”destin”-ație = locul destinului nostru

Uneori în sinea mea păcătuiesc, mare mândrie, să cred că  sunt mai specială decât sunt
Și mă supăr pe cei care, fără de vină,  îmi arată cât  de obișnuită sunt.

Alteori e invers.
Dificilă alegere.


Uneori înăuntrul meu, confund experimentul, cu imaginația și experiența jocului
Și atunci mă duc în cel mai identificabil loc al meu dinlăuntru
Ciocăn,
Și când mi se răspunde
Scot limba îmbufnată.
De ciudă.

Dar azi, am reușit să stau eu, de vorbă cu mine
Să stropesc totul cu sămânța ideilor mele
Pardon, ale noastre amândorura
Să întârzii în altă alternativă
Să îndur, fără concesii starea mea solară
Să descopăr cât de simplu este să străbați insondabilul
Și să degust starea de bunăvoință.

Premize deloc dificile când sunt încrustate în căldura vie a unei marmure albastre.

.

La ce folos umbrele?

nu mă grăbesc cu toate că mor de nerăbdare
știu că mă umplu,
știu că mă-npovărez
dar asta este doar pentru că am nevoie de greutatea coacerii
doar așa pot să proiectez umbre
clare și distincte.
Și am nevoie de umbră ca să știu că exist
chiar dacă greutatea asta telurică 
înseamnă tot ce negăm...

doar așa, în tihna balastului
savurez acumulările
pot să văd felul în care te porți,
felul în care râzi
felul în care ești disponibil față de alții
absorbi
însemni
cumpănești,
chiar așa aflu cum te simți,
când simți, 
cum coabităm 
și ce ne reprezintă
numai așa ne lăsăm surprinși
și vom da formă identității marelui Suflet.

Marelui nostru Suflet
pe parcurs lui firesc.


.

DE URAT, PAȘI DE RENAȘTERE

Poate e clipa unei posibile urări:

Azi e timpul și vreau să te-ndrăgostești din nou de tine însuți. Să intri înăuntrul tău și să stai de vorbă tu, cu tine. Cu mare drag. Să-ți spui că aștepți daruri și că fiecare moment de schimbare trebuie să fie din cel ce-ți aduce și fluturi în stomac. Io-ți zic, fără fluturi, puși unde trebuie, n-are chic!!!

E de înțeles că, după o astfel de convorbire mintea ta se va mări și se va transforma. Ca un dulap cu un singur sertar, ea, va devenii o minte cu mai multe cutiuțe. Toate de umplut. Din nou.

O astfel de discuție interioară determină până la urmă să pui pe făgaș un flux. O mișcare de translație de la cel care ești la cel care ai vrea să fi. Un robinet care închide ceva și deschide altceva, simultan.

Și când lucrezi cu tine vei învăța să lucrezi cu ”neîndeajunsul” și cu ”foarte importantul”. Apoi, trebuie să ai convingerea că nimic nu-ți iese mai frumos și mai bine decât când crezi că ești în fața unui moment providențial. Al tău. Dedicat ție, în totalitate. Atunci, oricare clipă poate deveni clipa dulce a bucuriei. Și cu nerăbdarea și cutezanța copilului care a învățat să treacă strada, să-ți zici:

- ”Uite-l acum vine, ăsta e! L-am prins, nu l-am scăpat! Și clipa asta s-o ții  bine, s-o ții în frâu, să nu-ți scape.

Și urmele fiecărui ”da” acceptat, vor fi vizibile ca și pașii pe zăpadă. Dar nu tot timpul e ”da”.

Și din nou, cel mai frumos cadou ție, îți este atunci când descoperi că deși vrei să te schimbi spui mai tot timpul ”nu”, ”nu vreau”, ”nu pot”, ”nu încerc”.
Să te aștepți să se întâmple asta! Să știi c-o vei face! Inevitabil, o vei face. Pentru că natura noastră joasă, ne trage privirea înapoi, la drumurile călcate deja ... Și fie că e un ”nu cu încrâncenare și furie” sau un ”nu speriat” sau ”nu-ul celor care nu știu să facă primul pas” să te poți schimba, spunând: ai putea să-l înlocuiești pe ”nu” cu ”ia să văd, cum s-ar putea?„ căci deabea atunci înțelegi că drum înainte încă nu se vede. Și e o cumpănă: între drumurile tale frumoase și comode care rămân în spate, un fel de poteci umblate deja și desțelenirea unuia nou. Și, e o muchie de creastă: între intersecțiile cunoscute și poate deschiderea unei căi secundare din drumul inițial.

Să nu te dai deoparte.

Să nu care cumva să clachezi.

Să-ți spui simplu, cu năduf:
-”Uff, ce mă enervează asta!!! pentru că știu ce și cât mă scoate pe mine din sărite și din limitele mele dar cerul mi-a deschis posibilitatea de a îmi trage sufletul și a-mi pune curajul la-ncercare!!!

Și devine așa dintr-o dată simplu - un pas simplu. Tot mai simplu când mai trag odată aer în piept adânc, adânc, învățând că la orice răscruce de drumuri, te apropii din ce în ce mai mult de tine și de înțelegerea ta mai profundă.  Oricare ar fi drumul ales, el face parte din modelul tău aparte, divers și unic.

Și sleit după toate astea, să te întorci din nou la tine și să ți se pară că ai devenit mult mai frumos.

E înăuntrul tău zi de sărbătoare de re-naștere pe dinăuntru. E clipa când reînnoiești uleiul în candela vieții și poți radia mult mai departe.



.

a se menține în viață

Să ne durăm o trainică interogativitate
nu simple ”de ce”-uri copilărești
să ne-ondurăm ca fel de libertate 
pe-un spațiu infinit deschis
fără sfârșit,
c'opțiuni și risc,
cu alunecări
și viituri străine, toxice.

 ... e locul 
unde realitatea mea diafană,
se-mpiedică curent 
de marșul meu ostășesc
care nu înțelege decât repere 
și nicidecum mistere
care mă regăsește uneori frântă
dar în nici un chip pierdută
și care știe,
că toate canalele mele de disperări și neliniști 
au dat pe-afară 
dar nu mă inundă...



să ne-durăm interogativitatea,
transfuzie,
în memoria senzorială
și ulei,
în candela vieții.




.

al 13-lea ceas

care va să zică 
suntem într-al treisprezece-lea ceas
e timpul să ne-ntoarcem  
și să ni se pară mai frumos,
frumosul,
dosit pe neașteptate, 
într-o rândunică cu umbra-i de săgeată,
coborând razant din cer.

e timpul  noului consens din noi,
să deschidem tot mai multe poteci din traseul inițial,
să ne îndiguim meandrele fricii
să ne lăsăm surprinși pentru tămăduire,
și să captăm în sorbul sinelui, gândul cel bun...

e timpul  speranței 
deja agățată de noi
să se ridice ușor
să-și cântă melodia fără cuvinte
fără a obosi niciodată.


.

Rutină

Doamne, ce ne mai place rutina. Ne facem că ne plângem de ea dar ne plac zilele care sunt asemănătoare și ne mulțumim cu ele așa mediocre și tare plicticoase. Doar să nu ne scoată cineva din rutina noastră zilnică. Adunăm zile și ne scapă înfloririle noastre și creșterile și frământarea frumoasă a conceperii unui gând sau a unei realități noi. În dimineața asta, diferența am făcut-o prin a accesa o altă atitudine. Nu știu dacă e simplu ori ba. M-am trezit și m-am simțit plină de nerăbdarea acelui copil care moare de curiozitate de a explora locuri necunoscute lui. Și în doar 24 de ore, au năvălit peste mine, atâtea povești noi, atâtea mici provocări de a călca doar cu un pas peste ”frontiere”, peste ”noi frontiere„. 

Nu credeți, așa ar trebui să arate o ”zi obișnuită”: ca fructul unui pom, ce-ți cade la picioare și-i atât de copt și savuros încât îl presimți din priviri ..

CA SĂ ÎNSEMNI CEVA

saltul nețărmuritei imaginații
trece praguri,
intră prin sorburi,
supune emoții
dresate-n tăcere să explodeze,
se rostogolește în realitate  ...
 ... în urmă totul se surpă
dezgolind  germinativ 
energia clipelor 
până mai ieri goale de sens,
fără a obosi niciodată
trece germinativ
peste toate cicatricile sufletului
peste toate crucile înșirate
de bocetele noastre inerte
peste toată mocirla,
nimicește toate umbrele,
creează alt fel de praguri, 
alte absoluturi,
noi repere,
creează spații de tabernacol 
și mari denivelări de spirit ...
 ....și ca un pepene prea copt
se sparge
dezghioacă sămânța unui mâine nesperat,
aceea zi binemeritată
când tu ști că însemni ceva.

Ceva altora.



.

răscolind tristețea lui decembrie

O viață  căutăm. 
Cu-nsuflețire ...
Și ce găsim în schimb?

Oprindu-ne în drum
pentru nimicuri,
sătui de căutări în van
nerăbdători 
și zbuciumați 
și ficși, prea ficși descoperind singurătatea,
cu fețele ei descărnate, triste 
mereu plouate
alături de  mătăsoase neputințe
ușoare
aluzive
și 
aride. 

Îți place să fi-mpovărat de vid? 
Zi?
Și vrei îmbrățișarea confortului călduț? 
Da' zi odată?

Uimirea, doar le spulberă pe toate
Atuncea dar, să ne lăsam surprinși
Ș-atât!


(E primul lucru de bun simț și de-nceput)

.

DACĂ AM TRĂI ÎN EXTRORDINAR F_I_E_C_A_R_E CLIPĂ

Ah, ace ce cos harnic 
în pânza destinului gândurile mele
par o cascadă tare firavă,
peste lumea din jur.

iar înăuntru, personajele mele 
sunt într-o pace deplină,
coabitează pașnic 
și se exprimă
uneori o mai iau în răspăr
de dragul micilor devieri jucăușe
dar,
par a pica repede la consens.

dar am învățat 
că trebuie să-mi asum riscul de a învăța până la capăt
și asta se face doar când ajungi în Extraordinar


...doar atunci, toate poverile ne devin iubire fierbinte.

.



.

EU ÎȚI OFER ACCES ...

Nu te lăsa surprins de instantaneele 
clișee, venite din oriunde;

vorbele, 
mie,
mi s-au învechit în mine
de atâta dor să te cunoască ...
chiar dacă
îmi este suficient din tine, 
firescul
adică să-ți cânt
să ți spun
să mă joc 
și cine știe 
să aștept și nițică reciprocitate
căci pentru unul ca tine,
întâlnit în cale,
nu știu de ce 
dar ideile mele sfârâie în rutina 
deplină. 

Nu-ți voi împușca trăirile tale de demult
doar pentru că eu nu le-am cunoscut
nu voi  scoate din adâncuri țapii ispășitori 
ai neputințelor,
doar pentru că eu mi i-am bifat.
... poate cel mult  
ne vom fi ceas deșteptător
când ne vor veni ”trezirile”.
Întregirile.

Doar de curând, 
eu am aflat, că

viața, 
viața asta bre!
e, o meserie de echipă,

...așa că eu îți ofer acces.




.

MULȚUMIREA PE CARE O CĂUTĂM

“Ai grijă ca în viață să nu alegi o cale falsă. O cale falsă este ceva ce te atrage din motivele greșite: bani, faimă, atenție și așa mai departe. Dacă simți că ai nevoie de atenție, simți cumva în interiorul tău o lipsă, o nevoie de a fi iubit și ți-o umpli cu iubirea sau aprecierea publicului. Dacă ceea ce alegem să facem nu corespunde cu cea mai adâncă înclinație a noastră, atunci nu ne găsim mulțumirea pe care o căutăm. Munca noastră suferă din această cauză și atenția (banii, faima) pe care am primit-o inițial începe să dispară în ceață. Dacă este vorba de bani și confort atunci acționezi din frica de a nu îi satisface pe părinții tăi. Ei te vor îndrepta spre meserii lucrative, bănoase, dar sub această intenție s-ar putea ascunde ceva: dorința de a avea nu mai multă libertate decât ei aveau atunci când erau tineri.” (Robert Green)


Îmi pun tot felul de întrebări ”grele” pe care le evit(ăm) instinctiv, pentru că răspunsul sincer dat mie (nouă), ne-ar pune la munca de a ne schimba. Ne-ar face să credem că am pierdut, ne-ar proiecta în locuri și spații de care ne-am rușina sau în care noi și nu alții, ne-am vedea ridicoli. E mult mai bine să găsim pe alții ”țapii ispășitori” și uite așa încetul cu încetul ieșim fără să vrem afară din joc și devenim niște ”încuiați”.


Uităm că destinul nostru este un gherghef, la care ne țesem cel mai frumos destin și model nostru trebuie să fie unic. Și uităm mai ales să reflectăm periodic, care este drumul care contează: acela în care ne aliniem permanent gândirea și faptele față de valorile noastre cele mai înalte..., față de limpezimea și curățenia și certitudinile noastre cele mai frumoase și prețioase în același timp... E o întoarcere a conștiinței asupra ei însăși fără judecăți sau prejudecăți. E descoperirea unei astfel de stări unde tot ce se petrece în tine e de o așa frumusețe, simplitate și sensibilitate și este atât de prezentă în adâncul nostru la fel ca și înclinația naturală a sufletelor noastre, spre iubire...


Și acum cine are curajul????

Oare răspunsul este să ai un milion de dolari?

Care sunt rezultatele asupra mea a persoanelor care mă critică sau mă bârfesc?

Oare diploma (școala , studiile, etc) pe care o am o să-mi ofere un loc de muncă stabil și siguranță?

Suntem diferiți de acel hamster ce aleargă pe o rotiță crezând că ajunge undeva și asta îmi doresc întreaga viață? 

Textele siropoase și complimentele mieroase ale celor din jur, mă ajută cu ceva sau doar se folosesc de dorința mea de a fi iubit și apreciat pentru a îmi vinde lucruri sau pentru a mă controla?

Oare trăiesc viața mea sau viața impusă de familia mea și considerată ”satisfăcătoare” și impusă prin rețete sociale și culturale ca ”fericire” și împlinire? Și dacă fac asta, de ce?

Dacă nu mi-ar fi frică, ce aș face acum?

Urmează să fiu fericit atunci când voi avea o persoană (cel puțin o persoană) să mă iubească?
Care este scopul meu în viață? Care e drumul meu propriu? Mi-l construiesc sau sunt doar un pion în visul altora, în viața altora? Aștept de la alții să-mi facă planurile pe care mi le doresc?



întrebările vin dintr-un articol găsit la: http://crististefan.com



.

nu-i loc de liniștea caldă

Nu vreau ca viața mea să fie doar  un hocus - pocus, de-a gata
ci un fel de neastâmpăr,
când mă duc în departe,
mult în departe,
și am o altfel  de căutare,
de nici eu  să nu mă mai credeam în stare.

Nu vreau să nu mă mai cred,
pentru că uneori evit
ca vocea să nu-mi fie convingătoare
căci ea, 
știi doar,
ar putea plutii deasupra străzilor
ori deasupra norilor,
în ecouri puternice
de până și cerul s-ar transforma în ceva diafan ...


Și nu vreau să nu mă mai pot,
pentru că ar fi prea greu de îndurat
căci mi-aș  despuia anii de toate emoțiile
tricotate migălos alături de oameni pestriți,
acei ca și mine, cu dureri pentru drum
ca și cei care au ales alte căi, alte lumi și au probabil 
în cuprinsul lor încrustat, alte limbaje intraductibile.


O să tot privesc la lumea din jur
cu muțenia mirată a ochilor de căprior
în fața puștii ce o ia în cătare!
O să-mi cer migălos, să-mi scutur aripile
și cu multă atenție
o să mă feresc să mai ies din joc
și o să aflu mereu
cum gustă plămada 
necoaptă încă
a sentimentului infinit de fericire care nu este deloc o liniște caldă. 



.

Tratat de neofilire

Gânduri risipite, plutesc în derivă
peste tăcerile noastre de celofan...
Neliniști cu gust de înnecăciune
vorbesc sacadat,
revărsate-ntr-o cascadă zgomotoasă.
Se rostogolesc în valuri,
angoasele
în neguri dese,
despuindu-ne sufletul
și șiruri de obsesii ne așteaptă
ca idolii de teracotă, 
pe șemineu ...

Prin toți porii ni se scurge vlaga,
până în clipa zvâcnetului 
ce ne poartă aievea
spre reîntoarcerea la rotunjimea vieții,
și desigur la locul rezervat
unde simțim că nu ne-am pierdut
întru El. 


.

pe drumul care contează ...

M-am trezit  născută într-o colivie e adevărat,
m-am trezit știind că nu sunt însă încuiată
și știind că sunt parte,
mai ales parte, din tot și din toate ...
... am  în mine, 
gustul diferit al amarului din durere prelinsă, 
amestecat cu lacrimi de imensă bucurie 
și harta căii  lungi, până la stele
și până dincolo de ele...
de-ai știi, 
că-n mod curent  
mi's ... cufundată-n în sfârșeală, 
când cei care-mi respiră'n față ură
și-o suflă-nnegurat în cerul sufletului meu.

și de câte ori de mă las în voia lipsei de speranță, 
fără putință ademenită-s,
în puțuri ale necruțării
simțind cum cu încetul
ele, mă absorb...



Dar ieri, 
căci ieri-ul-i mult mai bun decât un mâine, 
am pus deoparte-un timp,
să-mi scutur aripile bine
ca nu care cumva
să mă mai pierd 
pe mine, printre „eu”-ri și ”tu”-uri și ”ceilați”.

Și, zău dacă nu azi 

cât p'aci era 
să mă-ndrăgostesc lulea
de mine, 
cea nouă. 

Chiar de la prima oră!

Noiembrie nostalgic

Merg pe străzi din care-mi alunecă  toamna, aievea...

Tiptil ceața,
sufletu' mi-l
cufundă până la gustul diferit
al necruțării
unde,
știu doar atât:
că ne-am ales!

Noi doi,
ca praful, de stele ...

Și mă-ntreb:
- ”Vei căuta vre-odată sărbătorile din mine???

IMPLOZIE

Ne-am cantonat în formalism, 
prea multa  minuțiozitate în banal
prea multa neputință față de propria noastră existență
deja prea multul cu ochii în pământ
și peste tot oferte de rețete ale îngrijorării.

Nu știu dar azi îmi storc mie lacrimi de bucurie,

și pe dedesubt
și acolo unde ne ridicăm viziera.

Ca-ntru-n deșert, implozie cu culoare... 

Altminterea pe lângă noi p-aci, e calm
și-o viață amânată...



.

timpul ne duce ca o nălucă

Am plecat teleleu
acolo unde este doar instinctul pur,
am motive în plus
căci m-am trezit căutând 
ș-am dat doar de cioburi și spini,
posac...

Lacrimile mă eliberează
lacrimile se eliberează
și nu mai funcționează trezirea din orizontală.

Timpul ne duce ca o nălucă...
hai vino să povestim
hai vino
așează-te aici
în inima mea,
nu e calm 
dar e sigur
când îmi pun la îndoială obscurul,
rădăcinile și
mai ales mobilitatea
și mai ales când mă sugrumă constrângerile
fără rațiune
și frica de a ține legătura 
și de a te privi în ochii, 
doar atât
dar care vin simultan din numitorul meu cu tine... 

Tu? Știi ce ... frumusețea nu are limite ...
 
Tu, care poveste o porți în tine?



.

Vitrina

Îmi demonstrezi că cioburile tale
uneori toate,
îți sunt mărețele realizări,
valoarea de care n-o să te desparți;
le expui,
să nu mai văd dincolo,
cum cu  genunchii la gură
duhnești stătut ...


nu mai prididești
să montezi  scenarii 
de după cortină
și să mă lași în fața vitrinei
să mă faci să cred, ce?


Ei da, și mie ce-mi mai rămâne?
Să mă strâmb în vitrina pe care tu mi-o arăți cu sârg,
Ș-apoi să râd
p'ân ce îmi voi înghiții toată sarea lacrimilor.



.




.

SERBĂRILE ÎMPĂRĂTEȘTI

Visam la libertăți nepermise
și fiindcă n-om fi niciodată împreună
mi-am luat lumea în cap.
Lumea mea,
în care o să te port cu mine
în, oriunde din călătoriile mele
și-n care nu sunt prizonier
și nici timorat  de strămoși, 
captivi în lucrurile eterne
și care m-ar arată cu degetul
și în care sunt regele ochilor mei
....,
și al instinctelor mele...
și din care
îți scriu cu cerneală de inimă
și pun pariu 
că vâltoarea  îngrijorării dispare
și toate cioburile vieții sunt camuflate
de idealurile noastre vechi
și unde-mi îmblânzesc disperarea
fiindcă vom fi mereu singuri,
doar noi doi, 
în imaginația mea
și că povestea noastră încă n-a existat.



Fă-mă Doamne pasăre
să zbor cu tine în gând spre 
serbările împărătești
unde întotdeauna
sunt  câte tre'le zilele de ospăț ...
și apoi nu mai e nimic.




.

tu nu știi??? ... eu sunt viu !!!

în aglomerația asta
cum de mi-ai mai descoperit respirația?
e dimineața-mi ce strigă a disperare
și eu sunt cu ochii-n jos 
și nu pot 
deși ... 
poate aș vrea ...


îmi spun că am încă dinți de lapte,
îmi pun la îndoială toate clișeele,
îmi dreg toate gândurile îndrăznelii și datoriei,
îmi prepar  toate rețetele de spus nu 
când de obicei se spune da,
îmi descopăr mutațiile posibile
începând de la cea mai banală identitate,
mă arunc în vâltoarea îngrijorării,
zbucium amestecat ... 

pe când mă mânuiești
crezând că mi-ești avantaj
crezând că pot vibra
făcându-mă să cânt
cântecul tău cel mai frumos
cea mai frumoasă compoziție a ta ...

tu cum nu știi???

eu sunt viu!!!
și totul e clar în inima mea
totul e clar în lumea mea
lejer haotică poate,
dar pentru prima dată în viață
îmi pot simții visele.


.

Țara lui ”Altfel”

Am plecat spre țara lui ”Altfel”
special să provoc o  întâlnire cu tine,
drumurile nostre devin trepte paralele
și nu ți-o iert,
pentru că așa, 
nu ne merge cu mult mai bine ...

- Ce-ai căpătat? 
- Încă puțin spațiu!
- Și câtă însingurare?

Lumina scaldă dureri, 
ale noastre
dar ești  deja prea departe 
să-ți  deschizi inima
de neatins
iar tu îmi cauți doar inteligența
ca și cum din mintea mea trebuie să picur continuu
idei strălucite ...

Iar eu știu că totul e legat de porți
totul e o poartă spre porți
spre a ajunge la infinit.

Printr-o poartă
întunericul revine în noi
printr-o altă poartă 
viața țâșnește
în furtuna cuvintelor nespuse
identificabile ori pline de uimire
cu toată tandrețea lor...

Porți spre porți
spre cerul infinit
unde ne putem risipi regăsindu-ne
unde atingem vise magice,
de zbor
de mai  sus...




.

Empatie

Evadez 
din bătălia existenței,
cea cu teamă 
și fără nădejde
evadez,
dincolo de adevărata realitate
urmărită de frica pe care n-o mai descarc din mine.

Într-un loc unde îmi înmoi gândul 
în inima ta,
simt pulsațiile fiecărei imagini
și bucuria de a te reflecta
ca într-un tablou, 
mereu fecund.


.

BUCURIA DE A DEVENI

”Nu-ndeajuns”-ul, e regretul meu preferat,
realitate 
încrustată  în mine 
ce-mi poluează rădăcinile,
ce mi-a amintit de bucuria de a deveni  mai frumoasă.
Sufletește.

.

Gând sentimental

mă  bucură jocul nuanțele importante
e amprenta mea vizuală
ce-alungă pericolul uniformizării,
e miza mea,
ce țâșnește
când mă sugrumă constrângerile
și când incomunicabil
 a rămas fără pic de tandrețe.

Ei da, 
când ești la câte-o răscruce, 
mai plusează și tu un pic de tandrețe ...

nu mi-e frică de treziri

 Mintea noastră e ca o paraşută, ne salvează numai dacă se deschide.   Albert Einstein  

nu mi-e frică  de treziri

doar de ridicolul strepezirilor
din prea multul  banal;
de privirile uscate  și risipite
de lipsa de ce-urilor 
oglindite doar în vitrine
de  pretenție  mea 
de mai multe porți deschise...
de furtuna spuselor 
ce mă picură toxic
și că uneori sunt sedusă 
de idei, 
adevărate manuale ale cruzimii.

nu mi-e frică de treziri

DIN ÎNTUNERICUL ALBĂSTRUI

ascuns de ochii lumii
întunericul albăstrui
se întoarce gros,
în noi ...

..........
..., grăbesc spre visul încastrat în mine
cel cu incrustații de mii de stele
și aștept magia melancolică a zăpezii:
alb și rece,
ignorând tot ce ar fi fost vreodată de știut,
alb molatec,
ce cade împrăștiind tăcere,

apoi, preschimb în lumină blândă
un surâs care te scaldă.


.

DE TREZIRE

Te-ai trezit vre-odată pierdut,
cu dorința de a vedea orizontul infinit
în ochii cuiva?
Și cu dorința arzătoare de a dansa?


Te-ai trezit vre-odată
cerb zbâtându-se,
cu coarne încurcate-n desiș
și cu ochii sperioși 
să tresari,
pentru că poți auzi
lupta 
care a mai rămas în tine?

Te-ai trezit vre-odată 
știind că universul 
este o transhumanță, 
a ta către galaxii
și de pe treptele cele mai de jos
să te furișezi către răsăritul 
unde,
mijesc zorii unor noi gânduri?




.

o mare mirare

dacă știi că ți-e menit tot binele
dacă știi asta,
și cred că și tu cunoști senzația
spune-mi? spune-mi, 
dacă eu, te văd printre priveliști atât de largi, 
de încăpătoare 
și de pline de culoare?  

tu?
unde ești? 
unde să te caut?
în apropiere de locul cheilor?
sau în locul comorilor?


.

lumina care nu moare

- Presimți?
  
- Eh, și ce dacă!

- Presimți miracolul?

... e ca atunci când presimți făptura din fiecare om 
ca o operație pe suflet deschis
din care scoți manechinul,
și efemerul,
și lanțurile liană,
pe gânduri...

 ... și mari descoperiri
te fac să tresari
iar tu îți cauți înnebunit
uitata busolă, pentru lumina din tine ...




.

Acuarelă de toamnă târzie

Sunt copil de noiembrie,
Un crâmpei din stăruitoarea lumină târzie
ce străpunge-adânc lumea,
într-o fantomatică splendoare.


Aud trâmbița toamnei coapte,
cu toată povara ei de recoltă,
cu toată lupta ei
ce spumegă,
cu lanțurile ei ce cad, 
pline de rouă rece și sclipitoare
cu manechinele vechi
dezbrăcate de mine,

cu basmele mincinoase,
despre vise siropoase 
ori coșmaruri de închis la închisoare.


Aleg iarna ce vine din mine
decât să-mi văd viața,
ca și cum aș privi într-o oglindă retrovizoare;
o dependență de trecut 
și de ne-justificare.


Indiferent de tot și de toate
aleg iarna,
înaintele,
cu priveliștile ei  
atât de largi și încăpătoare
căci am încă-n mine,
busola care împrăștie culoare.

fără fard

dau jos machiajul 
și chiar devin 
un om obișnuit.

răsplata?

mințile lor,
toate,
nu-mi mai pleacă din cerdac
nici în ruptul capului:
un labirint sonor,
ce mă sfâșie, 
idei pustii,
praguri putrede:
- îmi rezolvă ei, toate problemele, mi-au spus!

toate problemele.

complet.

tresar
la cârpeala de pledoarii,
de soluții,
ca să trăiesc ca ei,
ca să stau în prezența lor,
ca să mă salveze ei,
și să mă ajute
să trăiesc după regulile lor,

iubind,
după regulile lor ...

vârtej,
absorbții,
bâzâit,
trufaș și acid. 

tentacule.

mă-nec în cheful altora...
pân'ce'i alung 
cu degete de ploaie 
răcoros,
și las 
greu,
peste toate
cortina.

îmi reiau rolul...

ascunse, pe undeva cântă viorile lumii...

 

- Ce vrei? Nu vrei manipulare dar ai tendința firească să fi mai convingător, chiar agresiv argumentativ? - Ce știi? Știi ce înseamnă agoniseala și că mlaștina stătută e imediat după colț dar ți se pare greu efortul de a ieși din tine, altora? - Ce poți? Poți experimenta beția puterii dar nu-ncerci arsura dorului până la os, cea care-ți dă puterea ce mișcă toate lucrurile?

răstignită,
singurătatea cântă ca un greier.

în catifeaua umbrei,

se-nfiripă fâșii de lumină.

sunt trează,

brazde înguste de întuneric

mor,

și-i dau inimii, 

poarta 
spre dimineață;

un surâs tânăr,

răsare.

ușurința cu care atingem uluitorul

Mă gândeam la ușurința cu care atingem uluitorul. 

La senzația misterioasă pe care o cunosc mai ales dimineața. Aceea, de spectaculoasă Trezire, la momentul deșteptării... 

E atât de specială dar și atât de ușor pieritoare că trebuie să stai s-o pândești. Și dacă n-o captezi imediat, dispare ca un abur într-o zi geroasă. Sunt doar clipe în care-ți activezi emotivitatea și sensibilitatea până când îți dai seama că ești. Când te ridici, și-ți asumi ideea că exiști și o faci de la nivelul cel mai de jos, acela de acumulare de adrenalină a fricii  - ca ceea de la începutul lumii. 

Apoi, observi că-i prea strâmt în tine și că locul de unde ”simți” e încă lipsit de lumină și irespirabil. 
După aceea, ești țintuit în loc pe undeva prin interior știind că  te vei întâlni cu scrâșnetul nemilos al naturii tale inferioare, că vei fi devorat de îndoielile tale, de  fierberea într-un iad interior de oglinzile tale false dar că drumul te duce către ispășire și către risipirea tuturor greutăților până la sublimul de a respira cu alte suflete, alături. 

Din neguri matinale, se naște dorință de a simți adierea esenței miresmelor divine din fiecare, o nouă lume, o nouă lumină dintr-o străveche frumusețe spre ceva în care nici timpul și nici privirea nu ne mai aparțin, ca dorință a pământescului .... 

Ce mângâiere!!!
Ce ușurare!!!


.

văzute cu inima

Ar trebui să fim printre cei mai simpli creatori de stări sufletești, de imagini din cuvinte. Poate ar trebui să redescoperim povești și mai ales să vedem în ceilalți, nu fațetele necunoscute ori plictisitoare ci profile seducătoare sub mantia fermecătoare a magiei toleranței.

Ar trebui să rămânem perplexi, gândindu-ne la ce sunt eu laolaltă cu ceea ce sunteți voi și de ce ni s-a dat prilejul întâlnirii noastre. Și să anticipăm bucuria care transpare mult deasupra tuturor  fațetelor necunoscute ale oamenilor și ale lucrurilor deja plictisitoare.

Toate acestea, pentru că eu mă simt demnă de așteptări mari din partea voastră. Am așteptări mari pentru fiecare dintre voi iar ceea ce o să fac e că n-o să rămân la parterul așteptărilor voastre dar nici n-o să mă îmbăt cu vre-o poveste lacrimogenă sau euforică despre voi ori despre adâncurile voastre.

E de ajuns ca partea  frumoasă din mine să  cunoască și să se îmbogățească,  distingând partea frumoasă din voi.

Domol, de toamnă

sufletelor frumoase
existente deja
eu le arăt doar
harta mea obscură
unde
mă expun total 
cu puterile mele 
și  cu vulnerabilitățile mele
cu armonia mișcărilor și a culorilor mele
și cum 
și mai ales cât și până unde 
îmi simt eu emoțiile
ce mă fac și senină și calmă și vibrând
...nu accesez
curtea disperaților
cu toate că sunt fascinată
de prea multa suferință 
și de marea împietrită a urii
n-o accesez
și nu mi-o asum pentru că 
îmi face carnea grea
și nu roz ci de gheață gheață ...

Domol arunc mantia iertării
pe toate distanțele întunecate dintre noi

ieșind 
din prelungile umbre agitate 
ale destinului

picătura rece pe ceafă

Azi, am simțit o picătură rece pe ceafă
(... sau cum văd eu lungul drum de la ”a fii” la ”a face”)

Aparent, sperăm mereu ca generațiile viitoare să schimbe ceva... de aceea suntem plini de povești și mai ales de condamnări ... Și ce se întâmplă cu asta? Afli cât ești de mic ca simplu spectator... Atât! De pare că avem de-a face nu cu capete ce gândesc ci cu o pădure de arătătoare demascatoare ...

Mie, dorința de schimbare îmi vine atunci când încerc să-mi promovez un vis, nu să-l protejez... și ... da, cel mai greu e apoi drumul lung până la:

”Și dacă știi să-L pui pe Dumnezeu în tot ceea ce faci, o să-L regăsești în tot ceea ce ți se întâmplă” (?)

Și asta, pentru a-mi confirma și limpezii certitudinea de om că sunt pe unul din drumurile care mie îmi plac - nu mai drepte, nu mai ușoare - ci dintre cele în care pot vedea mai departe: și înainte și în sus ...

De asta avem nevoie, de multe vise! De vise realizate! Să nu ne mai sărăcim! O simt ca respect. O simt ca datorie.

.

Rotit de vânt

Dimineața, 
mă inundă 
cu atâtea lucruri teribile 
și mă descopăr
de cele mai multe ori 
lăcrimând pe lacătu'inimii.
Pân'ce se de desface. 

De mai multe ori decât aș bănui io, 
se desface...

Și doar atât îmi trebuie
la adăpostul de-o clipă,
să te văd cum te odihnești printre gândurile-mi 
ca într-un hamac ...
Pe-acolo la hotarul pe unde eu tocmai m-am terminat de știut;
pentru ca în mine
rotite de vânt,
și de-o incredibilă blândețe 
și de-o inimaginabilă mirare,
să-nceapă profunzimile fiecărui altcuiva,
ca de exemplu tu,

în mine...

Răbufnire

Suflet înfuriat
de foame de sensuri
de prisos de măsuri de domesticire
de spontaneitate închisă-n colivii,
înecat,
cum crezi altfel decât în plânsul meu neplâns încă
ce se înfoaie în inimă,
sapă tuneluri
și inimaginabil,
erupe-n șiraguri de gânduri
ce rezonează cu viorile lumii.

A re-începe

E prăpăd,
se minunează sufletul ăsta al meu,
dacă te apucă pofta de taclale,
cu gânduri, de dat mintea la tocilă
de gânduri cu gară. La prieteni.

Am o foame de sensuri,
ce altceva?
intruziune, în toate alte gândurile
gânduri, cu mare și port și corăbii...
Furtuni fără cortină. Înecând cheful altora.

Dacă te apasă,
Și te apasă mai toatele
e pentru că ai cumpărat
gânduri cu proprietar
magmă nouă,
sau gânduri vechi, cu proprietar,
adânci. Înfundat.

Și când te termini
trăind ele,
cum altfel?
încăpător în profunzime,
mai iute ca lumina,
creând ele, fugitiv
crâmpeie de cer:
reiei,
reiei,
reiei,
până la desăvârșire. Pe îndelete.

.

Mai de fiecare dată

comori surogat,
din imperiul conveniențelor
mi-au rupt
buzele
deocamdată lăcătuite,
pentru că se vor cerute
scuzele.
Scuze teribile, 
oribile, jalnice, detestabile,
pentru că nu sunt mobilă,
pentru că nu mă simt inadecvată
și mai ales 
pentru că nu mă văd de nici unde 
respinsă.
ci un pic 
mai egală 
cu fiecare
...

Și că,
deschid ferestre
și jocuri
neobișnuite. 

Mai de fiecare dată.

Apăsare

       ... pentru capra neagră a spiritului meu... (aducere în memorie)

Abia respir,
când ziua-mi  curmă
apăsarea,
celui care a săpat tunelul,
și-mi străbate aburind toate fâlfâielile,
și toate emoțiile,
arderea și transfigurările
producătoare de magie,
de parcă-am băut ceaiuri de fluturi.

Abia urc la lumină,
și mă uit în spate 
și nu e decât o migală
estompată în picături de vis, 
un fel de film fantasmă, pentru orbi ...

Mă apasă,
când strig asta printre oameni
pentru că nu vreau să mă reîntorc din nou
la mâine,
care-mi oferă
clipe,
în același mușuroi de furnici. 

peste Cricov

Dimineața însorită nu revendică nimic, încă. Toamna secetoasă și calmă scălda lumina largă a Bărăganului cu valuri de praf și scaieți. E un aer voios de foarte devreme, de vrăbiuțe care au găsit grăunțe. Marginile drumului au în lung, crăpături largi, adânci,  rănite  de scaieții uscați, hârci ce îți ațin calea spre câmpul monoton. Eternii mei pantofi galbeni, ”Clujeana„ , imprimau cu talpă lor lătăreață, urmele singurilor pași, printre alte urme adânc lustruite, ale roților de căruță .

Trecusem deja podul suspendat peste Cricov. Două cabluri jos, două pentru mâini și ceva scânduri. Dispăruse o șipcă. Din nou. Hoții, dădeau impresia de oameni gospodari: nu furau scândurile alăturate ci pe sărite ca să ai unde pune piciorul din când în când. Evident și ei traversau podul zilnic. Dacă erai versat sau o făceai în fugă reușeai să salți peste scândurile lipsă cu găuri mai mari de 1 metru și treceai neintimidat. Cu cât intram în iarnă, podul devenea un fel de joc de-a șotronul combinat cu un legănat uriaș pe cabluri ce îți asigura un tangaj serios. Și până în martie, trecerea devenea impracticabilă.  Mie, chiar îmi plăcea. Era un sentiment tainic, când treceam de  una singură, imprimam un fel de ritm de bună dispoziție. Balans,  țopăit și, un fel de deplasare în salturi. Un fel de legănat, stânga mult-dreapta mult, sus-jos, sus-jos, țop-țop și iar... O făceam cu un anume amuzament interior,  ținându-mă atât de strâns de cabluri până-mi rămâneau urme adânci imprimate în palme. Podul se mai legăna ceva timp în urma mea.

Foarte prozaic, merg spornic către locul unde plantăm azi. Ce? Ceapă desigur! Tot câmpul-i plin de ceapă... Tractorul, departe doar dâre de praf. Dus-întorsuri de ceață prăfoasă la peste 2 kilometrii de pod. Undeva la cap de drum, vizibil, sacii cu arpagic așezați frumos unul peste altul. Dacă erau așa așezați, înseamnă că era țața Tudora la plantat, cu echipa ei. Guralivă, leneșă dar  singura la care ordinea, are ceva din simțul esteticului. Înaintez. La drum, trona Tudora; voinică, trecută de 60, cu basmaua acoperindu-i gura - așa cum eram și eu din cauza vântului - privea în zare, stând în sapă, în postura pastorală, demnă de un tablou de Grigorescu. Își furișa ochii concentrat ca și când cine știe ce chestie plină de înțelepciune se întâmpla acolo. Suprapuse, se vedeau părți din cele 4 - 5 pulovere, jachete și veste, care mai de care, vărgate ori ajurate cu modele interesante. Parcă  cineva încercase să învețe zeci de modele tricotaje, pe același obiect de îmbrăcăminte. 

Am oprit lângă tarla odată cu tractorul ce venea la capătul rândului. Țața Tudora, comanda oficios, cu gesturi largi, toată grupa de  babe; numa 3 pe ziua de azi. Vorbea tare (asta pentru mine), într-un tir neîntrerupt de sfaturi, gânduri și indicații despre arta plantatului de ceapă. 

Și-acum rămân uimită în fața câte unei mitraliere verbale pe care mi-o spun în gând : ”a la țața Tudora”;  aceea combinație de discuție filozofică despre viața cea grea, beneficiile de a fii încă în putere, bine asezonate cu aluziile și mici glumițe  porcăite. Ținta ei, era  tractoristul, pe care vroia să-l amorțească și vorbele ei își prelungeau  monologul agricol spre o altă direcție transformându-l pe bietul Vasile într-un tip extrem de macho. Iar Vasile al nostru, se roșea de plăcere, își sugea burta țuguiată de flăcău tomnatec dedat zilnic la ”metilic„ ridicând semeț hălăciuga de slin netunsă și zâmbind mămos din gulerul crustă, de jeg.

Apoi țața Tudora, se întoarce spre mine cu grația unui comandat de pionieri, eu fiind încă departe și  ”raporta”rituos: câte babe azi la lucru, câte rânduri, câți saci, ce nevoi. Încheia cu o înjurătură legată de vremea secetoasă, înmuiat la sfârșit cu un „Doamne iartă-mă!”, rituos. Și din coaja ei de fire multicolore, spălăcite și peticite, își înfige ochii de un albastru uluitor în mine, așteptând  imperios să-mi ofer laudele pentru primirea făcută. 

Eu, nimic. Învățasem (cu greu învățasem asta, deh) că dacă intru în jocul ei înseamnă că facem pauză de povestit și râs. 

Pauzele de genul asta, deveneau șezători în toată regula, erau o combinație de bârfă a  satului, povești incredibile, vești și informații locale, reluate de multe ori până deveneau legende locale. Și era un fel de tras și de limbă. Și dacă  nu mă prindeam repede, povestea degenera spre tinerețile lor. Despre cote și rochii pe puncte și ibovnicii reali sau ipotetici, despre copii și cât de bine sau rău le era. La un moment dat le cunoșteam tot universul, și  conținutul glumelor și ținta bârfelor și motivele reale ale acestora. Dar astea erau discuțiile de vară, de la recoltat, când 50 - 100 de femei, printre  tot felul de rânduri de legume își aruncau vorbe, una alteia. O adevărată încâlceală de povești și aluzii. Acum eram în întârziere cu plantatul. Așa că nu aveam pur și simplu chef să mai joc tenisul ei verbal. Cheful meu,  de om sculat la 4 dimineața se cam ducea întotdeauna, laolaltă cu vântul și revenea pe la prânz când toate intrau pe făgaș. Și e clar că vântul Bărăganului, care te face să-ți ferești ochii și să ții gura încleștată, nu mi-era de nici un ajutor.

- Cine e la celălalt capăt? zic eu rar și calm, fără a-mi descoperii fața și fără a da vre-un semn că  e un timp de pauză. În mintea mea, pe atunci, credeam că dacă vorbesc rar înseamnă concis și autoritar.

- Păi nimeni! De unde Doamne iartă-mă să mai fie încă unu',  că astea suntem toate! zise ea, rituos. Și fiind mândră că-l folosise bine gramatical pe „sîntem”. Doar azi e sărbătoare... 3 sus pe mașina de plantat și cu mine la păzit sacii și astupat capetele (de rând)... Da cin' să treacă pe dincolo ...

”Dincolo” era, de fapt o marginea de tarla pe unde nu trecea nimeni. Pentru că nu era drum practicabil ci doar un șanț de irigații adânc și plin de bălării de cel puțin 2 metri. O șerpărie...

În anii 1980, era o adevărată tragedie să prăpădești recolta... Erai numit trădător. Nu dădeai poporului de mâncare și asta era o responsabilitate care cădea pe umerii tăi. Fuseseră date câteva exemple și pentru 2 știuleți de porumb sau 5 cepe rămase pe câmp  de izbeliște, ți se pregătea de pușcărie ... și la fel mie, dacă mi s-ar găsit câțiva bulbi dezveliți.  Bietul ploieștean de rând, ar fi rămas fără ceapa la primăvară.

- Mă duc să văd cum e dincolo! și una din femei ar putea rămâne acolo până acoperă tot...

Așa că mă urc victorios pe mașina de semănat ceapă, deja umplută ochi, cu arpagic. Îmi acopăr fața ca un beduin, cu broboada mea moale, de culoarea muștarului. Urc decisă, în carul nostru de luptă, având asupra-mi bățul de amestecat ceapa în cuvă. Pornim. Praful se ridică odată cu înaintarea tractorului într-un nor apocaliptic. Aerul, devine vârtej. Lumea se micșorează: în față ai doar o cuvă metalică care se golește constant de ceapă, câțiva saci  sus și lateral, umbrele morganatice ale celorlalte femei. E atâta praf că nu poți vedea cabina tractorului în față. Soarele și viața dispar din raza ta vizuală. Îmi simt pe față stratul gros de colb fin, un fel de mască cărămizie de gheișă. Mici riduri de noroi, amestec de transpirație și pulbere, îmi marchează încruntarea și rama ochelarilor. Zgomotul tractorului și turbionarea asta de aer irespirabil, îmi dau senzația de veșnică furtună. Noi, amestecam, atente, în echilibru fragil și într-o tăcere concentrată. Gesturi simple, familiare, de mestecat în ceaunul de mămăligă. Doar că îl făceam la nesfârșit. Mirosul de ceapă, dulceag, se infiltrează insinuant,  în gât, în piele, pătrunzător până la o greață perpetuă; foi arămii de ceapă zboară oprindu-se în păr, haine, într-o lume rătăcită, fără formă, fără culoare doar plină de umbre și praf. Și apoi, încet  totul se limpezește, tăcerea se luminează și te trezești. Rotești ochii și orizontul crește la loc, pentru parcă o nouă împărăție a lui Oz. E capăt de rând. Și-n pauza scurtă, cunoști sentimentul și ce înseamnă ”să îți tragi sufletul”. Pentru că sufletul și gândurile rămăseseră prizoniere în  haosul furtunii de praf. Gustul sălciu devine evident, gust de noroi grunțuros în gât. Apoi noua rundă  ...  o dată  de două ori, ..., până la a le uita numărul ...

Și tocmai când privirea încruntată  ni se destindea privind orizontul, una din partenere de mestecat, anunță rituos:

- Vin șefii!!! și indică  sfioasă cu degetul ei scorojit, punctele care se mișcau rapid. Ca niște furnici, înaintând în șir rapid, dar de data asta multe, veneau Aro-urile de teren ale mai marilor.

Fac socoteala: un singur Aro era sigur prilej de  control sau cerere de legume și rar, foarte rar cineva care rătăcise drumul. Când veneau două, ieșea uneori cu sancțiuni,  când erau 3 era prilej de pregătire pentru un mare control... dar acum erau șapte. Șapte mașini șerpuind una după alta la 7 dimineața. 6 aro-uri albe ș'o ”asistență tehnică” roșie, a inginerului șef.

Luăm încă o dată în piept drumul, sus pe mașina de plantat:  praf amestecat, miros de ceapă dulceagă și  neastâmpărul fricii. Eram conștientă că la capătul rândului - când aerul s-ar fi clarificat - intram direct în gura lupului.

Și când s-a limpezit încă odată văzduhul, lângă Tudora, erau peste douăzeci de persoane. Mai bine spus, cam douăzeci de bărbați tăcuți. Ca un făcut, toți în haine negre de piele. Și nu numai ”șefii” cu capete cuminte lăsate-n jos, ”atenți” dar și șoferii lor, purtători de haine negre, stăteau cu o curiozitate de hienă în cercul de ascultători. A fost o clipă când am văzut doar haine negre peste cămăși albe, căci întotdeauna șefii se arătau cu cămăși albe, bine călcate și cravate regulamentare. Păreau o adunare de cioclii, cu zâmbetele lor fals condescendent - pioase. Muți, la oprirea tractorului, senzația se îngroșa prin tăcerea ce devenise sinistră și se focalizează îmbrăcându-mă, cu privirile lor. 

Tudora, fusese anihilată și stătea mică lângă saci, râcâind sârguincios prin preajmă niște rânduri deja acoperite. Privea ițită, arătând înfometată de senzaționalul situației.


Următoarele clipe, lungite în minte mi-au lăsat și azi, zgura tuturor senzațiile aferente. Aveam sentimentul că voi fi condamnată. Și nu descopeream motivul, oricât mă derulam în minte. Privirile acelea erau acuzatoare. Ardeau. Toți se uitau întrebători către marele șef. Iar el, rigid vorbea în șoaptă. Așa am descoperit cât de crispați erau, cu zâmbetele lor înghețate și cu aprobările lor, doar din cap. Ați avut vreo-dată real, sentimentul că ești dus la plutonul de execuție? Nevinovat în fața plutonului? Eu, nici nu mă întrebam de ce? Nu avea rost să întrebi așa ceva. Oricând ți se putea găsi ceva. Îmi trecuse și tremuratul. Doar înaintam. Știind un singur lucru. Că trebuia să răspund bine. Important era să mi se pună întrebări. Adică să nu cumva să fi aflat ei deja răspunsurile. Iar eu înaintam, măruntă pată kaki și mai aveam doar câțiva pași și urma să fiu înghițită de marea masă de haine de piele. Îmi dau broboada la o parte și astfel mi se  eliberează o parte a feței și masca mea din prafuri, se destramă ușurel. Sunt prezentată, nu cu nume: 

- Tovarășa ingineră de la ferma x. Eram la inventarul fermei x.

Dau mâna tovărășește pe rând, fără să țin minte nici un nume nou, pentru că fața îmi rămâne fixată pe imobilitatea celui mai cel, dintre cei de acolo. În coșmarurile mele, încă mă mai zgârie acel ton fin tăios, fața imobilă și rea, aroganța personalului central. Scena, în mintea mea seamănă cu primirea deținuților, din filmele cu lagăre de concentrare. Aveam de-a face cu Corpul de Control al Primului Ministru al României Socialiste. Adică, specialiștii puși de tovarășul Ion Dincă, care să găsească greșeli. Undeva erau trădătorii din cauza cărora se sustrăgea recolta. Aceea raportată. Ei erau cei de la care se începea procesul de băgat la pușcărie, pentru ăia 2 coceni sau 5 cepe... După caz. Dar pe cine aveam în față aveam să aflu peste câteva ore bune, pentru că acum erau doar nume în haine negre... Și deocamdată, nimeni nu avea în mână, acuzator cele 5 cepe...

Reîncep acel gen de discuție, în care alții vorbesc despre tine, cu tine de față. Un fel de interogatoriu despre mine la care priveam fără să înțeleg. Pentru mine nici o întrebare. Ce să înțeleg? Dacă era de bine sau de rău. Ascult și parcă se clarifică câte ceva. Ce mi s-a luminat cu greu era că controlul nu era pentru mine. Pentru mine special. Întrebau unde  fuseseră pepeni. Uh, erau doar în trecere. Era doar o verificare a imagini de întreg. Dar în care mai vroiau să mai prindă pe cineva în plasa întrețesută. Din cauza asta verificarea era atât de matinală, neanunțată și zdrobitoare ca număr și importanță, fiind aici toată floarea agriculturii și politicii Județului.

Fuseseră reclamații ”sus” (am aflat apoi) despre pepeni și pepenari.  Eu cultivam ceapă. Deci eu nu mâncasem din pepenii poporului. Și culmea, deși navetistă, eram deja la program și da, figura mea de beduin al prafului de Bărăgan l-a calmat pe gravul domn cu ochi de oțel. Era de bine? În rondul acela matinal, am înțeles mai încolo, eu eram bila care dărâmase toate popicele. Singura.

Și cu toate că vizita ieșise ”bine”, lăudabil de bine aș spune, ei da, o săptămână mi-am simțit gândurile la fel cum mi le-aș fi izbit de pereții antifonați ai unei cuști. Te cheamă sau nu te cheamă? Asta era suculența controalelor. Să te lase să fierbi. Iar la interogatoriu să spui nu numai ce ai făcut, dacă ai făcut ci și tot ce presupui că ar zice alții că ai făcut și supozițiile tale despre alții și până și ceea ce crezi că gândești tu ”anti”. 

Nu contează că nu s-a întâmplat nimic. Ci cum am ieșit eu din lupta asta cu mine însămi. Ca după o urmărire în fugă, pe podul suspendat al Cricov-ului, fără să fi avut sprijin nici o scândură...

Mieriu

Există gânduri pe care le pot face auzite și gânduri care nu mi se aud. Există ceva ce pot să transmit și ceva care încă nu am reușit să-l fac sa ajungă la alții. 

O fac, nu pentru îmi pasă să-mi creez o anume imagine, nu pentru că mi-ar aduce bucurie, nu ca un fel de igienă interioară sau un ca un leac pentru singurătate.  Nu e doar nevoia de a fi în centrul atenției ori de a deveni un as în comunicare. Nu e  simpla hrană pentru spirit sau mica rație zilnică de afecțiune. E, toate acestea la un loc și ceva mai mult. Și ceva mai, mult mai prețios. 

E ca și când inima, mi se îmbracă într-o miere, destinată vouă!  

Păi zi,  uneori nu te ia cu leșin ....

Miopie

Când treci prin viață, fără să vrei construiești emblema unui blazon și nu o imagine în vântul serii. O imagine alta, decât a altora. Una din minunile caleidoscopului universal. Îmi place să cred că e vorba de un blazon și nu de un depozit de întâmplări, una peste alta...

Imaginea desigur, te definește și prin micile ei amănunte, te conturează ca o persoană unică și inconfundabilă. 

- Și până la urmă  e aceea care ar trebui s-o simți și să-ți fie pe plac? 

- Ori nu? 

- Ori nu îndeajuns?

Când te deslușești, o  faci descifrându-te cu sinceritate? ... din trăiri și sensuri?

O faci extrăgând, ceea ce e extrem de valoros din ceea ce ești și din ceea ce faci?

O faci dorind să-ți întregești povestea până la buza de sus ? 

Sau ți-e un pic lene... lenea e ca și când începi un desen dar nu-l termini și sugerezi dar nimeni nu deslușește în el, cine ești și ce ești ... acel tu, definitoriu...

Într-un astfel de crez, e nevoie să te limpezești mai mereu! Să simți claritatea și acuratețea imaginii, într-atât, încât să vezi tot ce ai în urmă, într-o singură realitate obiectivă. Și să te simți viu pentru lungul drum al cărării ce urmează. Să știi că pornești pe o potecă și că poți ajunge pe o autostradă... Și da, să înțelegi că asta ține de determinismul pe care-l ai. Și da, să ști despre  ideea de a replica tot ceea ce crezi că este frumos, în și prin tine. Și s-o faci, fără mândrie și fără aroganță. Doar adăugând picături din esența ta, particular a ta, fără sigiliul nestricăciunii.  Așa, ca să dureze!

- E atât de viu, universul! îmi vorbesc. 

Atât de viu și plin de oportunități. Sau dacă te uiți pe partea cealaltă a monedei,  o imensitate de bariere, puse special ție. Depinde de tine, cât și dacă ești capabil de interacțiune! Și în funcție de nivelul interacțiunii noastre cu ceilalți, depindem nu de perfecțiunea fericii depline ci de o anume stare de bine, de un confort psihic, al meu cu mine însumi.

De gradul meu de interacțiune cu universul, al meu, cu fiecare om în parte,  depinde să mă simt mai viu! Altfel, e ca și când încet, îmi slăbește vederea interioară și devin miop de suflete...

.