ca o harpă

Îmi aduc aminte cu greu
vocea ta, harpă melodioasă ...
mai ales,
cuvintele pe care le pronunți, râzând...

Absența ta...,
opera mea neterminată.
Iar diminețile
când mă trezesc devreme
în mine-s prizoniera absolută,
a tuturor
cuvintelor tale nerostite.

Am renunțat la pavăze
chiar dacă numai gândul la tine
rănește și zgândăre
în multiple fațete,
alfabetul trupului meu.
Încă nu știu ce-o să fac cu miile de lucruri nespuse
care tremurând de văpaie,
te purifica în mine
ca pe un fulg de zăpădă
alene ațipit.

Pietate

Dimineața, mă trezesc devreme în mine
Sechestrată în Tine
prin toate cuvintele mele
Până la limpezire...

Mă vatămă presupusele mele sentimente
În serpentina cuvintelor zimțoase,
Întineresc cu o moarte,
Știu că Mă vei domni,
Și astea-s roadele sfinte pe care le păstrez cu nădejde ...

Ziua-ntreagă Te văd, în toți oamenii
Te-aștept în toți oamenii...
Cu temeritate,
Refac totalitatea literelor sufletului meu
Și picur fierbinte ceara gândurilor
Jur împrejur.
Până ce răsar curcubee.
Deasupra.

... care nu se mai oprește ....

În țara mea interioară,
am înghițit lumină
până-n creștet,
și până ce ea,
m-a golit de întunericul ăsta gros
evaziv, pântecos.

Bezna ce mă sechestrase, s-a risipit
gândul meu licurici
scăpărat-a
iar diminețile mele uscate,
au luat foc.

Cum tremură de para focului
Coarnele zbuciumânde ale cerbilor mei
Ce se afundă adânc
În sufletul meu păduros.
Doar o ciută privește sfielnic de pe un colnic al inimii.


Iubirii mele, care nu se mai oprește,
îi răsare o nouă lume de sânziene.

Iubind

Mi-am închis aripile,
șifonate,
mi-am ascuns ghearele cuvintelor
în mănușile tristeții,
pentru că-mi sfâșiau propria umbră.
Mi-am domolit clocotul sângelui , molatic.

Deci, trăiesc în pielea mea ca un necunoscut.

După ani fără de număr,
de captivitate
cât de mi-au înnălbit sufletul,
Vă las, visele mele dragi și libertate!!!
Eu m-am dizolvat iubind, în scrisul meu.

cuvinte tainice II

Caii emoțiilor mele, sunt dresați în tăcere...
oare voi înșeua și alte sentimente?
Care e voia Ta?
Pe drumul ăsta merg,
ostenită și-mpovărată,
plină de nădejde.

Îngerii cântă oamenilor, de bună voință.
Cine iubește, cântă a neîntristare.
Cuvântul, se face Cer.


Azi,
celebrăm bună voia
desfătare tainică.
Azi,
trecem pragul
plini de harul de a-L cunoaște....

cuvinte buluc

Ce buluc!
Ce bucluc,
cuvinte, berechet!
Îmi vine să-mi deșert cuvintele întru-n exercițiu de libertate totală
Să le împrăștii pe o arie cât mai mare.

Câte povești,
deschizând larg ușa camerei mele
ce izbucnire,
deschizând ușa craniului meu
ce șuvoi,
deschizând portița sufletului încarnat în mine.
E un puzzle
a ceea ce sunt
și ceea ce vreau să fiu cu adevărat.

Și niciodată,
nu am fost mai departe de singurătate ca acum...
Și nici mirosul ăsta de neobișnuit nu mă mai părăsește...
***

Am revenit în universul tău de poveste.
Te întâlnesc.

Două culori nenumite
traversează o aventură,
amestecate, de nu s-a mai văzut ...
într-un permanent mister.

Știu că e loc berechet
în tine,
să-mi picur bucuria de a exista.


***

M-am trezit, între lumea nouă și cea veche
Suspendată
Cu patima incandescenței de a face ceva împreună
Iar tu? plin de datorii față de mine,
Înglodat!

De exemplu ...,
Știai că-mi ești dator să respiri?
Respirările aceluiași dor
acelorași suflete-n în zbor...

***

Noi,
doi surzi,
la aceleași și aceleași intersecții...

De-ai știi...,
aș putea să te povestesc mai bine decât tine
de m-ai zidi tu, cu propria-ți mână.


***

Cred că iar am încurcat veacul
Vezi și tu că nu sunt la locul meu,
Sub pielea viselor mele.

Se întâmplă altceva decât normalitatea
E liniștea perfectă a sincerității mele cu mine însămi.


***

Și tu? Ce ai în valiza aia a ta?
Nu lăsa viața mea, fără tine...

***

Vis himeric

Mă silesc să-mi aduc aminte
ce vis himeric
fierbe
sub crusta mea de fildeș.


Aripi de întuneric, mă plesnesc ude,
căci tu,
Soarele meu ai fi plecat după o rază
pe cărări cenușii, sfâșiate de frică.


Mă seacă de vlagă,
Și gândul meu,
ezită să se mai îmbrace în slovă
și n-o să mai îmi vezi flori în cuvinte.


Merg,
merg înainte,
poate greșesc,
poate ocolesc,
poate ezit.
Merg,
merg înainte
aplec ochii arși de lacrimi.
Merg,
merg înainte,
Ochii, în care am închis infinituri albastre.
Merg,
merg înainte.
Chem în memorie
albastrele comori
să le opun uitării
cu amintiri volatile.
Merg,
merg înainte
spre locul unde se naște chintesența fericirii:
sau amintiri ca de exemplu:
o roză ce-și înalță parfumul
și fluturii ce se rotesc
ezitând s-o sărute.

http://www.youtube-nocookie.com/embed/xHkq1edcbk4?rel=0

Keeping Quiet

                                                        by Pablo Neruda

Now we will count to twelve
and we will all keep still.

This one time upon the earth,
...

let's not speak any language,
let's stop for one second,
and not move our arms so much.

It would be a delicious moment,
without hurry, without locomotives,
all of us would be together
in a sudden uneasiness.

The fishermen in the cold sea
would do no harm to the whales
and the peasant gathering salt
would look at his torn hands.

Those who prepare green wars,
wars of gas, wars of fire,
victories without survivors,
would put on clean clothing
and would walk alongside their brothers
in the shade, without doing a thing.

What I want shouldn't be confused
with final inactivity:
life alone is what matters,
I want nothing to do with death.

If we weren't unanimous
about keeping our lives so much in motion,

if we could do nothing for once,
perhaps a great silence would
interrupt this sadness,
this never understanding ourselves
and threatening ourselves with death,
perhaps the earth is teaching us
when everything seems to be dead
and then everything is alive.

Now I will count to twelve
and you keep quiet and I'll go.

Rouă pentru tine

 

 

beție a gândirii

jocuri "de-a abracadabra"

eclipse "de-a harababura"

promisiuni

picurări

omisiuni

prelungiri

descărcări vinovate de karme de carne,

ispitiri

ispășiri

beție a gândirii

sau zumzet al stupului trupului omenesc

năclăială

frângeri

năclăială

înfrângeri

beție a gândirii pentru surii din noi

lacrimi ce nu se pot apăra

lacrimile doar pendulează și apoi cutremură

nu se pot clăti

se pot însă dilua

dupa multe ropote

șopote

supte în izbucurile inimii

și-atâta tot.

 

rămânem așa ca un puzzle neterminat...

trăim în divinul din mine însumi.

În direct de la pragul tău ...

Îmi place să-mi basculez sentimentele,
dimineața,
la pragul tău...
Sincer,
Niciodată, nu le am îndeajuns!
Dar așa e și-n viață,
nu cantitatea primează
ci punctarea lor zilnică,
de-a lungul unui continuum.
Fără nici o verigă lipsă!

Peste bătălia aceea de demult
între ”am fi putut...” și ”vom fi fiind...”
analitic vorbind:
între p e r f e c t u l,
condițional optativ
și prezentul etern
s-a așternut un câmp de flori.

Nu praf,
nu balsam,
nu mare tălăzuită.
Câmp de flori,
bine așezat
ca să-și tragă seva
din inima mea.

Noaptea,
când e iar timpul despovărării
îmi spun:
- ”Doamne! Ce aventură mi-ai dat să trăiesc.
Ce gust!”
format din cu mult mai mult de 1000 de gusturi necorcite.
Aparte, reale, profunde.
- ”Învăț creșterea cu fiece floare
ce mi se înrădăcinează mai adânc.
ce înflorește mai mare
și mai frumos.

Iubire!
Atâta timp cât îmi trăiesc visele,
va trăi și speranța.

Cuvinte tainice

Drumeț singuratic
Pe-o sferă ... 
Cu zeci de neliniști în mine...

Mă lepăd încet de cerul gurii,
Să eliberez tainic,
Cuvintele.

Visător singuratic
Cu zeci de neliniști în mine,
Ce liber mă mișc acum prin vânt,
Liber de țărână!

O privighetoare-mi aduce în dar învățături de tril divin...
Pe când trandafirul îmi șoptește, înbobocind...

colind pentru mama

                                     

       ....  cum de-au trecut 18 ani  și de eternități de dor ...
 

N-aș fi crezut vreodată că îmi va ajunge lumea asta,
A ta,
În care mi-ai zis bine-ai venit.

O magică oglindă
Și-n care
Mi-s
Toate începuturile... infinitului.

La ce bun să-mi doresc ș-altceva?

 

M-ai învățat să fac multe,

Să râd,

Să zâmbesc,

Să mă bucur, uneori să mor de durere...

Să mă storc de iubire

Să dau

Să dau și ce alții îmi iau pe furiș ...

 
 

... și mai ales cum să ning fulgi mari albaștrii 

Peste tăcerea aspră a destinului.

Acum deja știu să fac multe:

Să repet gesturi mecanice,

Să am o viață fără cuvinte,

Și o posibilă fericire, printre corbi.

Ori, să mă las atinsă de umbra norilor

De fertilitatea pietrelor

Și de semințele ce încolțesc la umezeala lacrimilor mele.

 

Dar nu știu să fiu fără tine...

e un parcurs atât de abisal și de plin de scaieți

Încât revendic zilnic

O rugă, care să mă salveze.

 

 

Dezgheț

Amarnic pârâie-n mine
tot ceea ce nu se vede din cuvintele mele.
În așa hal m-au tulburat,
Încât au lăsat mii de mistere în mine.

Și neașteptat de multe gânduri bune.

Te rog să știi,
Nu e numai pe vorbe....Înțelegi?
Dar,
Încontinuu mi te voi primi cu colinda.

Prea multă tăcere

Te rog,
te rog
zi-mi,
nu-i așa
că
privirea mea cu privighetori
ți-a spus,
întreagă povestea?

Pentru că inima mea este acoperită de tăcere.
 

Puritate

V-am zis:
 
- Nu-i pretutindeni Raiul?

Visele noastre rămân,
Neapuse.

 “Lasă-ți viața să danseze usor  de-a lungul timpului ca roua pe vârful unei frunze” (Rabindranath Tagore )

Astăzi este o zi ”de primit daruri” și de ”făcut daruri”. Gesturi, care dacă nu sunt doar simple ”obiceiuri” ci sunt gând curat, generează valoare. Cheltuiești ceva material care produce ”valoare” în/la alții. Cea mai bună investiție, după a mea părere!

Poate așa ar trebui să arate fiecare zi: cultivându-ne credința pentru bunăstarea și binele celorlalți și privind faptele noastre cu discernământ spiritual astfel încât generozitatea noastră să genereze mai multă generozitate.

Ah, ah, ah și dacă nu ne ascundem cu asprime visele, atunci secretul îl știe fiecare: începi tu primul ... nu te oprii așteptând să fi răsplătit ... și mai ales oferă mai mult decât te aștepți să primești... și să te ții neică .

Eu mi-am început ziua, gândind să vă ofer în dar cuvinte. De la un timp, cuvintele de pe la noi, mușcă și ofilesc. Cuvinte trebuie să fie ”blânde ca laptele”, cuvinte care eliberează:

                - Crești, numai dacă rămâi verde.

               Rămâi verde numai dacă îți înțelegi și accepți scopul vieții - acela că ai de găsit o comoară -  și comoara ta e îngropată dincolo de limitele tale actuale.

                Vei găsi comoara, numai dacă vei lua fiecare obstacol, un ”semn” din care ai de învățat. Om drag azi, primește întreagă, gratitudinea mea, pentru că mă simt atât de mănoasă cunoscându-te!

.

CCVIII

Să nu crezi că iubirea e numa vicleșuguri,
Dulci mreji de carne, undiți de zâmbet și privire.
În fructul tainic, încă nebănuit în muguri,
S-amestecă tot cerul, setos de zămislire.
N-ai teamă, nu ne este iubirea eretică:
Călcăm noi doi vreo lege a inimii-n picioare?
Dar dragostea în lume e-atât de pitică,
Încât ce nu-i încape în calapod o doare...
Stăm adumbriți de-o taină prielnică durerii,
Cumplită frumusețe de chinuri ne perindă.
Rămâi cu mine pururi în târgul de mizerii,
Îți sunt o credincioasă și magică oglindă;

Te-arăt mereu dârz, tânar, frumos și înțelept,
Și de te strâmbă lumea, te vezi în mine drept.

Vasile Voiculescu "Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare în traducere imaginară"

Efectul luminii de luminș

V-am povestit, de luminișul din pădurea de la Orhei, în care primeam lumină. Au trecut mai bine de 2 ani de atunci. Se întâmpla într-un luminiș, dimineața teribil de devreme, într-o ceață de pomi viguroși și încâlciți. Acolo se ghida câteva minute o rază, peste niște butuci înverziți de mușchi și încremeniți. Obișnuiam să pândesc minunea și să mă strecor acolo, imaginându-mi cum clipele acelea înfloresc pentru întreaga-mi zi.

E o vorbă, a nu știu cui, o vorba că fiecare lucru, materia în general are umbră și c-o recunoști după umbra sa.

Mă gândeam, în acele minute, unice zilnic, cum e mai bine? Să fi îmbrăcat în lumină? Așa cum eram eu, îmbrăcată de soare, zilnic? Ori să radiezi lumina? Și dacă radiezi lumină mai ai umbră ori nu? Dar sursa noastră este atât de mică, instabilă, licărindă! Dar astea toate definesc doar relația noastră individuală, cu Soarele Adevărului. Cât? Cum? De ce? ....

Vă puteți imagina luminișul acela? Cu o ființă mută, cu capul plecat sau ridicând încet fața, copilărește, primind din plin mângâierea blând topită a umbrelor de frunze ce ți se jucau pe obraz, fabricând o dantelă subțire și instabilă! Ascultam natura, care-i atât de vie acolo, melodia ei în permanență unică. Ce șoapte aparte! Îmi puteam imagina cum, cuvintele nerostite și gândurile, urcau încet, pe filigranul razelor de soare. Erau cuvintele mele coapte deja. Erau așa de ușor de rostit, așa de ușoare. Inima era plină de ele! Cuvintele deasupra mea, corolar; gândurile mi se desprindeau ca niște fulgi în adiere,  și-n foșnetul frunzelor se executa un dans parcă de note muzicale zburătoare, de o veselie, de o frumusețe îngerescă. Nu puteam să fac altceva decât să respir, adânc, și să primesc amprenta asta solară și să mă uit la cerul clar.

O stare în care simțeai deopotrivă ancenstralul imuabil și anticiparea devenirii.

Dar noi, între noi oamenii? V-am mai spus că uneori, simt nevoia fizică de a sta în umbra oamenilor, e un fel de a fi, un fel de contopire, fără să îi ating și în același timp să-mi creez un culcuș. Eu cred, că a îl pune pe celălalt - îndrăgindu-l îndeajuns - între mine și soare (ca stare de înțelegere și de conștiință), ai da o întâietate, e un fel de relație, care dacă și numai dacă ar avea reciprocitate, poate ar constitui, parte din relația noastră perfectă, inter-uman vorbind.

De la luminișul acela mi se trage, că de când m-am întors mă sperie că oamenii în loc să comunice, să se înțeleagă, să se accepte, îi domină pe ceilalți în acțiuni preferabil dirijate de ei. Nu contează cât de subtil.  Acționează în numele unei așa zise iubiri de ”aproape” sau stări de civilizație și civilizare. E preocupant ca să nu zic obositor, să faci în permanență diferența între camaraderia firească și farmecul pe care-l degajă unii. Au un  arsenal extrem de manipulator pentru a-i seduce pe ceilalți. Încercând să dovedească ce? Încă inapreciata și inestimabila valoare proprie! Să atragă atenția asupra ” intenționalității” actelor lor, spre mai bine? Dar ei arată doar o parte pală, a egocetrismului lor și-și caută reflectoare pentru a ne induce o percepție grandomană a sinelui.

După acele de neegalat  momente de luminiș, eu le spun  ”efectul luminii de luminiș” - ca stare perfectă - mi-e dat să ”văd” prea multă  rafinare a civilizației în aspectele ei supărătoare, cele mai rele prin complexitatea lor îmbârligată. Neguroasă. Spumă de val plin de alge, ce te prind să-ți pierzi geaba energia ... 

Cum să construiești relații trainice? În jurul meu oamenii se plâng de orice. Uităm esența? E o gelozie interumană care  ne orbește...Timorații văd intenții rele, amăgitoare, ademenitoare la oricine... De ce nu ne satisfacem nevoia noastră de simplu? De frumos. De bucurie.

( Predeal aug 2012)

Nu am cu cine să râd la prima ora ci doar târziu, după cazne după multa muncă, găsesc zâmbete timide. Ori strepezite. Viața noastră nu trebuie să înainteze ca o prizonieră ci doar cu încredere în Dumnezeu. Atât cât se poate.

În dimneața asta m-am trezit cu un soi de mâncărime... Oh, de-ai ști ce dor îmi e de tine, omule far!

cum și mai ales când îți porți bucuria?

Astăzi este o zi rotundă. Într-o zi rotundă, voi ce arborați? Unii își etalează dorința de reformă interioară, alții redescoperirea setei de a ”fi”, alții își șterg indiferența cu miros de răutate față de lucruri și fapte iar unii își poartă bucuria spre vizibil... Azi, unii gustă prea multă mâncare și prea puține răspunsuri... și astfel fiecărei zile îi mai adaugi o pagina în istoria vieții tale...

Și eu? Eu azi învăț să alcătuiesc urări. Urări pentru neasemuita luptă ce o simt în mine pentru a înteții focul inimii și pentru floarea clipei.

Și dacă în nucleul ființei mele, voi învăța că eu, nu sunt ”tu” ci doar ”cineva ca tine”, înseamnă că drumul e în mine și eu sunt în inima lucrurilor unde pot să văd concomitent unitatea și diferența cu aceași bucurie purificatoare cu care zăresc primăvara, prima floare de zarzăr...

Tribut zilei de azi

Avem mai multă nevoie să fim smeriți decât să fim fuduli. Oricât farmec intelectual am avea și inestimabile adâncuri ale inteligenței, oricât de simpatici, empatici, alopatici, apatici și mai ales carpatici am dori să fim, e nevoie mai mult ca oricând de tărie de caracter!!! ... și mai avem nevoie de o inimă sinceră, caldă și primitoare. Acum rețeta e completă.

Altă matematică - de Nichita Stănescu
Noi știm că unu ori unu fac unu,
dar un inorog ori o pară
nu știm cât face.
Știm că cinci fără patru fac unu,
dar un nor fără o corabie
nu știm cât face.

Știm, noi știm că opt
împărțit la opt fac unu,
dar un munte împărțit la o capră
nu știm cât face.
Știm că unu plus unu fac doi,
dar eu și cu tine,
nu știm, vai, nu știm cât facem.
Ah, dar o plapumă
înmulțită cu un iepure
face o roșcovana, desigur,
o varză împărțită la un steag
fac un porc, un cal fără un tramvai
face un înger, o conopidă plus un ou
face un astragal…

Numai tu și cu mine
înmulțiti și împărțiți
adunați și scăzuți
rămânem aceiași…

Pieri din mintea mea!
Revino-mi în inimă!

Barcagiu, unde mergem?

                                                                              când mă rog, mă rog cu cerul și cu pământul


Am auzit razele soarelui scotocind între visele mele și realitate.
Diminețile mele sunt aspre.
Neîmpăcate,
ca un act de reflecție....despre libertatea nedorită.

Caut cuvinte care eliberează.
Cuvinte care să aibă un Dumnezeu al lor
Și dreptul la timp.
... și irumperi năvalnice de iluminare.

***

Om drag,
Îți mulțumesc că te-ai ascuns,
Și nu te-ai divulgat cu totul....
Acum e o ”baba oarba” în sufletul meu,
o narațiunea a corpului meu ce intră într-o poveste a minții
și de fiecare dată mă trezesc în fața
oglinzii Cititorului de Oameni.

****.

Poate tu ai fi vrut să fiu cuvinte.
Poate eu aș fi vrut ...
Când colo, noi am rămas
O amprentă sfioasă muiată-n senin.

****

Sunt zile când tu nici nu mă mai vezi
Cu toate că stau nemișcată între cutele creierului tău
La o depărtare oarecare de incandescența din care trăiești
Mă subjugă ideea că sub cerul asta muiat în soare
Îți învăț umbrele.
Dacă ți-aș fi cunoscut sursa luminii
Așa cum o  percep acum,
De la început, te-aș fi ferit de mine.

****

Cu timpul,
O să scap de obsesia mea de înghesuială în viață
Și de atmosfera foarte încărcată
A pauzele tale, în mine.
Cu timpul, o să-mi continui călătoria:
 - ”Barcagiu? Unde mergem?”

****

Echilibristica dialogului

Uitarea,
din rușine se hrănește.

Dar când am o viață labirint, mă  îndemn să nu uit.
Nici drumul, nici ramificațiile.

Dar când tu ai o viață în camera reflectoarelor,
te strădui oare să rămâi o amprentă sfioasă pe lume?

Te disculpi:
- balans continuu....,
- presiunea greutăților lumii întregi...,
Iar eu socot că mă descurc
Înghițind lacomă justificări și neputințe.

Topitura fierbinte de carne de cuvinte ne desparte
Simt cum sunt străbătută de granițe.


- Cum vom mai pășii unul spre altul de acum înainte?
- Cumva... neapărat modificând sensibilitățile ...
Declanșăm  plutirea...

calătorii ințiatice

                                         călătoriile inițiatice nu devin cicatrice pe suflet, sunt harta unor lecții unice

Niciodată nu sunt mulțumită acolo unde am ajuns,
ca și în clipa asta,
când mă rup de anume sentimente... 
(răscolitor de noi)
și frânturi de nevorbe
îmi invadează miezul meu de adevăr.

Îmi înțeleg captivitatea mea între cuvinte...
și între dezamăgiri
- ale voastre -
amare.
Mi se scrijelește pe piele cum piere esențialul, înveliș exterior de lepădat.
Simt în mine, primejdia mărturisirii
nevăzută ochilor,
învățată cu inima,
înecată în ”mai amar”.
Ni s-a îngustat timpul între noi și-a devenit atmosferă de lună.

Nu vedem cu adevărat decât cu inima...
Și niciodată nu ea, nu va fi mulțumită acolo unde vom fi.

Dar aș putea învăța că orice  despărțirea de ”azi”,
e bună
doar dacă:
bucuriei sau tristeții cu care o fac
îi adaug o anume dulceață și un anume sunet:
 - râsul viitor al clopoțeilor de suflet
pentru următoarele clipe,
prea mult frumoase.

...

În carapacea-i,
Creierul devine sidefiu
Curg gânduri noi
Țestoasa le țese-n văluri de înțelepciune,
Mii de crizanteme înfloresc în amăruiul de toamnă 

Eu, îmi domesticesc gândurile
Și-n șipotul focului ce mă dogorește
Mai sting văpăile
Cu câte-o dușcă de tăcere.

Demasc complotul anonimilor care au bucuria de a se văita de orice,
Pentru că știu oameni, care trec prin lume
ca printr-un zid...
Și o fac zilnic.

Prospețime

Voi ce ați făcut astăzi?
Eu ? Am pus coloană vertebrală gândurilor mele . Mâine, umblu la șabloanele strâmte  și la falsa poleială din capul meu.

despre firesc

1 septembrie

Pe aici la mine, e soare. Soare molcom de toamnă și plante mărunțite și descărnate de secetă. Peisajul urban arată ca un răgaz de lins rănile. La piață e explozie de roșu strident și viu... și mahalaua a intrat în case și în gânduri... fabricăm zilnic o tonă de balcanism ...

Azi dimineață îmi venise în gând că voi îndrepta Pământul fără să fiu ”Ivone cea care...” sau ”Ivone din...” sau ”Ivone de la ...” ... e ca un eroism fără ostentație. Nu doar al meu și nici doar al vostru. E o undă herțiană ce mă străbate și într-un fel mă leagă de voi. E imposibilă disocierea.

E o cale nu o bătălie.

Mă mir doar că nu e prea mare aglomerație pe unde merg eu...

Iar azi, am verificat dacă sunt pe cale. Dacă eu, sunt pe cale ...

E de bine că fac astfel de verificări nu din lipsă de fermitate ci pentru că nu am  prea multă încredere în mândria mea de a crede că sunt ceea ce sunt. Și rezultatul este fără doar și poate o constatare că m-am îmbogățit.


1 octombrie

E prima zi de toamnă. Căldura anotimpului, nu a păcălit natura, ați văzut ce de nuanțe, ați simțit adierile blânde și aromate ale dimineții? Ați fost atenți? Ați fost tentați? .... Pe mine m-a amețit pur și simplu mirosul rufele uscate afară... și forfota pieții, a unei piețe de oameni săraci...

“Eu nu sunt ceea ce mi s-a întâmplat. Eu sunt ceea ce aleg să devin.” (Carl Jung)

Sunt un vas ce se umple zilnic. Atâtea stări, atâtea culori. Azi am ales să mă umplu cu un lichid mieriu, al bucuriei. De aceea, în ciuda zilei de toamnă, azi aleg să învăț să zâmbesc celor din jur. Azi, o astfel de înflorire, o fac pentru aspirația mea că cei apropiați să-și găsescă frumusețea proprie, înțelepciunea unică și încrederea în sine... Și dacă o vor face, ....., să simtă că e ca o întoarcere "acasă" în propria lor inimă: la iubirea fără frica și la echilibru.

Echilibru? Evident nu e ușor. În spatele dorințelor mele, îmi aliniez o grămadă de  probleme, de nemulțumiri, depresii și neajutorări. Dar m-am gândit îndelung să le numesc de acum doar ”probleme nerezolvate încă”. De aceea cel mai costisitor lucru acum, e să însămânțez în fiecare din ele gânduri bune. Dar de-adevăratelea bune! Și să aștept să înmugurească.

Iubire fără frică? Păi, m-au chinuit așteptările celorlați. Tare de tot. Și mai mereu sunt tulburată de acest lucru. Dar m-am gândit că atunci când mi-e frică și tremur că nu reușesc pentru că de fapt încerc să demonstrez ceva din acele așteptări ale celorlați, nu sunt conștientă cât de repede îl pot pierde pe Dumnezeu. Deoarece o astfel de gândire e hrana perfectă a ego-ului. În astfel de situații sunt între opiniile celorlați și Sursa mea și mă surprind că mă îndepărtez de Sursă. În frica mea  de a face totul perfect, totul îndeajuns de bine și de mult, uit de El. Doar când meditez adânc îmi revin și mă gândesc că cel mai firesc lucru e iubirea. Eu iubesc de dragul iubirii nu de dragul de a face impresie celor din jur că practic iubirea.  Și o fac fără zbatere în modul cel mai natural cu putință.

Platon si Socrate

Într-o zi, Platon l-a întrebat pe Socrate, ce este dragostea.

Socrate i-a răspuns: Du-te pe câmpul din apropiere şi adu-mi cel mai frumos spic de grâu pe care îl vei găsi, dar ţine cont că nu ai voie să faci decât o singură încercare. Platon l-a ascultat fără să crâcnească, şi s-a întors după o vreme fără a aduce nimic cu el.

Socrate l-a întrebat ce se întâmplase, iar Platon l-a lămurit: Atunci când am intrat în lanuri, am zărit un spic înalt şi frumos, dar m-am gândit că poate voi găsi un altul şi mai maiestos, aşa că am mers mai departe. Am căutat în zadar după aceea, căci nu am aflat nici un alt spic asemenea celui dintâi, aşa că nu ţi-am mai adus vreunul.

Socrate i-a spus: Aceasta este dragostea.

Într-o altă zi, Platon l-a întrebat pe Socrate ce este căsătoria. Socrate i-a zis: Mergi până la pădure şi taie-mi cel mai mândru şi mai chipeş brad, dar adu-ţi aminte că nu ai voie să faci decât un singur drum pentru asta. Platon a făcut întocmai şi a revenit după un timp cu un brad nu tocmai înalt şi nu foarte frumos, dar îndeajuns de arătos. Socrate l-a întrebat de ce a ales tocmai acel pom, iar Platon i-a răspuns: Am văzut nişte brazi foarte falnici în drumul meu prin pădure, dar mi-am amintit ce s-a întâmplat ultima dată, cu spicul de grâu, aşa că l-am ales pe acesta. Mi-a fost teamă că dacă nu îl iau cu mine mă voi întoarce din nou cu mâinile goale, deşi nu a fost chiar cel mai frumos brad pe care l-am zărit.

Socrate i-a spus: Aceasta este căsătoria.

Cu o altă ocazie, Platon l-a întrebat pe Socrate ce este fericirea.

De această dată, Socrate l-a îndrumat: Du-te pe malul râului şi culege cea mai frumoasă floare pe care o vei găsi, dar ţine seama că nu poţi să alegi decât o singură dată.

Platon a făcut aşa cum i s-a cerut şi, la întoarcere, a povestit:

Am văzut această floare lângă râu, am cules-o şi m-am gândit că este cea mai frumoasă dintre suratele ei. Deşi am zărit şi alte flori minunate, continui să cred că aceasta este fără egal.

Socrate i-a zis: Aceasta este fericirea.

Cu un alt prilej, Platon şi-a întrebat învăţătorul ce este viaţa.

Socrate i-a cerut să facă un nou drum în pădure şi să aducă de acolo cea mai frumoasă floare care îi va ieşi în cale. Platon a plecat de îndată, gata să îşi ducă la îndeplinire sarcina.

Au trecut trei zile, dar el nu şi-a mai făcut apariţia. Socrate a mers şi el în pădure, să îşi caute ucenicul. În cele din urmă, l-a descoperit în mijlocul unei poiene. Socrate l-a întrebat dacă a descoperit preafrumoasa floare, iar Platon i-a arătat-o, răsărind din pământ chiar lângă el. Învăţătorul l-a întrebat de ce nu adusese floarea la casa sa, iar Platon i-a spus:

Dacă făceam asta, s-ar fi veştejit curând. Chiar dacă nu o rup, ea va muri, mai devreme sau mai târziu. Aşa că am stat în preajma ei atunci când a înflorit, iar atunci când se va ofili voi căuta o alta, la fel de frumoasă. De fapt, acesta este a doua floare pe care am descoperit-o.

Socrate i-a spus:

Ei bine, se pare că ştii deja adevărul despre viaţă. Cu alte cuvinte:

- dragostea nu înseamnă perfecţiune;

- căsătoria nu trebuie să fie o alegere perfectă, ci să devină perfectă;

-  fericirea este o stare de spirit câştigată prin alegerea făcută;

-  viaţa este bucuria de a fi împreună.
 

lungile pene ale zâmbetului, varianta matinală, în toiul zilei ca și varianta pe-nserat

Îmi place să-mi basculez sentimentele,
dimineața,
cu gândul la unul și la altul din voi...

Sincer?
Niciodată, nu am sentimente deajuns.
Dar așa e și-n viață,
nu cantitatea de idealuri primează
ci  punctarea lor de-a lungul unui continuum,
fără nici o verigă lipsă!


*******

Îmi place să mă joc:
 - Bunăoară
azi,
la magazinul cu de toate din colț,
(psssttt!!!!
magazinul pe care refuz metodic să-l chem cu ”super...” hiper...” ”mega...” ”extra...” )
În acel loc deci,
am azvârlit plasa unui zâmbet atât de voit-luminos asupra casierei,
Încât ”afosttotulînordine_înmagazinulnostru”, a picat pe jos și s-a spart
Și ea, a pierdut 10 secunde bune cu o majoră nedumerire în ochi  și cu oglindirea zâmbetului meu pe figură.
În acest caz? cine, ce, și de la cine, ce a cumpărat?  

Vedeți, a fost într-o zi o femeie, care a fost gâdilată cu ditamai penele de păun ale zâmbetului, pe suflet. Și pentru 10 secunde bune, a chiulit din cotidian, a deschis adâncurile...așa tam-nisam ....



*******


Pfuiiii,
Și cele mai hazoase ipostaze
Vi le atribui seara
Pentru că înainte de culcare
Vă transform:
Care în flori,
Care în fluturi,
Care în păsări,
etc ...
Îmi deveniți atât de simpatici
Amuzanți și amuzați de noua voastră stare
Încât, înainte să adorm
Tragem un bun râs, interior.
Și, nu pentru că ar fi hilare ipostazele de ”corolă de petale trandafirii peste chelii”,
.... mustăți sau miopii, 
Sau că burțile cât căruțele,
cărunțeala or ridurile s-ar potrivi ca nuca-n perete cu niscaiva aripi delicate de flutur or, 
de orice soi ar fi ele.

Căci, 
celor cărora le-am dăruit petale
de exemplu,
îi umplu pe dată, de efluvii de miresme! 
De culori delicate!
De fragezime!
Iar ei, cu atașatele daruri, 
nu mai știu ce să facă într-o normalitate divină.
Și se zbuciumă,
și se crispează
și se împotrivesc
și-mi spun:
- Nu se cade! Nu se cade! Nu se cade!
Ori:
- Sunt prea băăăăătrân pentru asta!
Gravi, triști, deprimați or ușor speriați...

Mă uit: și nas au. Și-ncă hă hă... slavă Domnului!!!
Și eu hopppp, cu lungile pene ale surâsului pe sub nările cele înfundate...
De hapciuul
se duce cu tot cu mohoreală și să vezi dom'le
cum nasurile lor încep să palpite
senzitive,
înzestrate cu sensibilități de mimoză
și dornici de arome spirituale...


Devine de tot hazul, nu?
cu toate că e până la urmă un joc atât de serios!

... că după aia-i treaba lor ...

„...mâine vei fi și bucuros și trist”...

                      (azi am auzit următoarea poveste)

În drum spre Mecca, cândva, un sărman derviș sufit, traversa deșertul pe o cămilă. Era obosit, era flămând și însetat pentru că mergea de tare tare multă vreme dar în același timp era deplin adâncit în gânduri. Își dorea ca în Pelerinaj să primescă cât mai multă hrană spirituală și de aceea nici soarele fierbinte și nici nisipul aspru ce-i îngreunau drumul nu-l împiedicau să mergă cu spor și nici nu-l opreau ca să mediteze și să se roage.

Dintr-o dată în plin deșert, aude o voce atât de puternică că părea că vine din văzduhul stăpânit de duhurile rele:

- Oprește-te! Descalecă! Coboară și culege cât de multe pietre poți tu din râu!!!  Și tot ce-ai cules poți lua cu tine !!! - îi porunci  tunător vocea.

Dervișul se uită împrejur și speriat se făcu mic pentru că nu vedea pe nimeni. Și cu toate că se lăsase total în mâinile lui Dumnezeu, când își începuse Pelerinajul,  încerca acum o teamă și o neputință ca nu cumva să nu fi intrat în sălașul vre-unui gin rău. Uitându-se  jur împrejur de-abea acum își dădu seama, aruncând o privire mai atentă, că e  pe malul unui râu secat de demult iar albia acestuia era plină de pietre. Descalecă și făcu exact ceea ce i s-a spus. Strânse o grămadă bună de bolovani, o  încărcă  pe cămilă și plecă mai departe....

Nici nu plecase bine - îngreunat serios de povara sa cu bolovani - și se pomenește că aude din nou vocea  de nicăieri și niciunde:

- Ai făcut bine că mi-ai dat ascultare! Și pentru că mi te-ai supus, mâine de  dimineață când te vei trezi vei fi nespus de bucuros și în același timp nespus de trist. Din această clipă, viața ta se va schimba! mai tună ca un ultim ecou, vocea după care se înstăpâni o liniște nefirească.

Dervișul fără să înțeleagă ceva, se decide să plece cât mai repede din locul acela și cu toate că mergea tare încet, cu biata cămilă astfel încărcată, ajunge într-un târziu la un loc de popas.

Nu mică-i fu mirarea, cînd a doua zi, în loc de pietre și bolovani, povara cămilei se transformase în pietre prețioase. Era stăpânul unor geme de o inestimabilă valoare!

Și așa se împlini prezicerea din deșert: Dervișul nostru se umplu de o bucurie nemaintâlnită. Era fericit pentru norocul care dăduse peste el căci peste noapte devenise atât de bogat cum nici nu visase vreodată dar în același timp se posomora văzând cu ochii, căci pierduse ocazia să fi luat cu mult mai multe pietre.... 

Ati vazut un paun zburând?

starea mea de ambivalență

Ca-n secetele prelungite
de dogoare,
norii sufletului nostru se adună
din ”atât de demult” și din ”locul unde s-a clădit o întreagă poveste” ....

E o istorie nespusă, 
Și eu,
Vreau să spun tot ...
Spun tot,
Și, tot
Nu e ce pot.
Ce pot,
E, de fapt că spun
Fără să fie nimic adevărat...
Doar amintiri ale durerilor mele...

Dialogul nostru,
Infinit,
E de pe insula din suflet:
Muzica vieții
de pe o partitură de stare ambivalentă:
eu cu tu, în eu
eu cu tine, în eu
eu cu al tău, în ...
Eu celălalt, cu Tu celălalt, pe undeva pe aici, nu departe...dar mereu îmbrățișați...

Muzica vieții,
Fidelă,
Gama-i întreagă,
Tumultoasă,
Și, ...cea mai frumoasă trambulină din prăpastiile noastre,
Spre stările de grație.

Meditațiune

Întâi, lași corpului obosit
Să-i tihnească.

Ce să-i tihnească?
Toate cele.

Mai apoi asculți toboșarul din inimă cum adoarme,
Potolești  mintea.
Și, faci liniște în tine.

Apoi te îngropi binișor în adânc,
În necunoscut.

Pe poteca sufletului
Te-afunzi încet 
La pomul din mijlocul Raiului.

Și pot să pariez că d'aci înainte
Vei păși spre lumină.

Balerina Sufletului

Balerina sufletelor ( de Anna Panovici)

"-Balerinele nu plâng!
-Dar ce fac?
-Dansează!
-Şi lacrimile lor? dansează?
-Poetele plâng?
-Da... Mereu...
-De ce?
-Ca să poată scrie...
-Şi eu plâng, ca să pot dansa".

Atât de uşoară,
încât ai impresia
că dacă ai sufla cu iubire
s-ar ridica spre nori...

Atât de realistă
încât nu îşi permite
să se desprindă de pământ...
Se dedică ochilor noştri
care mereu uită
că ea poartă pe umeri
greutatea frumuseţii.

Puternică în vârfuri de picioare,
dar suflet fragil -
poti modela din ea
orice cântec...

 O balerină fericită,
are nevoie doar de un balerin
care are puterea să-i ducă în palme
iubirea....

Balerina sufletului meu...
Atât de uşoară,
încât ai impresia
că dacă ai sufla cu iubire
s-ar ridica spre nori...

                                            din Sfârşit de Autograf 

**********************



fragment din "Soldatelul de plumb"

Dintr-o data , unul dintre baieti a insfacat soldatelul si l-a aruncat in soba.De ce facuse asta , nu se stie cu siguranta , dar se banuieste ca de vina era spiridusul care locuia in cutia de tutun.Flacarile l-au inconjurat pe data pe soldatel ; caldura era nemaipomenit de mare , dar nimeni n-ar putea sa spuna daca era din cauza focului din soba sau datorita focului iubirii din sufletul soldatelului.Apoi , el a observat ca ii disparusera culorile stralucitoare de pe uniforma ; dar , la fel , nimeni n-ar fi putut spune daca ele fusesera sterse in timpul calatoriei sale sau din cauza tristetii sale.Soldatelul o privea pe micuta balerina , iar aceasta , la randul ei , il privea pe el.Soldatelul simtea cum se topeste , insa continua sa iti tina cu fermitate pusca la umar .Dintr-o data , usa camerei s-a dat la o parte si un curent de aer a ridicat-o pe sus pe micuta balerina ; ea plutit pe deasupra tututror asemeni unei zane , a zburat direct in soba , alaturi de soldatelul de plumb , si a fost pe loc inghitita de flacari .Soldatelul de plumb s-a topit cu totul , transformandu-se intr-o bucata de plumb .In dimineata urmatoare , cand servitoarea a scos cenusa din soba , a descoperit ca bucata de plumb avea forma unei inimioare. Din micuta dansatoare nu mai ramasese , insa , decat trandafirul din beteala , pe care focul il facuse la fel de negru precum un carbune.

Cântecul Sufletului - Gibran

                                                                                                           de  Kahlil Gibran
În adâncul inimii mele
Se-aude un cântec fără versuri
Un cântec ce trăieşte
În sămânţa inimii mele.

Refuză să se amestece cu cerneala pe pergament;
Îmi învăluie dragostea într-o mantie diafană
Şi zboară, dar nu peste buzele mele.

Cum să îl cânt?
Mi-e teamă să nu se amestece cu eternul pământesc;

Cui să îl cânt?
Căci locuieşte în casa sufletului meu
De teama urechilor pline de sensibilitate.
Când privesc în mine, 
Văd umbra umbrei sale;
Când îmi ating vârful degetelor 
Îi simt vibraţiile.
Faptele mâinilor mele îi oglindesc prezenţa,
Aşa cum un lac reflectă stelele strălucitoare;
Lacrimile mele îl dezvăluie,
Aşa cum picăturile strălucitoare de rouă
Dezvăluie taina unui trandafir veştejit.
Este un cântec ce s-a născut din contemplaţie
Şi adus la suprafaţă de către linişte,
 Evitat de larmă,
Îmbrăţişat de adevăr,
Repetat de vise,
Înţeles de dragoste,
Ascuns de trezire
Şi cântat de suflet, este cântecul dragostei.
Ce Cain sau Esaul ar putea să-l cânte?
Este cu mult mai parfumat decât iasomia;
Ce voce l-ar putea înrobi?
Este pecetluit la inimă, ca taina unei fecioare;
Ce coardă l-ar putea face să vibreze?
Cine îndrăzneşte să uneasă urletul mării
Cu ciripitul unei privighetori?
Cine îndrăzneşte să asemuiască strigătele unei furtuni?
Cu suspinul unui copil?
Cine îndrăzneşte să spună cu voce tare
Cuvintele pe care numai inima le poate rosti?
Cine îndrăzneşte să spună cu voce tare
Cuvintele pe care numai inima le poate rosti?

Ce fiinţă omenească îndrăzneşte să cânte Cântecul lui Dumnezeu?

E vremea Cuvântului

”Opusul vorbirii nu este ascultarea. Opusul vorbirii este aşteptarea”. (Fran Leibowitz)

Să fi echilibrat, moral, drept a devenit azi sport extrem.
Să respecți legile, la fel.
Să ai principii și sa-ți conduci viața dup ele,la fel. 
Să ai o cultură pentru toată lumea, să ai sufletul împletit cu emoția permanentă, să mergi pe drumuri ce explorează creativitatea, la fel. Normalitatea, a devenit rară și uneori fără de repere de marcă.

Cred că mă întreb zilnic: Și unde mă găsesc eu însumi în toate astea?

 - Este o lecție pe care o învăț, cu greu o învăț: Vorbim prea mult, luând de bune explicațiile unora, repetând cuvintele altora, fără să le gândim, fără să le filtrăm, fie că sunt imense ca uriașele adevăruri, fie că sunt nimicuri bune de azvârlit la coș. Vorbim, folosind o energie de cascadă care să prăvale. Vorbim fără să înțelegem, că de fapt aceasta este adevărata manipulare, pe care ne-o servim unii altora. Clinchet, zorzoane, gol, asurzire. Permanent. Nu este numai obiceiul verbalizării primului gând ci faptul că nemaiavând răbdare, oamenii ”se lămuresc”, vorbind. Ne folosim și râdem de cuvântul eronat și de enormitățile afișate pe posturile TV, ca de un lucru firesc. Nu e vorba numai de superficialitatea dialogurilor ci de o condiție bașcălioasă a socialului în care ne aflăm și care ne cere că trebuie să ne exprimăm oricum. Nu contează dacă avem au nu, a spune ceva.

Mă întreb, de ce nu ne exprimăm și altfel, căci putem spune 1000 de lucruri diferite și fără să ne vorbim?

Oare la ce nivel vom înțelege că odată ajunși la esențe, nu mai e nevoie de chiar atât de multe  cuvinte. Și că de aceea avem nevoie, ca măcar odată pe zi să accesăm nu cuvinte-cuvințele ci CUVÂNTUL.

Nicolae Steinhardt, a folosit odata un termen (nu știu în ce context) dar mi se pare deosebit de frumos: cristalofilie. Cristalo - filie, pentru mine, înseamnă iubirea: de puritate, de claritate, de transparență...

(*-filíe (vgr. philia, ĭubire, amiciție). Sufix substantival feminin care înseamnă „ĭubire de”)

Cuvintelor noastre, o vreme de cristal :)