De la o inimă la alta

 

Cred că există prea mult activism de fotoliu; idei preconcepute, liste de pretenții personale, idei despre cum să-l civilizăm pe celălalt, ce e corect și ce e sau nu e civilizat.

 

Mă uit, oameni dragi mie, pe care-i admir și respect sunt poate (doar) într-o perioadă a monologului ce caută aprecieri. Probabil prea grăbiți?! Cine să mai aibă răbdare cu ceilalți când eu am adevăruri și idei minunate de transmis? Așteaptă doar comentariile apreciative la ceea ce cred și spun ei sau așteptă să faci greșeli ba chiar te împing să faci greșeli ca apoi să se repeadă, ca la un vânat deja avut în vizor. Pândesc de după colț dacă îndrăznești să ai (și) altă părere. Altă părere, înseamnă pentru ei că te-ai îndoi de validitatea celor tocmai spuse. Li se pare că-i pui la colț , gândindu-te că nu sunt de partea cea dreaptă. De fapt nu li se pare. Sunt deja convinși fără să (te) verifice. Și atunci te pun ei la colț repejor. Sau te ignoră. De sus te ignoră. Sau îți oferă spațiu unde te umplu și-ți dau docți, exemplele pe care s-au sprijinit.

 

Mă întreb dacă într-o atare stare nu mi-e dor de tăcere? Da, tăcerea activă este deosebit de frumoasă. Dar îmi dau seama că nu, nu mi-e dor de ea ci de intimitatea dialogului în timp real.

 

Îmi imaginez o lume în care urlăm, argumentăm. O lume în care suntem în monologuri paralele. Surzi și în același timp lipsiți de propria transparență unde dorința noastră se concretizează către ispita de a avea cât mai mulți ascultători, mimând că de fapt ni-i dorim interlocutori. Sesizați diferența și nuanțele între cele două cuvinte, nu? Apoi e interesant și cuvântul ascultător? V-ați gândit oare că are și sensul de a sta potolit?

 

Mă gândesc la asta, că oricine poate discuta dând semnificație, sens. Discuții semnificative, nu discursuri. Vorbele devin pline de poftă când sunt pline de sevă. E atât de simplu. Dar dialogul a devenit neîndeajuns. Eu cred că în acest bombardament informațional, un dialog real cu un singur om, e mult mai important decât o conferință cu oricât de mulți spectatori sau ca un articol cu mii de vizualizări.

 

Cum vă zic, mi-e dor de convorbire spuse cu inima larg deschisă.

 

PS: con+vorbire, con+versație, cuvinte care implică parteneri!

 

Imagine: cândva în anul de grație1989, acasă.

.

.

Despre covorul din coji de semințe

Ce lume beteagă. 

Ne place etalatul prosperității

Geaba standarde.

Aparate de dinți, haine de firmă luate fie la mâna a doua fie ca singură combinație vestimentară și discuții serioase, pline de contribuții filozofice legate de despre ofertele (super, hiper, mega) magazinelor din cartier.

În același timp covorul de coji de semințe (ori pepene ca acum) le crește sub tălpi

Construcții XXXIX - Din manualul nostru de arătat cu degetul - Îngăduință

Când oamenii se lovesc de prejudecăți ce le atacă valorile ori credințele ori faptele strigă sus și tare împotriva lor.

Exact aceeași lezabili, au cele mai multe și cele mai mari prejudecăți. 

Și sunt cel mai inflexibili și mai puțin empatici în a accepta versiuni diferite ori părerile contradictorii.

Îmi tot pun mie întrebările acestea:

- Oare ne verificăm de fiecare dată limitele îngăduinței? 

Sau acest lucru ține de nivelul exigențele noastre? Și mai ales de lipsa tactului și a capacității noastre de a ierta cu ușurință?   

.

Renasc mereu

“Renasc mereu. Fiecare dimineaţă este un moment în care încep viaţa din nou. Cu optzeci de ani în urmă am început prima mea zi în acelaşi fel – dar nu înseamnă că este o rutină. Este esenţial pentru fericirea mea. Mă trezesc şi merg la pian să cînt două preludii şi o fugă de Bach. Aceste bucăţi funcţionează ca o binecuvîntare în casa mea. Dar această practică este şi un mod de a restabili contactul cu misterul vieţii şi cu miracolul de a fi o fiinţă umană. Chiar dacă o fac de optzeci de ani, muzica nu e niciodată aceeaşi – mă învaţă întotdeauna ceva nou, fantastic, incredibil.” ( Pablo Casals)

 https://www.youtube.com/watch?v=VhcjeZ3o5us&feature=youtu.be

Am descoperit că viața mea
de fapt
nu va fi ceea ce am crezut
și că a o lua de la capăt
nu este posibil în acest moment
iar ca să scap de lume
aș plăti un preț prea mare
în cazul în care te-aș pierde
căci tu ești singurul lucru
adevărat.

Am descoperit că între cuvintele
ce coboară din  ochii mei
eu sunt semn că mă împart între ceea ce sunt  și
ceea ce am început să fiu în acest zbor:
o virgulă.

Antonio Praena ( poet spaniol)

Viață pripită

sunt atâtea de suportat 
unuia 
celuilalt;

să-i porți tăcerile,
golul privirii,
dezamăgirile,
nerăbdarea de a nu te fi ascultat, 
așa, 
până la capăt.


e atât de complicat 
să nu fi tu,
în celălalt,

ne devorăm miezul separat,
mistuindu-ne grăbit,
fericirile. 

.

Ca valurile produse de două pietre aruncate pe un luciu de apă - Construcții XXXIX

Azi am învățat un cuvânt nou completitudine. Un cuvânt nou la care nu pot ajunge.

În jurul meu meu convingătorii cu duiumul. Oameni cu misiune ce vor să mă ia sub umbrela propriilor lor idei. Oameni care vor să mă facă și să mă vadă fericită. Permanent fericită. Ca ei, de fericită! Sau tânără. Permanent tânără! Ca ei, de tânără. Sau slabă. Permanent slabă! Ca ei, de slabă. Oriunde  mă uit doar 5 minute frunzărind reclamele descopăr cum voi fi ajutată să nu mai sughiț, să nu mai sforăi, să nu mai am cârcei, să nu mai fiu balonată, ori să am păr cu volum, ...

În jur, îi vezi, siguri pe ei, plini de adrenalină, nelăsându-te din mână. Ești cu ei, ești al lor! Posedă toate tehnicile de a-ți da încredere și toate regulile despre vânzări. Ambalează totul frumos. Uneori, asta depinde de ce îți vând, nu e nimic rău. Ei te îndrumă, îți spun ce poziție vei ocupa în viață de aici înainte având produsul cumpărat de ei și cum vor roii toți în jurul tău și da, mai ales cum vei primi recompense. 

- Nu scăpă astfel de oferte!!! îți spun. Ele sunt superioare față de orice altceva. 

Iarăși totul e bine, până la un moment dat când ideea de recompensă întrece desigur pura intenție de a face. De aici se strică echilibrul. De aici, dacă nu-i urmezi (asculți, onorezi, ...) nu mai dau nici doi bani pe tine.

Mie îmi plac căutătorii: imperfecții, vulnerabilii, hiar un pic șovăitorii și de cele mai multe ori, triștii din cauza frământărilor lor. Mi se par  întotdeauna mai profunzi. Profunzi și bântuiții de întrebări, de dileme, plini de cicatrici și care după tot ce  li s-a întâmplat, cine știe cât,  mai încearcă odată. E un curaj în asta. Ei, îmi spun, sunt aceia prin ai căror ochi pot cunoaște lumea pe un alt traseu decât cel folosit de mine, a căror ”bază” este afectivitatea reciprocă și ei da, și care pornesc doar dintr-o intenție  stoarsă de impurități.  Aceia care, mă pot ajuta să mă ”reghidez”, și-n care am încredere că mă vor motiva la ceea ce eu pot sau sunt bun și nu la interesul propriu față de cei ce mă obligă sentimental să mă las ”pe mâna lor” ca să mă protejeze, ca să mă îndrume. 

- Habar n-am, dar cred că acest lucru ține de a oferi din darurile tale celuilalt! ceva din tine, oricare ar fi acestea. Întru lărgirea orizontului di'-mpreună.

Oh, Doamne!!! Așa iubesc imaginea asta cu relațiile omenești ce-ar trebui să fie ca valurile produse de 2 pietre aruncate  în lac, cercurile lor se întâlnesc dar nu să nu se deformeze reciproc. (Și abia aștept să găsesc pe cineva care să aibă curajul să meargă cu mine să facem o poză cu așa ceva, o poză a noastră, nu una perfectă, căutată pe internet.)

Relațiile omenești sunt construcții, continuu construcții. Cum unul s-a oprit de a mai depune, cum hop, apare ruptura și zău, n-au nici un chichirez dacă nu ne-am ajuta să ne deschidem și să ne împlinim reciproc. De aceea mie îmi plac poveștile despre ”Calea Eroului”  și despre ”Drumul căutătorului”, pentru că astfel de povești, nu se termină cu ”sfârșit” ci cu ”va urma”.

Legat de legături umane, cam așa reușesc eu să înțeleg că înseamnă amplitudine. Căci până la completitudine, mai e pentru pe acolo se pare că vorbim doar de nivelul ipotetic-deductiv.


.