Harul Tău, cel necuprins,
din Dragostea Ta cea nemăsurată
Îndur-Te și fă-mi parte ...

Și de-ar fi să sorb doar o picătură din oceanul Confirmării Tale
Dă-mi Cheia Tăriei,
Să descui în fiece inimă
cele șapte lacăte,
să deschid cele șapte obloane
și să tai cele de șapte ori câte șapte gratii,
ale închisorii limitărilor lumești ...

Acolo va pătrunde Lumina Ta cea divină!
oglindindu-Ți măreția în fiecare din creaturile Tale!”

Ce Leac minunat ești Tu, Doamne!”
Doar pentru o clipă 
de-ți înalți privirile, 
imploratoare
și imediat Miresmele Divine te înconjoară!


( acestă poezie, a câștigat locul I la nu mai știu ce concurs al municipiului București. Un concurs  de poezie religioasă cu temă dată) 1998 sau 1999

Progres

La Începuturi
sunt mii de lungi milenii
Cineva,
m-a modelat în lut
și din lut am fost așa cum a vrut El.

Apoi,
Un Altul
m-a sculptat în lemn,
dar într-o zi, 
am văzut cu disperare crescândă cariile.
În sclavie fiind eu, ele mi-au ros ultimul cerc al mândriei.

Următorul, Pietrarul
m-a dăltuit crucificându-mă
Și de 2 000 de ani 
nemișcat sunt
ca cea mai dură stâncă de piatră
într-un sacrificiu etern!

Cu ultimul, de curând
de vreo sută cinzeci de ani încoace
m-am călătorit la o Poartă!
Trecându-i pragul, mi-a fost dăruită
Cheia,
a cărei atingere doar
deschide nenumărate suflete omenești.

Așa se face
că acum 
m-am transformat,
în sfârșit
în statuie de aur. 

                              (1997)

căi neexploatate ...

Nu vreau să mă mai amputez interior. E bogăția mea interioară și-i păcat.  De ce să-mi folosesc imaginația ca să creez așteptări de la ceilalți, reacții de la ceilalți, opoziție de la ceilalți. Gândurile mele, invențiile mele în locul celorlalți de fapt pe mine mă limitează, mă inhibă și devin  ca o barieră ce nu-mi dă voie să mă manifest și mai ales nu-mi dă voie să-mi văd încă căile neexplorate..... 

cea mai mare nefericire

Și eu sunt un căutător de fericire. Și mie îmi trebuie. Dar gândind profund îmi dau seama că e o mare nefericire să fii singurul fericit. 

Așadar ... aș recolta niscaiva parteneri ...

Celorlalți

Suntem ceea ce ducem cu noi din trecut spre prezent și atât  de preocupați de asta că nu ne mai frământă cu obstinență imaginea viitorului. 

Cât despre mine am încetat să mă mai uit în oglindă. Cu toate că mă ademenește. Pentru că oglinda îmi spune despre ceea ce e în spatele ochilor mei: fragmentele cu ”aici, clipa tocmai a trecut”. 
Așa că voi înceta pas cu pas să mai articulez vorbele pur și simplu. Poate că așa voi uita să-mi număr pașii  și să-mi compar anii și să-mi acopăr greșelile ori să-mi scot în evidență răscolitor și debordant nevoile ...

E la noi de atins - pe o anume treaptă - un limbaj de catifele. De la acest punct, inimile intră în eternitatea iubirii. Pe mai departe, e simplă alchimie.

 

Într-o grădină!

La un control de rutină,
s-a verificat!
că:
inima mea de porțelan
e ciobită
de la o mirare iernatic - brumărie
când am văzut un trandafir înflorind
în ianuarie.
Era mare, greu și lăptos,
(a nu,
nu acel ianuarie grozav de geros!)
și puțin aplecat, 
încărcat
de zăpadă,
hlamidă albă,
da'n-avea el treabă
că,
discută cu-n ghiocel.

Galeș, grațios
îi picura rar, bobii de rouă.

Uitându-se la el,
celălaltul,
sfios și pricăjit
el, vestitorul firoscos,
stătea cu ochii-n sus, 
ochi în ochi,
alb în alb.

Atâta implorare de răgaz
am văzut eu,
cu ochii mei
că nu e de mirare
că și moartea'ntârziase
de după un colț de ianuarie.

Și,
ei,
sireacii-n ardoare,
se iubeau ca de pe altă lume.
De alb.

Descântec de mâncărire ( Odă garofului!)

de la o admiratoare ploieșteancă

Cum capra iubește iarba crudă și țepoasă
Așa umblu eu, lunatec pe meridianul tău
Garofule!

Zici că-s amnezică!
că-s ahtiată de ispite!
De fiecare dată, cu uimire crescândă
Rup ambalajul sentimentelor noi, dulce'ndurate!

De hatârul tău,
Iscodesc fără logică ...
Și aștept să mă odihnesc
Doar la umbra
La ambra
La sandaua ta
De Ahile.

căci eheei, știu eu bine cum să te descânt
Și să nu-mi rămâi impenetrabil.

Să nu râzi
apologetic
de muiereștile mele, fluide idei ...
Da'afurisitule! 
Acum te-nveliși despotic cu dogoarea lor
ca într-o cergă mițoasă.

În rest ...
io, incurabilă
mă-mbogății o viață
și încep să zâmbesc
cu o dâră a parfumului tău în dinți ...
G a r o f u l e !

Echo - raportează!

Ecoul dorului tău s-a izbit de mine.
M-a scanat.
Și darnic, m-a îmbrăcat cu unda ta.
- ”Unda ta! Unda ta! Unda ta!” ... - îmi vine de departe chemarea.

Brocart greu,
inundat de lacrimi 
s-a  lăsat peste inima mea
atunci.

- ”Unda ta! Unda ta! Unda ta! ..”
țipă Echo, topindu-se în depărtări.
Uite cum mă mulează,
senină,
fără cocoloși,
înmuindu-mă ...

Masa de aer se mișcă, ușor,
Prin coroana arborelui așteptării
ce-a crescut prea mare în inima mea
și ale cărei frunze's
doar,
aninate picături din roua plânsului meu.
Ecoul,
Îmi învăluie propriul eu,
având drept măsură:
consistența textură căldură, culoară, văpaia, ...

Și constatând el că văpaia mea către tine
e ca para focului,
grăbit
(Știind și că  are de făcut drum înapoi,
Atât de lung, întrucât și-a luat
Încălțări de oțel),
Grăbit,
Ondulându-se ușor spre sud
Într-o elegantă răsucire
Adună șăgalnic un măr, din mărul plin de roade,
din grădina Hesperidelor,
Și se întoarnă ...

Mai apoi raportul
scurt,
elucidează:
”Merele coapte's roș-dulci și zemoase
și flama-i dogoritoare de dor:
a venit vremea culesului!
”- vremea culesului” ..., ” vremea culesului” ..., 
”vremea culesului” ...

Irizație calină

Prelinsu-m-am din vraja
Caleidoscopului Divin,
Picătură de viață
Aninată,
'n geana-I de lumină,
Eu strop de univers divers,
Dispers -dăltuitor
Cu Unic sens,
Al vieții Sens,
Să fiu bob greu,
De rouă cristalină,
O irizație a reflecției,
calină,
Un joc de curcubeu, 
Înnobilat
De calda-i oglindire,
Diamantin,
Ce-mi generează în sublim,
Desăvârșire.

structură romantică

Prin vântul iute 
cu lună rece,
lume-mi senina nepăsătoare
i-o mare adâncă și nemișcată,
părând furtună lignificată.

O dansatoare-i
mintea mea beată,
clocotitoare
și demodată.
Te-așteptă iarăși
de curaj plină 
cu o deplină sfâșiere, veneratoare 
și vulnerabilă disperare.

Și știu că mă doare,
nu-s o simplă tomnatică, eclipsă de soare.
Și știu că mă doare,
când uit așa ușor să trăiesc,
zăcând letargic 
fără măcar un simplu 
simțământ omenesc
și știu că mă doare
fără să pot să cunosc cum încă eu 
ei bine eu, 
încă și încă
te mai iubesc.

portret de mamă cu floarea soarelui

"În mine se mai vorbește și azi despre tine." (Lucian Blaga)

 

 

Cât de frumos se îmblânzește cerul peste zi, când sufletul meu e acolo sus  cu mama, ce vine special de pe cealaltă parte a cerului.

Acolo în stratosfera, atunci când sunt în înalturi - acolo sunt numai eu cu ea. Doua entități! Sau una? ... pentru că eu doresc să ne grefăm și poate că am făcut-o cumva, fără să știm... Suntem într-un spațiu fără timp. Iar spațiul fără timp se numește rugăciune.

Nu știu cum o fi în lumea de unde vine ea, dar pe aici, eu am constatat că nu mai știu să iubesc în cuvinte. Cel mai adesea iubesc în lacrimi, le las să curgă, nu mă întreb de ce, nu le întreb de ce? Apoi iubesc în priveliști, știu cu exactitate locul unde azi la 13.45 i-am ”citit” din gândurile mele: era fix priveliștea trandafirilor și lumina plină de căldură tomnatică. Și știu și fiecare petală pe care i-am povestito și fiecare rază cu care ne-am jucat.


Apoi, am învățat să iubesc în mângâieri aeriene. E o specialitate a mea, nouă - a ceva ce ar putea fi, a ceva ce încropește contururile pe care eu le intuiesc, aceea Lucia, dispărută din realul meu de peste 19... Ce 19? Câți 19? Și singura întâlnire e doar a mâinilor mele ce o reliefează și de care se izbesc șoaptele-mi, spuse în golul dintre palme. Cât de des mă trezesc mângâind cerul și aerul?   Pentru că cerul e plin de curcubeie nenăscute și aerul cine știe, va fi fost cândva să fi ieșit din respirația ei.
 
Cel mai frumos e când o iubesc în mirosuri. Ea e cea care m-a învățat să disting toate miresmele.

”- A ce mirosea mamă, Făt Frumos? că-l  simțea zmeul de la nouă poște?” Și atunci trăgeam aer cu nesaț și-i simțeam aroma ei de mamă. Pe atunci tot ce trebuia să fac, era să trag aer în piept, cu nesaț.

”- A om bun mirosea... Că altfel, ce fel de Făt Frumos ar fi fost el?”

Pierd șirul zilelor. Îmi ascut simțurile. Sunt suspendată și mută. Clocotesc ca valurile ce se sparg de stânci golașe. Vezi, ai zice că sunt tristă dar nu sunt ... sunt vitează și chiar dacă privesc prin lacrimi ceea ce scriu acum, e mai bine pentru că doar așa o pot vedea prin toate culorile curcubeului. Curcubeul, e poarta noastră de întâlnire.

În restul timpului, sunt ca o floarea soarelui, căutând-o permanent... pentru că eu am încă o grămadă de întrebări fără răspunsuri: 

” - Și când se face noapte, unde se uită floarea soarelui, mamă?”

atâta trebuie să faci ...

Opreşte-te.. atâta trebuie să faci. Să te opreşti şi să priveşti iară firul de iarbă, să vezi floarea, să-i simţi parfumul. 

 

Să te închini la Sfântul Soare şi să-i mulţumeşti că ţi-a mai dat o nouă zi. 

Să asculţi foşnetul frunzelor, ciripitul păsărilor şi acolo, acolo în liniştea aceea mută, acolo să te găseşti tu pe tine din nou şi vei deveni ceea ce ai fost cândva, iarăşi...     - Pr. Arsenie Boca –

4 octombrie 2013

Zilele acestea, am avut un sentiment frumos, mama mea ar fi împlinit 72 de ani și am stat oleacă de vorba cu mine însămi din aceasta pricină. 

M-am gândit de multe ori la ea. Sentimentele mele legate de toți cei ce mi-au murit, s-au idealizat. 

Amintirile mele cu ea și despre devin înflorite ori dispar pur și simplu. Când mă uit la poze, anume poze revăd, întâmplările, ale mele și ale ei. Când visez, o visez tânără. E un amestec și un amalgam între mine și morții mei în mine. Totul îmi aparține mie acum. 

Nu-i mai aparțin ei, și ce bine mă simțeam când era așa, ea îmi aparține mie. 

Și cum folosesc acest ”îmi aparține”? În momentele mele, cele mai intime îi cer ajutor și-i trimit rugăciuni. Poate doar am aceea senzație că prin jumătatea mea de gene, provenită de la ea, eu devin mai puternică. Poate îmi doresc s-o imit, uneori o imit. Poate îmi doresc ca oamenii să mă prețuiască la fel ca pe ea. Să mă respecte. Poate simt că nu trebuie să fac aceleași greșeli, să am aceleași drumuri.

Nu cred că am necăjito de prea multe ori, de când ea e acolo Sus... sper..., viața mea se petrece timid și liniștit, am renunțat la marile  excitații cotidiene, nu ca să fiu retrasă ci ca să gust un anume sens al vieții. Într-un anume fel. Ca să-mi trăiesc fără grabă și bucuriile și tristețile și până la capăt. Să le văd cum se transformă, ăa le pot anticipa, să înțeleg fenomenologic ”dece”-ul? Să-mi duc zâmbetul până la capăt...


Și am certitudinea asta că e foarte fericită să știe despre sentimentele mele. De trăiri. De înțelegerea pe care am căpătat-o asupra iubirii. Asupra vieții. Mai adâncă. Pentru că eu am un soi de beatitudine interioară. Nu a irealului profund dureros care e între noi ci a simplului fapt că existăm.

însămânțare de toamnă

Azi e una din zilele acelea în care  se seamănă dorințele! Hai pune una la încolțit. 

Remarcă azi, câte dorințe ți-ar prinde bine să se împlinească și de aici derivă normalitatea a cât de multe mai avem de semănat.

Eu am făcut asta deja, am îngropat o sămânță, am udat-o strașnic și am așezat un gândac de "Ochiul Domnului, mic și roșu" s-o păzească...

ce sunt eu și ce pot oferi

Unde este locul vostru? 

Locul vostru poate fi o imagine a voastră în mine, imagine care îmbină aspirația mea la perfectabilitatea voastră și care respiră dorința de adâncire a cunoașterii reciproce. 

Sau pot fi  mișcări de fapte trăite fără nici un fel de emoții, un fel de cadre trăite și o animație umplută cu episoade din viață și atât.

Și chiar dacă știu că ce îți pot oferi eu, e mult prea puțin pentru tine, chiar dacă știu asta zic, prin simpla întâlnire dintre noi, dacă tu vei dobândi interior  o mică lacrimă de fericire, cred că putem germina mai departe. Împreună.

Și atunci, eu, pot deveni locul în care crești.

.

absolut IV

Nu pricep această logică a mea asupra unui chip sau a culorii ochilor cuiva.
Dar numai anume chip și doar acela și numai anumiți ochi și nu oricare și nu alții, îmi fac inima să bată și îmi deșteaptă așa dintr-o dată dorința... tu ești imperfect, eu sunt imperfectă... de aceea din clipa aceasta, voi dormi liniștită pentru că nu mă  voi sătura niciodată de a mă mai împlini prin tine ...

Îmi reamintesc zilnic

 
”Îmi reamintesc zilnic, de sute de ori, că viața mea interioară și exterioară, depinde de munca altor oameni vii sau morți, și că trebuie să mă străduiesc să dăruiesc, pe măsură ce am primit și încă mai primesc.” (Albert Einstein) 
 

drumul lui ”a fi noi”

... și totuși suntem atât de fragili... mai delicați ca un porțelan chinezesc.... suntem fragili și din cauză că suntem  un "tu" si un "eu". Doua "forme", deja întărite! ...

Imaginează-ți la o roată de olar, aceași turație în vârtejul lumii acesteia și  doua forme ce se modelează osmotic maleabil și complementar și care se numește "noi". Un flamenco  de materiale distincte, permanent distincte dar acceptând să își lase contururile  "înmuiate" de dragul unuia - celuilalt..."Noi" nu cere împlinirea triumfal  ci permanentă munca și curaj într-un dans de geneză al ființelor noastre.

Eu vorbesc de idealuri reci și nepermise muritorilor de rând ... pentru că o așa comunicare, nici nu am ști s-o simțim și gustăm  ... darămite să ajungem să-l înțelegem pe "a răbda" și pe "a  nădăjdui" ca voință,  cele două frontiere  diferite ale dragostei noastre de oameni ce ne străjuiesc cu fermitate și  nu fac decât să ne ajute să învățăm lecția dragostei totale ... căci  a răbda e lecția supraviețuirii în dragoste, ... a spera e lecția  continuității... Această lume a lui ”a fi noi", e geneză sau co-naștere... Și când sunt conștientă de drumul lung din față, devin mai umilă, mult mai umilă... 

lungul drum către acasă

Numai când stai o clipa pe loc, în jocul vieții, te poți uita așa, într-o doară "în față" și "în spate". Nu ca să măsori lungimile, obstacolele și să le compari ci doar așa ca să admiri priveliștea, să te bucuri de ea, să-ți imprimi amintiri... 

Spre deosebire de alții, multi alții, eu  "văd" că drumul din față mi-e mai lung, mult mai lung decât cel din spatele meu. Și-mi dau seama că  acest simt al eternității, e cel care  mi-a schimbat întreaga gândire despre cum îmi croiesc viața.  Cei al căror sentiment când ajungi pe la ”50”, e că mai au puțin până li se rupe "ața", trăiesc într-un vârtej al senzațiilor și trăirilor "încă nesatisfăcute" , încă negustate... Au fie lacomie, fie sarcasm și aceea atitudine în fața vieții că "strugurii sunt acrii". Se pregătesc mereu pentru "marele buum" ce va veni în care ei să fie împliniți. În care ei - doar ei - să fie "cel mai sus"... poate într-un fel "încă din lumea aceasta cel mai aproape de Dumnezeu”... și luptă ... se zbat pentru cariere de vis, averi de vis, și fericiri ”mai mari" și de se poate continue .... de fapt se zbat "să fure timp”.

De aceea eu mă constitui și mă consider o norocoasă. Atât de norocoasă, că mintea mea e deschisă și captează tinerește, că sentimentele mele se bulucesc abia născute. Atât de recunoscătoare, că îmi pot aplica o igienă morală și că nu mă simt jegoasă și rușinată. Adun mărgăritare din clipele mele de fericire. Sunt fascinată de aceste mici bucăți de Rai, putine poate... dar valoroase....

Mă uit în jur și descopăr ce dețin, pe cine ”dețin” acum,  ca pe o comoara. Toate persoanele, mie cunoscute, sunt dragoste și inspirație și putere pentru mine. Ei, sunt parteneri atât de dragi, ai drumului "din față". Sunt comoara dată mie. Sunt copleșită! cred că ăsta e cuvântul. Nu m-a învățat nimeni cum să mă comport față de o comoară! 

”- Când ai o comoară, ce faci? Spune?” 

Unii devin temniceri, alții o cheltuiesc prea repede, alții păzitori, alții sunt un simplu custode. O îngroapă, o expun, o risipesc sau nu se ating de ea. Ei cred că se pot bucura de ea, la modul ideal fără să participe. Într-un fel sau altul se zgârcesc sau se tem... Nu se tem că vor vătăma dragostea între oameni, ci pentru ei... să nu-și reînvie poveștile, și angoasele, și rănile lor. 

Mie cel mai tare mi-e frică să nu ajung "un inchizitor", ca mintea mea să nu inventeze dogme și legi, și reguli, și lacăte grele și teste. Mi-e frică să uit că dragostea e cea care trebuie să mă testeze pe mine și să încep s-o testez eu pe ea!
   
Câți din noi au puterea și curajul de a o întreține vie? De dragoste vorbesc. Câți și care dintre noi, au puterea de a se îngropa și de a se reinvesti în ceea ce se numește dragoste, ca apoi să crească ca dintr-o sămânță, odată și laolaltă cu ea? Câți investesc încredere, înainte ca ea să dea muguri? Câți nu se lasă ispitiți atunci când văd țepi să nu mai aștepte și trandafirul? 

De ce ne e teamă de o astfel de muncă? Căci ce drum lung și periculos și frumos totodată...

Câți uită să iubescă, așteptând să fie ei iubiți  mai întâi? Sau dăruind cu țârâita,... 

Dragostea adevărată e un râu continuu. Poate e cea mai mare lecție cu care vom trece Dincolo. Poate singura.... Presimți asta, nu?  De aceea eu sunt copleșită! De emoție nu de împovărare... Am sentimentul acela de ușurare și de imensă plăcere, că alături de mine voi, sunteți o mulțime de parteneri de drum.  Și, mărturisesc că e atât de frumos drumul pe care-l întrevăd... Lungul drum către Acasă...

În cumpănă, la fântâna cuvintelor nespuse

Închid ochii. Sunt pe ultima sută de metri întru începutul drumului. Gândesc la abaterile, lipsurile, necredințele mele,  care, toate mă arată cu degetul. 

”-Ar putea fi ele gata să fie șterse? mă-ntreb. 

Cu cât gândurile sunt mai încărcate, mi le cred  mai grele adaug năravuri interzise și aburi inacceptabili și cu atât mai mult simt greșelile cele cu voie ori de ne voie atât de cumplite și făr de ieșire.  

Mă concentrez să nu mai fac comparație între mine și ceilalți, nici între mine cel de azi și mine cel bun. Încerc să fac comparație doar între mine și sentimentele mele cerești. Așa, doar urc. Și sui, cu această balanță, ultima porțiune a unui drum sufletesc al Golgotei,  văzând apoteotic doar Exemplul Perfect care mă inspira.

Împletesc o cununa a iertării, plină de petale de trandafir și nu din cea ghimpoasă. Nu că m-ar strânge în alt fel dar pentru ca mireasma să fie ca o boare ce-mi poate însoți inima. Și inima mea din asta, să devină frumoasă. 

Apoi mă gândesc cum să renasc trecând printre teamă și tristețe. Tulburată, simt cum neliniștile astea mă provoacă. Se cojesc. Căci ele, mă brăzdează cu o arătură de clar obscur. Așa sunt la început, în negură deasă, mici zone învăluite-n lumină. Până la urmă se limpezesc toate. Ca o formă a cunoașterii, care plină de durere cuprinde și demolarea și zidirea ca pași definitorii. 

Apoi îmi urmez trezirea,  pentru a nu fi orbită de iluminarea ce mă așteaptă.

către ”tu” despre ”noi” - numai la urechea sufletului

Cică un studiu făcut americănește, arată că dacă șoptești cuvintele cuiva  în urechea dreaptă, vei fi mai adânc înțeles, mai cu nuanțe. Cica, merge mai bine circuitul și iacă, de la urechea dreptă, vorbele,  plecă direct la emisfera stângă a creierului, care e cea care face pe "deștepta"... 


Un alt studiu arată că dacă zâmbești atât timp cât vorbești la telefon, acest lucru se transmite interlocutorului. Și cum la SMS-uri și e-mail-uri încă nu s-a făcut un studiu, eu consider că e  obligatoriu ca să "te simtă" și să te recunoscă să zâmbești și destinatarului de pe computer. Așa că eu mă comformez!!!

...  și o să încerc  măcar cu gândul să stau tuturor, tot timpul, mai lângă urechea dreapta a sufletului lor.

 M-am gândit bine, cred că se potrivește de minune pentru că ”tu” la dreapta mea mereu, înseamnă că și eu sunt la stânga ta, ... iară eu fiind stângace de fel și presupun cu creierii  inversați, îmi vei vorbi ”tu” la rândul tău, la urecha cea buna. Hmmm, ce de nuanțe, atunci!!!

Oi fi eu zurlie și-n multe privințe imperfectă (mult mai mult decât ești ”tu” gata să mă accepți), dar ceea ce îți spun în mesajele mele și în dialogul cel purtăm, înseamnă să o să mă dezvălui ”ție” cu mult mai multă sinceritate. Și e posibil ca prin asta să vezi, mai multă prețuire și mai multă dragoste. O să încerc să nu mai fiu argumentativă sau explicativă de fiecare dată, pentru că am deja multa încredere în tine și atunci încerc intuitiv și mai pe scurt să te las să mă percepi. Urechea asta dreptă trebuie să facă anumite legături, nu? 

Că, inevitabil, uneori se nimerește ca ”nuca-n perete”, am mai văzut ... și astfel de situați  ne dor și ne irită și ne necăjesc. Și atunci eu, nu mă simt  că am făcut o greșeală pentru că inima mea nu are să-și reproșeze nimic; dar atunci să-ți imaginezi că doar poate par ca un taur, prizonier, într-o vitrină de porțelanuri. Și mi-e teamă să mă mișc.  Doar mă foiesc neliniștită, neștiind ce vrei...

Dar vezi, azi pe drum am stat și m-am gândit cum de se pot întâmpla astfel de lucruri, cum se pot evita și nu am găsit  o strategie valabila. Zău! Dar ceea ce  mi s-a părut de netăgăduit ca învățătură  pentru viața mea, în ziua de azi, e o clocoteală în plus, între noi... Și sigur e de bine!!!  Șoaptă cu încredere și zâmbet: pentru un balsam al sufletului și din asta să înflorească multicolor sentimente, și iertarea, și binecuvântarea, și șăgalnicul, și îndurarea, și zburdălnicia și excepționalul relațiior și voința spre bine...

Și încă odată pentru urechea dreaptă a sufletului tău: 
 ”- De când te cunosc, cu atât de multă prețuire te port în suflet!” 

Ghergheful

 ... e atâta fragilitate în viață și în noi, atâte cotituri de drum, atâtea răscruci, atâția clevetitori...

 Nu vreau să fiu doar fabricant de emoții și ca alții să se hrănescă din asta... Hiene la pândă... sau receptori pasivi...

 Dacă sunt sinceră cu mine, îmi dau seama cât de multe frustrări, fisuri, farduri, fumuri, fose, fițe adun în timpul acestui drum și cât de ușor îmi poluez inerent viața și relațiile interumane.

 ... de fapt, ca să merg mai departe (în vrerea mea) paradoxal, trebuie să merg ... mai aproape! Ca să merg mai aproape înseamnă să țes între mine și ceilalți o dantelă atât de gingașa și fragilă și în același timp atât de fidelă contururilor oamenilor. 

 Mi-ar place, să-ți placă acest lucru despre mine și să mă găsești mai degrabă stând la un astfel de gherghef ...

Dorul - Lucian Blaga

Setos îți beau mirasma și-ți cuprind obrajii
cu palmele-amândouă, cum cuprinzi
în suflet o minune.
Ne arde-apropierea, ochi în ochi cum stăm.
Și totuși tu-mi șoptești: "Mi-așa de dor de tine!"
Așa de tainic tu mi-o spui și dornic, parc-aș fi
pribeag pe-un alt pământ. Femeie,
ce mare porți în inimă și cine ești?
Mai cântă-mi înc-o dată dorul tău,
să te ascult
și clipele să-mi pară niște muguri plini,
din care înfloresc aievea - veșnicii.

nelipsitele castane

... Îți dai seama, am adunat o grămadă... și ieri și azi... O plasă întregă fără să mă întreb ce-o să fac cu ele. Le găseam pe bulevard, în ploaia deasă și întristată  ori în iarbă, atât de lucioase,  cu acel sens al prospețimii care te face parca să le duci la nas or sa le guști,  ... unele neieșite din coaja țepoasă înca, în iarba de un verde puternic a parcului. Îmi făceau cu ochiul să le adun, zău, ... să le țin în mână, să le miros.

Au culoarea furnirului neprăfuit și un luciu de sclipiri de ochi șăgalnici. Am comparat. Culoarea ochilor mei nu e la fel de puternică dar poate uneori ochii mei lucesc la fel, umpluții de boabe mari de lacrimi.

Am întins mâinile cu pumnii plini de castane, lăsându-le să cada pe asfaltul umed. Zgomote seci. Câinii, vagabonzii, doar ei - ciulind doar o ureche, mă privesc curiosi și-și văd de drum. Eu, visez ... 

Să nu-ți închipui că ...

 Adu-ți aminte, ca sa creezi un suflet fericit, calitatea fericirii nu ține de abundența bucuriilor tranzitorii. Dar, ...  asta o ști doar că în prosperitate, mai ales în prosperitatea intelectuală ești mai ușor de derutat. 

Totuși să nu-ți închipui că eu am putut să cred, chiar și un singur moment, că fericirea ta se poate naște din singurătate, din gol și din sărăcie. Spiritual vorbind, sufletul nu trebuie să palpeze așa ceva!

A simți din plin fericirea, nu înseamnă a te bucura permanent de ambrozie și nectar ci de a cunoaște izvorul de unde provin acestea. 

De aici vine ardoarea elanului de a repeta experiența.

Sevă IV

Îmi sparg gândurile cu toporul

Mă răscolesc mereu,

Şi dau pârjolului ceea ce este de dat.

Până când îmi voi recăpăta lebedele înapoi,

E primul semn, că mi-au plecat vârcolacii.

Sevă III

Sub scoarţa-mi bătrână

Încă mă mai frământ în aluaturi amestecate,

Şi încă fac,

Ceea ce nu prea fac alţii,

Îmi zâmbesc mie-însumi...

- Surâsuri pe gondole, în canalele inimii -

Apoi învăţ să-mi rezolv problemele

Şi-mi pierd capul,

Pentru că mă gândesc la ce fac, când nu fac nimic...

Apoi, îţi şoptesc despre

Promisa transfuzie de sevă

Cu care sa-ţi îmbrăţişez fiinţa.

Sevă II

Mi-am pierdut capul ...

Ori, când făceam arpegii pe clapele secundelor

Sau, mai ştiu eu...?

Poate când conduceam tumultos, orchestra anilor mei

... ahhh anii aceia, sevă!

Şi dacă veacul scârţîie, 
Îţi scârţâie nu-i aşa omule drag!

E, pentru că mi-am ascuns sufletul întreg, 
Sub o pasăre cloşcă

Şi zâmbetul,

Sub o piele de porc, poroasă,

Pe care, figuranţii cu urechi de măgar, ciulite

Vor să mi-l facă mănuşi,

De dirijat.

Sevă I

Ei şi tu! Nu mă mai necăji!

Sunt rivală cu timpul

Şi, şti bine de ce!

Ceas de ceas,

Sufletul meu pitulice,

Pe umărul tău drept cântă,

Acelei flori a visării din tine,

Aspirând să te întâmpine...

La momentul potrivit

Uneori aleg ca vocea mea să spună cuvinte ca un trandafir care se deschide și nu ca un dialog sau ca un răspuns. Ceilalți, vor vedea floarea spre bucuria lor.

Uneori, ca azi, îmi proiectez glasul ca o întoarcere către mine însămi, știind că va rezona cu ceilalți. Și știu un simplu adevăr, cum și când va rezona cu ceilalți.

Uneori simt ca azi, că trebuie să spun anume cuvinte, la momentul potrivit. Acele cuvinte nu sunt mai speciale decât tăcerile ce ne înconjoară și care ajung în esența noastră.

Uneori, ca azi, am ales ca acest moment să fie potrivit între mine și voi. De ce? Pentru că azi, la mine începe anotimpul dăruirii. Mă rog să dăruiesc cuvintelor aripi ...