faceți asta zilnic

Ai văzut doar cum funcționează viața asta:
la început o să vă indic un altul 
să îl urâți
și apoi natural eu, 
doar eu
fără nici un merit,
voi fi cel confirmat de iubirea voastră...

Și voi,
nu vă mai potoliți
faceți asta zilnic!
Am ajuns din nou să mă întreb 
de câte ori pe zi, 
îmi zic:
- „V-am spus eu!!!”

Ikenobo (II)

Poemul subtil al petalelor
Îți vorbește  de pietre zgrumțuroase gri 
ca sentimentele ce pot îndura frigul,
atât de înghețate 
că-ți pot răni privirea.

Sau din contră 
de corola de zmeură a altor petale 
ce te pot îmbracă subtil 
cu o frumusețe moale

Ca și când ai putea înțelege 
cât de inegali suntem.

Ikenobo (I)

Flori fără grai,
flori pentru un altar al lui Dumnezeu,
ele, spun cum emancipa-vor viețile oamenilor:
esențe groase de lemn,
împletitură din porțelanul petalelor
mici straturi de haos
aranjate  iar și iar;
rătăcite când și când,
într-o pură stare de frumusețe
pentru ca oamenii să se reașeze pe vertical.
 
Flori fără grai,
flori pentru un altar al lui Dumnezeu.




.

Așa-s de sărac

Destinul meu dansează 
sfidându-mă,
nebun
parcă-aș fi străbătut kilometrii de zile și nopți
din starea de inconsistență
fără să amortizez nici un cuvânt  bun.
Nici nu mai știu dacă sărăcesc
tot caut să developez
un zâmbet din mine însumi
Și nu-mi vine...
Așa-s de sărac.



.

Arta posibilului

”Sursa nemulțumirii noastre sunt probleme mici. Oamenii nu se împiedică de munți ci de pietre (proverb chinez)

Astăzi am exersat arta posibilului,
mi-am  despachetat cele 1001-una de emoții
pe cele barbare le-am băgat în ringul de box,
pe cele diafane le-am eliberat,
să mă gâdile pe suflet
celor pasionale le-am dat voie să răpăie 
peste mine 
cadențat.
Și uite-așa, 
le-am dat câte-o treabă de făcut la toate
parcă eram într-o sală de bal 
și unde,
valsam eu cu ele,
dansul de afirmare a acelei credințe 
care mă auto-obligă la devenire continuă.



.

Lumea lui ”prea bun” și ”doar pentru mine”

Prea am considerat tot timpul din lume furtunos 
Și că asta nu mi se cuvine
Prea mi-am dorit tot ce e spectacular
pentru că m-ar aduce în frunte.

Lumea lui prea bun mă zgândăre,
mă zgârie
prea ne gândim la un univers format numai din noi și-ai noștri,
și cum să ni-l extindem.

Prea repede mănânc pe pâine 
gustul de competiție și întreceri
prea mult tupeu de țățică de mahala 
prea  definim bunul gust în petreceri 
exagerat de zgomotoase
pline de râs,
râs fals,
cu clinchete de clișee 
ce ne transformă 
în coruptibili
iar prețul e i-o așa zisa 
viață fericită
făcută din comenzi,
dedicată colajelor, 
citatelor ieftine
previzibile,

și selfie-urilor.

Prea ne adresăm altora
prea dorim să dresăm.

Nu este un sacrificiu 
dacă ești pe cale
să începi să visezi!
Singur deocamdată.
Zău!

Și cine știe poate la noapte ar trebui să te rogi
privind cerul
și numărând stelele
ca să înțelegi de ce nu trebuie să te diluezi
și să n-o spui nimănui,
simțind acel vânt care ești tu
și gustul dragostei fără de măsură.


. 

e timpul pentru imposibil

Îmi asum riscul de a crede voi 
că spun povești de noapte bună.

Mă lupt cu ”le e teamă”,

și mă apăr de avansurile 

zeloșilor ultimului liman,

de chiotele anonime,

de chichițele puse bariere
de minciunile 
și minunile apărute de ne-unde
și de ecourile clevetitorilor ce ne sufocă.
Și mai ales, 
de faptele fără de roadă ale întunericului.
Și mai presus, de împietriții 
și-mpielițații
care vor să nu reușesc 
și să mă-ntoarcă din drum.

Îmi asum riscul ăsta
pentru că nu vreau 
să-mi pierd candoarea,
esențialul acela pe care nu-l găsești cu ochii
ci cu inima. E voia mea interioară
și-mi răscumpăr vremea pierdută!


Îmi asum riscul de a crede în voi 
și că spun uneori povești

pentru o noapte mai bună:

E timpul pentru imposibilul de a simți 
sațietatea de a fi iarăși om.

.

Pasiune

În mine-i o lumea grea de imposibil!

Uneori râvnesc la dragostea adâncă, 
așa de incandescentă
că până și oceanul de întuneric din adâncu-mi
să devină gelos.

Și c-o așa poftă lacomă scotocesc
anume sentimente-s ascunse 
de după balaurii spaimelor mele
iar eu înfometata
nu-mi mai amintesc dacă nu cumva
mi le-a-mpietrit de demultul.


Nu, nu sunt blocată din nou doar,
doar că mi-e frică
și panica asta mă alarmează,
n-aș vrea să pierd o parte din mine 
care e plină de tine.

În mine-i o lumea grea, de imposibil!

. 

Uneori mâinele-i tare târziu

Azi aș vrea să lucrez 
lung, îndelung
la aceea dragoste care nu se piere
și nu spasmodic, la viața ca un pariu.

Și să mă conving 
că făcând asta
nu vorbesc prin oglinda  orgoliului meu.

Azi, știu că  și înserarea face parte din eternitate
și că pentru mine
mâinele-i tare târziu 
chiar o posibilă rătăcire
sau o probabilă neliniște.

Există posibiltatea să supraviețuiesc
dacă-nvăț felul cum să văd 
în fiece zi
o zi senină.

Prevenire

Fără nici o rațiune, 
fără vre-un avertisment 
ni se sting lumi,
dispar.
În curând
n-o să mai fie spațiu 
pentru o astfel de umanitate
ori pentru alte simțăminte abuzate de prea multă folosire superficială 

Oare azi ai avut timp pentru a iubi?
Sau, hai zi adevărul, 
nici nu te-ai gândit la așa ceva?

Explorări

 "Every blade of grass has its Angel that bends over it and whispers, Grow, Grow." (The Talmud)

Explorez cam de multișor 
acel loc al meu interior 
unde nimic nu e imposibil!

Așa că plec în lume să-mi încerc norocul,
să dispar 
rătăcind, în această lume dificilă.

Uf! Această lume-i imposibilă,
miroase a muguri striviți,
dar înaintez
cu aceea durere de a recunoaște că pot fi și învinsă
și cu aceea bucurie că 
de fapt fiecare fir de iarbă 
poate avea un înger 
ce-l ajută să crească.


.

Construcții X (Ce-i o lume perfectă?)

Ce vrem noi de la noi? 
O lume perfectă cumva?

Ș-atunci adunăm zilnic șabloane 
ce mi se servesc delicat, pe pâine?
ori strângem acolade de adevăr-înjumătățit 
toate vârâte pe gât?
Nici n-ai habar câte cicăleli mă-ncarcă
ori câte bătături ale sufletului am putea suporta noi împreună!
Ori cât exces de zel ne presează creierul 
dintr-odată devenit foarte plastic?


De ce crezi că pregătindu-ne cea mai septică atmosferă dintre noi doi 
Adică un fel de lume a inacțiunii,
vom fi salvați? 

Stau la pândă, nenumărații
doar ca să-mi adune micile scame ale greșelilor 
din ceea ce eu știu  
că aș fi împrăștiat!
Nu-nțeleg?
Nu-mi vrei nici sudoarea
nici sentimentalisme siropoase
nu-mi accepți superficialul?

Constrânse la sterilitate
simțăminte mele devin abuzate 
și eu devin confuză.

Ce vrem noi de la noi? 
O lume perfectă?
Îndoiala asta pusă metodic în brațele-mi, 
mă usucă!

Ș-apoi?
... Chiar o să plivim fiecare încolțire? 
Chiar stăm la pândă 
fără să așteptăm să (ne) vedem creșterile?

...

Construcții 9 (gânduri fără determinare)

azi 
n-o să mă măsor în intenții bune
câte or fi fost ele de multe, 
de prea multe

intenții?
hm, eu nu le știu rostul 
și nici finalul

nici satisfacție nu am de la ele;
sunt uneori adevăruri  
pe care dacă nu le-aș fi spus
la momentul acela
unul special,
ar fi rămas uitate-n mine.



.

Construcții 8 (micile gesturi zilnice)

astăzi 
o să mă măsor 
flămând
în porții mari, 
poate duble poate triple
de cum îmi afirm identitatea 
și unitatea,
acel ceva care seamănă 
credibil 
cu ”acasă”,
o durere nebănuit-n fericire,
aceea durere și aceea fericire
care în obligă 
în mod sincron
la devenire

și la fascinația
care mă face 
să mă întorc 
prin drumuri 
neapărat interioare  
spre a fi  împreună mereu.


.

Ceacra de clovn - după John Morton

”Cine pierde copilul pe care îl are în el, o să blesteme ziua asta pentru tot restul vieţii .” (Pablo Neruda)

 Atunci când lumina intră în întuneric, întunericul a dispărut. Vă e clar asta, nu? V-a fost dat s-o experimentați? Cu siguranță! Și poate că am avut întâmplările noastre, mai ales inverse, când ne pierdem lumina și ne invadează întunericul.

De aceea nu uitați să vă deschideți spre lumină cu tot ceea ce sunteți. Încercați-o și p'asta: Verificați-vă cum stați cu ceacra voastră de clovn!!!

Hmm da, nu știți ce e asta? Oamenii  știință au descoperit motivul pentru care apar toate dezastrele din viețile noastre: seriozitatea, posomorala auto-impusă,  severitatea și melancolia îmbibate de rigiditate, etc. Și desigur au verificat și care este remediul care ar putea rezolva aceste probleme grave. Avem deja stabilită și noua sursă de vindecare. E o descoperirea epocală:  o nouă ceacră aflată undeva, între  ceacra inimii și cea a gâtului și responsabilă cu râsul de toate felurile lui.  Râsul gâlgâit, râsul în hohote care te cutremură, surâsul luminos...

În mod cert, dacă cel ce se simte mizerabil sau are tot felul de probleme, dă tot timpul în gropi sau nu face altceva decât să judece oamenii, să-i ia în derâdere și să-i bârfească sau să le găsească vină altora, întotdeauna altora, atunci înțelegem că n-au mai râs - surâs de mult timp și nu de alta dar motivul vine de la ceacra respectivă care este clar închisă, blocată, baricadată. Și cică și toate bolile  și toate marile păcate, vin de aici.

E de imaginat, că atunci când ceacra cu pricina este închisă sau îmbrobodită de noi înșine, toate celulele corpului nostru, dar toate odată, din fiecare organ, din fiecare degețel sau capilară, afișează o față tristă iar atunci când deschiderea s-a produs, aceleași celule funcționează cu un zâmbet de râs - surâs și devin roșii-n obraji: Nu v-ar place să avem celulele,  toate rumene-n obraji de atâta zâmbet?


Este o energie psihică imensă, de care oamenii de știință își dau seama imediat dacă este sau nu este în celule amintite. Dacă pe capul celulelor noastre pică vină, frică nejustificată, ură  sau ele sunt forțate să iasă din dragoste de timpuriu sau dau bătălii de unele singure, este normal să fie posace și întunecate. Și degeaba spun ele ce le lipsește căci noi nu suntem atenți la limbajul lor. Prin urmare au nevoie de o gură de lumină și mai degrabă de a o capta în joacă printr-un proces ludic. Cum am spus, acest mecanism psihic care se numește râs - surâs, are capacitatea să dilueze, dezactiveze, deblocheze. Apoi să facă să dispară vălurile astea opace, într-un vârtej uriaș, înghițind  toată  mizeria, durerea, furia, resentimentele, nemulțumirile și nefericirea și mai știu eu ce alte gunoaie...  Păi nu se zice că ”îți stă ceva în gât?” Îți trebuie mult râs să eliberezi locul. Când produci râs în cascade, el  dă la cap și sparge în mii de bucăți toate crustele ce te fac inflexibil. Atunci dă năvală și lumina și locul se umple concomitent. Și deja vizualizezi zburând balonașe care mai de care, ce parcă te gâdilă pe interior. Când se sparg  de pereții fiecărei celule iau formă de inimioare roșii efervescențe ce se așează și reașează în fiecare celulă. Uneori au nume diferite cum ar fi ”eliberarea” și starea de bunăvoință dar în marea lor majoritate acestea se numesc endorfine. Și când experimentezi fenomenul, pentru că el se poate experimenta de oricine, asta e clar,  simți că sentimentul de separare dispare. Simți că nu mai ești amorf. Simți că nu mai ești ”doar călduț”. Pentru că râsul - surâsul, nu v-am spus, această ceacră se deschide numai dacă ești cu cineva și faci experimentul împreună. Atunci simți că nu mai ești ”orfan”, pentru că așa și și-au căpătat numele balonașele astea în engleză (după asemănătorul endorfhin = endorphan, adică mai pe înțeles ”end” - orfan) Acesta este bine cunoscutul efect de a nu mai fi  orfan, de a nu mai fi singur. De a căpăta încredere :) De a nu mai sta singur în întunericul din tine.


Aristotel spune că bucuria extremă,  beatitudinea adică, este starea ideală de înțelepciune. Deci fiți înțelepți, nu vă lăsați celulele voastră să fie triste!  Una la mână. Și nici nu mai așteptați ca mediul în care sunteți să se umple de tristețuri. Dacă credeți că cineva vă va atacă cu întunericul din ei sau că atmosfera în jur devine dezolantă, așa cum recomandă oameni de știință (dacă vreți să credeți asta!), trimiteți mii de  baloane în formă de inimii roși către armata de atacatori. Bombardați-i!!! Râdeți - surâdeți lor și cu ei. Umpleți-i de iubire și bucurie. Nu-i mai lăsați orfani și ai nimănui. Disipați întunericul care ne invadează. 
Amintiți-vă să redeschideți ceacra asta de clovn!

.

.

Mă citesc doar? Sau ce? - Mișcarea dinspre întuneric înainte la lumină

Aștept să trec de întuneric! Așa cum aștept cu satisfacție, să trec  de tot răul din jur și tot ceea ce acesta înseamnă pentru mine, prin iubire, prin creativ, uneori prin poezie dar mai ales prin amplificarea nevoii  de Dumnezeu și tot ceea ce înseamnă acest lucru pentru una ca mine! Așa că de fiecare dată scot din mine armata de sine! Să mărșăluiască.

- De ce mi-ar fi frică mie,  să mă sondez? 

- Pentru că am prea multe întrebări! Sau pentru că uneori nu am nici una?

- E evident că toate întrebările mele de acum, au răspunsurile deja în mine. 

- O să-ți dau un exemplu: uitându-mă-n  în jur, descopăr câtor oameni le e frică să li se facă fotografii! Le e frică să apară în acel gen de imagini care le sunt  ”oglindiri ale clipelor” pe care nu și le doresc.

- Ne-aranjați? Crezi că se cred nearanjați, nu-i așa? Le e frică de spontaneitate?

- Nțțț! Ne-pregătiți sufletește! Ca și cum acele momente când sunt (-em) jos, când suntem șifonați, când ne-am pus o haină prost aleasă, când suntem alandala și haotici, nu suntem noi aceiași, nu suntem demni de moment și demni de a fi păstrați la amintiri de păstrat, în memoria de lungă durată. Și uită-te chiar tu, cum după ani, la ce-ai selectat să păstrezi ca amintire. În minte, în timp,  selectezi doar ce e bun și frumos și îți modifici povestea unei întâmplări după cursul  evoluției tale.

- Nu crezi că marea greșeală pe care o facem e că cel bun, cel frumos și cel generos din noi nu este cel prezent ci cel care dorim să devenim?

- Redevenirea înseamnă reinventare. Transformarea  însemnă să îți respecți și munca depusă de tine cu tine însuți până în prezent sau măcar s-o iei în seamă. Învățăm doar prin  sistemul ”încercare și eroare” care până la urmă e aducător și de deșeuri. Noi mergem în noi înșine puțin. Tare puțin față de nevoia de a face o vizită cel puțin zilnică. Și atunci când o facem ori o facem ca la un șantier în lucru al noilor începuturi ori ca la un altar străvechi și intangibil.

- E hai acuma și tu? Atunci cum? Parcă nu ți-ai da nici o șansă.

- Ca în inima unui stejar care eliberează sămânța și în care privind-o, imaginezi o viitoare plantă. Zic și io așa.


.

Despre parfumul amintirilor și nostalgicii

Reîntâlnesc din ce în ce mai multe persoane  pe care nu le-am văzut de mult timp. E o caracteristică a ultimelor luni. Și sunt dintre cei cu care nu m-am întâlnit de zeci de ani. Și ce eveniment e să prinzi ceva ore împreună cu acel  cu care ți-ai intersectat viața la un moment dat. Și la fel visele. Depănăm împreună. Și sincer, se cam bat turcii la gura noastră. Iar  când ei  se retrag în depărtările lor și eu revin de la o astfel de întâlnire am așa un  gust inconfundabil de savoare a bucuriei prieteniilor. Și, a ”încă prietenilor”! Și a gândului despre rezistență, a legăturilor comune în ciuda drumurile noastre (în)depărtate. Cu mâna pe inimă spun că nici o astfel de revedere nu m-a dezamăgit. Cu cât mai mulți au fost oamenii dragi mie, cu atât mai multe s-au adunat și mi-am asigurat captarea de la ei, ”mulții”: învățări,  exerciții de admirație și o  continuă stare de a rămâne cu urechile pâlnie la ei și de aici încolo.

Și hop chiar acum și cei care mă făcură ”nostalgică”. Nostalgică? Adică înțepenită și retrogradă și nereceptivă.

Păi bine frate, mi-e îmi plac amintirile. Îmi place povestitul la fel de mult cum îmi plac și planurile de viitor. Dar specific pentru acum, mă simt doldora prin punere în comun cu mulții mei prieteni, a acelor întâmplări, care  îmi dau o bază.  Mie mi-e bine cu amintiri nostalgice. Melancolia lor, ușor amăruie, are parfum. Și mă încântă farmecul depănării lor.

Încurcătură de termeni și punctul de vedere așa zis nevralgic, mă obligă să clarific.

Eu zic că e bine să ai amintiri și experiențe trecute. Să le împărtășești, mai ales de la  oameni dragi spre alți oameni dragi. Nu trebuie să exagerezi desigur. Dar să vezi, să cuantifici și să verifici dacă tot ceea ce ai făcut tu  cândva chiar ți s-a transformat între timp, în experiențe și în înțelepciune asta e mare lucru. 

Așa, îmi spun eu,  această componentă îmi așează viața pe o linia unui continuum. Nu mă situează la o vârstă a susului și josului. Care stă când în suișuri când  în coborâșuri. Să ai trecut, să-l alături prezentului  și viitorului înseamnă să ai, să păstrezi,  o identitate puternică. 

Nostalgicii sunt cei care nu au prezent și nici viitor. Au un trecut. Unul de obicei mai glorios. Mai mănos, mai bine situat social decât ceea ce trăiesc acum, când se văd ei  ”în deraiere”. Nostalgici și nu eu,  nu mai au capacitatea să își facă planuri și nu au o viziune a propriei vieți. Trăiesc dependenți de rețeta socială. Trăiesc atârnați de alții sau făcându-le, modificându-le, asortându-se cu planurile altora și în jurul nevoilor altora. Diferența este clară. Eu  îmi trag seva din trecut și sunt atentă să nu mai repet anumite ocoluri sau să nu mai rămân în anumite stagnări. Nici cât negru sub unghie nu simt nevoia  plină de regrete sau invidioasă să păstrez, să re-înviu, să revin la anii frumoasei ”tinereți”. 

A mă lăsa comparată cu acei care au, vorbesc și trăiesc doar în trecut înseamnă să mă las intimidată de ”mediul” din jurul meu.  Și n-o s-o fac și nici n-o să alunec spre o astfel de greșeală catalogându-i pe alții. Judecându-i. Pentru că eu știu că sunt compusă dintr-o sumă de contradicții și chiar și așa sunt dintre cei care aleg cărări diferite, provocatoare și voi fi pregătită să caut să-mi asum întâmplările vieții. Și mersul alături de alții. Acei alții și acele poteci care cred eu, că merg spre tărâmul binelui.    


.

Jurnal de rătăciri - Pariuri

Să aștepți
întotdeauna doare.
Mă doar capriciile mărunte.
Mă dor surâsurile de nerăbdare,
foite.
Mă dor îmbrobodelile
și-a abilități de păcălici.
Mă dor flash-urile din viață asta,
atât de gogonate
că nu le poți lua niciodată și-n bagaje.
Mă doare când mă prinzi că ”nu-i de nasul meu”
Și zău mă chinuie când așteptarea,
 - oftez zău -  
tocmai m-a lăsat
fără oglinda propriului meu orgoliu.

Să aștepți, doare
Să fii atemporal înseamnă survolare.
Eu  aș vrea să lucrez la aceea dragoste care nu piere,
nu la viața ca un pariu.

.

Jurnal de clipe rătăcite - Hașurările

Mă-nbrac în bucurii
fără fărâme și lunecoase semnificații
fără de a fi ”prea de tot”.

Joc  alba neagră,
distincția evidentă 
de lumină cu tenebre.

Una e lumina
multe, mici  tenebrele,
una e lumina!

În întuneric 
developez adumbrit zâmbetul din mine însămi
semi-tonuri,
hașuri indecise,
improvizații,
extracții.

Sub plapumă de alb de iarnă
Tonuri grosiere de germinativ.

Jurnal de clipe risipite - cum îmi păstrez suculența

În clipele de agitată efervescență
decorez viața,
până la a fi mai interesantă decât 
realitatea pe care o trăiesc.

Atunci îmi place să mă văd
renăscând,
miraculos,
în ochii tăi
și să mă crezi c-o
să fiu ca-n prima noastră zi:
plin de suculență,
doldora de mistere.

Fără  să mă mai preocupe 
seninul sufletului meu 
de aur,
uit, că arareori mă aud
acolo unde nu-mi pătrunde lumina.
Uit, 
și-mi clădesc turnuri
să vă privesc de sus,
în loc să-mi văd mângâierea bucuriei
care 
neștiută,
ne duce împreună 
spre propria-ne căutare 
prin lume.



.

jurnal de gânduri risipite IV - Ceva probleme de dresaj

Câteodată (asta-i mai rar), când  un gând frumos îmi sclipește  în loc să fiu cel ce intră în pădurea întunecată a minții să-l culeg, să-l gust, și să-mi dau cu părerea de e copt au ba, am slăbiciunea  să nu mă urnesc. Ori renunț ori îl pasez, și-l las altuia. 

Și mă-ntreb? 

- De ce prefer să fiu cel de aduce vânatul și nu  hăitașul inițial. E doar o problemă de dresaj?
 

Jurnal de clipe risipite III - temporarele cecități

Uneori sunt atât de derutantă eu, de mine cum acționez în condițiile neprielnice

Uneori din cauza împrejurărilor exterioare mă trezesc că o iau pe ocolite. Și-mi dau seama  că nu e numai o întârziere în drum, drumul meu cel adevărat. Mi s-a întâmplat când divagarea de la drumul original a devenit fatală, pentru că la un moment dat încercând să mă întorc, nu mi-am mai găsit locul. Nu mai aveam condițiile inițiale prielnice. Acum înțeleg că de fapt am intrat un nefericit ocol al inerției sau al fricii. 

Prea târziul nu ajută.

*****

Alteori îmi pregătesc, chiar festiv temeri. Le numesc cu neliniște,  ”temeri anticipative”. La mine sunt o tară socială. Apar. Cresc. Țin, până-mi paralizează gândurile și bucuria de acționa. 

- Dar ce-o să zică x (îmi spun) sau y? 

Și greutatea asta, nemarcată, mă macină și mă direcționează spre  cusururile, spre lacunele, spre metehnele mele pe care le reconsider imaginar, prea mari. Și-mi spun: 

- De nedus! De renunțat! Ia las-o baltă! 

De bunăvoie mă refuz și mă auto dezarmez când de fapt aceste temeri sunt un ambalaj oarecare.


.

Lecții de citire

La ceea ce aspir eu, 
îmi spui că-s netratabil.
Căci sunt un cititor pătimaș. Așa-i!
Cititor de oameni.
Și alfabetul ce-l știu
nu-i subtil
și-i atât de amar și primar
că-i mai degrabă sărăcuț.



Nu vreau să cădem de acord
Asta nu, niciodată!
Nici nu-mi prea pasă,
Nu mă prea interesează să fii atot-fericit
ori să devii,
ori, cum devii
ori, să-mi arăți mie cu obstinație cum se face.
Poate nu ne-am nimerim  în acei timpi scurți ai vieții s-o facem și p'asta.

Dar zău că o să mor de curiozitate 
dacă nu văd la tine
cum te descurci
ca să-ți aduci Paradisul mai aproape.
Fără să repeți
drumuri închise, 
drumuri identice,
drumuri simetrice.

Mi-ai împuiat capul
da' rău de tot, 
cu autocunoaștere și auto-vindecare
și cu ploaie de simțăminte de pace interioară
de pozitivismul atotcuprinzător,
parcă n-ai fi om 
ci doar o balanță
și-un experiment. 

Iar eu, incomodă, 
îți  tot arăt cu degetul că încă nu ți-ai ajuns în centrul ființei
ori că probabil e azi,  un timp 
pentru însămânțarea adâncului
căci altfel  o să ne sune împrejur a găunos.

Și că ai atâta vreme în spate 
de când nu te-ai mai uitat la cerul plin de stele,
că dacă ai face-o ți s-ar părea stânjenitor.
Și că ai uitat să râzi ca un copil.

Și da, mai potolește-te să-ți lustruiești doar carapacea 
și să te uiți încântat în oglindirea ei.

Uneori, când te văd
Nu doresc decât să se citească ceva în ochii tăi.
Și să-ți zâmbesc.


.

.

A fi deschis și spontan, complet prezent și conștient în fiecare moment de ceea ce se întâmplă pentru a putea răspunde în conformitate cu ceea ce ni se oferă - asta înseamnă a-ți umple sufletul cu ceea ce reprezintă viața.
Doar că, în fața vieții nu te poți prezenta mereu cu lecția învățată. Nu ai cum. Nu poți oferi răspunsuri știute sau trăite altădată. Nu poți încadra circumstanțe noi în tipare vechi și nu poți muta cursul nou și nestăvilit al pârâului proaspăt, în albia veche și stătută a râului.
Conștiința și doar ea nu ne poate oferi posibilitatea de a face asta. Dar fiecare moment ne ajută cu ceva. Și fiecare fir de gând bun ne ajută la a ne adapta. De exemplu, ca să ieșim din năuceală, ca acum! Azi, avem nevoie să ne deschidem sufletul și, s-o facem în funcție de propria credință, propria știință și propria încredere.
Sunt clipe când avem nevoie de a gândi tot ce mai bun în noi și de a face tot ce știm noi mai bine. Numai așa acest lucru va fi sevă și probabil că numai așa am putea-o primi de la Sursă.
Oare e bine să stăm și să ne măsurăm acum intensitatea lacrimilor? Să ne întrebăm dacă venim din curtea unei cumințenii sociale sau din contră din cea a judecății pedepsitoare? A te îngriji de alții, cu maturitate spirituală este de fapt a te responsabiliza. Cum, cât, unde poți.

Sfărâmări II

 Cum am fi dacă și la exterior s-ar putea observa mișcările ciclonului de gânduri, de frământări? Cum ne-am fi noi, nouă, dacă am accesa mereu fluiditatea și dinamica propriei existențe și sentimentul de nemaipomenită bucurie al existenței conștiinței? Cum ar arăta, în oglindă de exemplu, furtuna dezlănțuită a fiecăruia dintre testele noastre, grijile noastre, eșecurile noastre, coșmarurile noastre? 

De ce noi, în miez, în cea mai frumoasă dintre trăiri, rămânem absolut încremeniți? Depinde de noi dacă luăm acest lucru ca pe o constatare sau ca pe un simplu exercițiu de făcut. De învățat. Ce beneficii am avea dacă ne impunem să avem cât mai des conștiința ca pe o stare, prin care putem fi poartă de intrare în mai adâncul nostru. 

Ce tip de mișcare poate deveni modalitatea de a ajunge în centrul ființei noastre pentru a ne descoperi adevărurile proprii, pentru înțelegerea că ne căutăm pe noi și iată este posibil ne-am găsit. Este posibil, zic. E foarte  posibil să ne spargem singuri carapacea. 

Mai apoi? Să facem ce ? Păi să  facem primii noștri pași. Să învățăm mișcarea și înaintarea. Primii noștri pași. Aceia ce ne fac învingători întru umanitate. Și pe parcurs, în timp ce capul ne clocește gândurile, adevărata  istorie a umanului din noi n-ar trebui să rămână total interioară. 

Până la urmă e atât de simplu: dacă nu te mulțumești numai cu răspunsuri atunci îți vei pune mai multe întrebări decât cele la care le ști răspunsul. Îți vei pune întrebări? Întrebări care să te jeneze? Ele, sunt cu adevărat elementul de mișcare în noi înșine. Ele asigură dinamica. Întrebările bine alese, te feresc de drumuri identice. Interogațiile continue te scot din cercurile închise ale vieții, ele îți parează  intersecțiile  blocate. O întrebare pusă la timp e e cea care ne sparge simetriile, repetitivul...Căutarea înseamnă  să nu oprești până nu ai ajuns la punct de topire. Atunci când mă văd nici mai mult nici mai puțin decât ca un punct de contact al dragostei divine, aici pe pământ.

școala vieții

Un text al Mariei Grancea (din Facebook) despre străbunica ei

- De ce ne naștem, Mamă Tână?
-Ca să învățăm, draga Mumii.
-Să învățăm? Ce? Ca la școală?
-Într-un fel și ca la școală, școala vieții.
-Ce învățăm?
-Ne naștem ca să învățăm tri lucruri: să fim, să spunem, să făptuim.
-Păi dacă ne naștem atunci oricum suntem, vorbim și facem! Asta trebuie învățat?
-Ceriul ne-o dat tri lucruri : viața, cuvântul și putința. Trebuie să învățăm ce să facem cu ele.Trebuie să învățăm să fim, mulți vin pe lume, da's ca văzduhu' nu să văd, nu-s unde trâbuiesc, nu-s când îs de lipsă ori pentru ce trâbuiesc să hie. Să dau după cum bate vântul, noi cau' să învățăm să fim asemeni brazilor: statornici și de nădejde.
Apoi cau' să învățăm să spunem, ca să nu him ca ăi mulți care vorbesc multe și nu spun nimic. Cuvântul zidește.
Și-i musai să învățăm să făptuim, să facem... fapte. Să făptuim frumos, asta-i putința. Mulți fac, da' fac numa' ca să se afle-n lucru, nu făptuiesc nimic, nu lasă nimic frumos în urmă. Ori lasă urâtul. Trec prin viață degeaba. Noi cau' să făptuim înțelept și să lăsăm o urmă frumoasă. De aia ne naștem, draga Mumii.
-Și faptele rele?
-Alea nu-s fapte, îs făcături. Dacă știi ce să faci cu darurile ceriului, dacă ai învățat să fii, să spui și să făptuiești nu poți face rele, ca și la școală: dacă ai cetit bine lecția nu poți lua notă mică.
-Și la școala asta... a vieții se dau note?
Mama Tână mi-a zâmbit cald:
-Să dau, draga Mumii, să dau, da' nu le știm. Să dau pentru feliul de urmă pe care l-am lăsat în lumea asta, da' se dau numa' după ce ne ducem pe ceea lume, le-om ști în ceea viață.
.............

De acum sunt deja toamnă

La mine azi nu e cea mai bună dintre lumi
îmi țipă un pescăruș stingher,
șerpii deja hibernează
și norii mi-au acoperit toate curcubeiele.

De acum sunt deja toamnă
aripile mi-au îngălbenit 
stau cât-pe-aci să cadă.
pe undeva, sub scoarța asta bătrână
știu că  mugurii îmi cresc,
pe ascuns.


Se aud sunete din mine 
ce vin din locuri de unde arareori pătrunde  lumina
și mă gândesc
că da, nu e o soluție ușoară,
ca abia acum să-mi mai crească

încă o noua sămânța
a sufletului de aur.

Ea, nu are nevoie de improvizații
așteaptă, 
nu doare, 
așteaptă, 
înfruntă,
mă decorează cu o viață 
mai interesată decât realitățile  din jur, 
scurse, fade, uscate, epice, 
fără prea multe variante. 

Când investesc în oameni,
sufletul meu de aur
înțelege că lângă lumină
el, doar reflectă.



.

Ikebana - îndemnuri

Ikebana nu este doar o tehnică de aranjament floral dezvoltată de aproape 500 de ani. Este în primul rând un antrenament riguros în care vezi
reflectată  mintea creatorului sub forma simbolurilor ce pun accent pe culoare,  material vegetal,  care acordă atenție  armoniei, compoziției uneori minimalismului și asimetriei. Dar atenție, nu este un decor făcut pentru a arăta bine ambianța în care te miști! Poți ”fabrica” oricând și un astfel de aranjament dar atunci nu are nici o legătură cu arta ikebanei. Căci retrospectiva propriului sine sau  explorarea artistică în căutare de noi drumuri nu e un ”ornament” de pe margine. 

O ”ikebană” o iei din inima ta și o așezi în inima casei. 
 
 Munca de a ”construi o ikebană” trebuie  continuată cu munca de ”a privi o ikebană” și cu munca de a privi în tăcere alături de cineva”.

”Pe măsură ce omul își mărește viziunea și observă cu mare atenție lucrurile el va descoperi că orice realitate este o condiție esențială  pentru alte realității.”

Când am început să mă gândesc să  ofer câteva idei despre Ikebana, au sărit în sus tot felul de critici. Ei da, arta asta poate fi reunita în mii de școli speciale, unele pentru snobi și altele pentru snobii snobilor. Sau poate fi exploatată prin propria noastră  tehnică  dacă avem curajul la o investigare  artistică a propriului eu și la clarificarea minți proprii.

Dacă vrei, schimbă și tu firul poveștii!

Ikebana  te surprinde cât ești de viu. Îmi poate spune cineva, mai bine decât mine pentru mine cum să fac asta? Și cum, fără nici o frică să-mi încep irigarea  deșertului interior? La început, cu câte o picătură de rouă pe pământul însetat al inimii.

Numai înțelegând starea regnului vegetal, vom avea perspectiva creșterii. Și principiul creșterii însemnă spiritualitate. Iată de ce a ”născoci ” o ikebană, e o altă legătură între tine și ceilalți! Vei privi cu alt interes misterul și cum că toate lucrurile sunt vii. 

E ca și cum ți-ai imagina că florile sunt sufletul și ele te angajează să îți exprimi sentimentele! 

E ca și cum  ai ajuns la tine  din întâmplare și te vezi în oglindă. 

E ca și când descoperi, cu uimire, că tu ești ”marele trofeu„  și nici n-ai știut că reprezinți un sufletul de aur și acest lucru  merită un loc și un public special.

Ikebana poate deveni, inițierea mai creativului din tine, mai necesarului; tihna ta plină de clipe de liniște. Doar atunci ceea ce faci, e o compoziție care se naște voluntar și-n care nu mai vezi elementele componente ca părți distincte, căci dai naștere unui ”altceva”. 

Ikebana, este un limbaj de comunicare. 

Ikebana, poate fi un decor oarecare aruncat prin casă ca un zarzavat într-o mare de alte plante.

Îți plac aventurile?
 
Nu e numai pentru iubitorii de flori! E pentru iubitorii de suflete. E adevărat că nu are a face cu florile uitate într-o vază cu apă verzuie. După ce ai înțeles-o, nu  te mai poți gândi doar să-ți cumperi flori rezistente, ca Doamne ferește să nu îți ocupe timp cu udatul! Nu mai înseamnă florile alandala ce ocupă balcoane și mânjesc mobilele. Plante  puse în tot felul de vase, oribiloase... Toate pe lângă care privirea noastră trece fără să poposească. Vei înțelege de ce haosul floral nu-ți îmbogățesc viața.



Provocarea e de a atrage!

Te vezi reprezentând o latură a naturii lumii care îmbrățișează spiritul uman? Te vezi stând față-față cu frumusețea? Căci frumusețea nu este ceva creat de noi. Ci e ceva pe care-l descoperi, care exprimă intenția ta și propriul potențial, care dintr-un simplu mister devine un infinit de forme. Îți poți imagina  cum așa ceva ți-ar putea deveni un simplu lucru cotidian? 

Recomandări pentru a fabrica o ikebana? Alături de mine câteva ore, oricând...

 
.

Maxima de Videle

Trec prin gara Videle și deodată aud asta! Chiar din fotoliul din fața mea! 

- ”Viața poate fi voluptate sau un mare pârț întunecat!”. 

O liniște nereală s-a lăsat în vagon, o neliniște apocaliptică ne-a străbătut din cauza adâncimii celor spuse, fiecare gustând-o în felul lui. Ochi mari și figuri întoarse admirativ.

Și-am stat de vorba, cale lungă am stat de vorbă, căci așteptam explicații, și da, îi vroiam toate secretele! Așa de mă mânca limba a înțelegere.  

De mult n-am mai trăit câteva ore atât de pline cu acea stare de gâdilătură ce neapărat trebuie eliberată. La fel ca la strănut.


Dumneaei, doamna de Videle avea dreptate! Viața poate fi o voluptate!

Și eu, biata de mine cu autocontrolul meu cu starea mea de frică ca să evit situațiile  jenante, exprimările riscante, interzise și cele pe care noi ni le impunem ca și ridicole. 

.

experiență, în pași mărunți

 ...despre experiență, în pași mărunți

Primul pas e curajul, aceea sursă de vitalitate și de energie care te gâdilă până o eliberezi. Mai apoi urmează ce-i mai greu: 

- Ai nasolit-o, atunci revizuiește! Ai izbândit, atunci menține! 

A menține, se aseamănă cu un dans, un adevărat bolerou, pentru că sunt repetări, repetări, repetări, armonii, armonii armonii, ritmuri, ritmuri, ritmuri, acompaniamente fără număr, sincope de sus - jos, încetări subite și revitalizări. 

A menține este un fenomen, o dinamică fără pauză. Fără pauze e greu, dar nu poți lăsa garda jos așa că cobori la ritmuri mai mici. 

A menține cere antrenament, a menține însemnă deplasare accentului pe alte direcții, din mers. O faci,  cucerind poziție după poziție prin perseverență, prin a fi flexibil și a avea constant idei nu neapărat noi dar aplicabile la realitate lui Acum și Aici.

A menține nu însemnă ne-schimbare, ci păstrare,  conservare și perpetuare. Uneori te confrunți cu nevoia de a încălca reguli, nu de dragul experimentării cu orice preț ci constrâns. Încălcarea regulilor mai merge. Nu des! Încălcarea principiilor, niciodată!!!

Curios fapt, cel mai greu e ”a menține” dar nouă ne e frică de ”a revizui”! Pentru că atunci plătim altora, prețul confirmării problemelor mele. Trebuie să credem în ajutor și că ajutorul primit e benefic. Trebuie să știm că ajutorul dat de alții, nu ne împiedică ci ne asistă și ne favorizează. 

Omul superior, își iubește sufletul mai mult decât orgoliul, acceptă schimbarea și ajutorul. Lui îi place lucrul în echipă. Și oricare din noi avem  nevoie de ajutor exterior, avem nevoie să ne schimbăm în lucruri pe care noi nu le vedem și ni le dorim și la care nu putem să ajungem singuri.

Experiențele colective, au nevoie de echipe. Echipe puternice. Echipa e acel ceva armonic, care poate avea diferențe, divergențe, opțiuni dar în care nici un membru nu e privit ca vioara a doua.



Și dintre toate, da chiar dintre toate, non-experiența e cea mai lașă: naște timp mort, timp de critici, ”de scos ochii”, lipsă de flexibilitate și vânătoare de greșeli, de aceea io zic:


- În jur îs mulți oameni care vor să salveze și să îndrepte lumea. Da', doar sub umbrela gândirii lor! Doar niște oameni fără experiențe...



.

Despre cei care nu luptă să se învingă singuri

- De-adevăratelea! De câte ori  ne prefacem că totul e bine! Și când o facem nu înțelegem că rămânem reci la vibrația asurzitoarea a fiecărei coarde vocale, că minimalizăm energia fiecărei clipe  în care am putea încerca! 

- Ce? 

- Ceva! 

- Suntem acaparați de dorința de a sta  în limitele familiarului, în coconul călduț întunecos, mlăștinos al egoismului nostru de judecător nemilos al realității. 


- Cum ar fi chiar,  să ne simțim bine?

 - Probabil, am putea primi peste închipuirea noastră...

Mă citesc doar, sau ce? ( Construcții 7)

Mă citesc doar sau ce?
 
I. 
Despre frigul fricilor! Pe mine frica mă îngheață și mă amuțește. Înțeleg că îmi acoperă și neutralizează orice altă emoție. Mai ales când vine peste mine exploziv. Când mă atinge coroziv! Și când mă copleșește pâna la paralizie. Frica mă inundă vâscos ca o lavă ce mă curge. Micșorată și cocoșată mă întorc resemnată în colivie. 

II. 
Despre amestecul ei cu înstrăinarea și cum miros ele!!! În general eu nu sunt o insulă! Și chiar dacă am pe undeva o ieșire la mare, iubesc ca din când în când  să am o priveliște la mare, numai a mea. Înstrăinarea mi se pare o mantie grea, prea grea, pentru că mă blochează în autocontrol. Devine  povară la fel ca și egoism exacerbat, acaparator. Atot-prezent! Mă chircește și cel mai grav, nu-mi lasă nici o portiță spre creștere. Ciobul de gheață din inimă nu mă mai lasă să văd de unde începe și cum de e viața mea cea mai frumoasă aventură pe care-o pot parcurge, căci iată, am primit din jur, peste închipuirea mea.

III. 
Dar dacă îmi văd frica doar ca pe un simplu dezechilibru? Îndreptând brațul balanței adaugi sau scazi câte ceva. Frica mea e boală  supra-plinului și a prea-golului din mine în același timp. Așa că o să caut până la urmă dioptriile potrivite: 

IV. 
Uite o lentilă numa' bună:
La vederea mizeriilor și sărăciei să-mi dau seama cât de abandonați suntem noi dezamăgirilor imediate și cât de minunat este să trăiești


****

Despre datoria noastră de a ne folosi șansa de a trăi din plin!

Despre datoria noastră de a ne folosi șansa de a trăi din plin!

Sunt sătulă de oamenii din jurul meu care înaintând în vârsta, se prefac că sunt tineri. E o modă tinerețea asta perpetuă. Își ascund vârsta, se pitesc de oglinzi și fotografii și se bat în piept cu gândirea lor ”tinerească” .... Ni se întâmplă, cred, atunci când mentalitatea ne e ancorată pe un grafic: ascendent, punct culminat, o linie descendentă și pac!!! ”Pac”-ul ăsta ne sperie și vrem să credem că rămânem tot mai departe de el dacă ne prefacem tineri.

He he he, eu îmi port vârsta așa cum e! Din când în când mai adaug reumatisme și dioptri, și câte un junghi...Dar tot timpul adaug frumuseți și trăiri și plinătăți. Iar când mă uit în oglindă văd o eu, prietenoasă. Pun degetu' să văd are ea ranchiună? Are ea remușcări, regrete profunde, ...? Cum s-ar zice pun ”degetu pe rană.”

Îmbătrânirea e o stare. E cursul vieții! Eu îmi privesc vârsta ca pe un avantaj.

Mă mândresc cu ce am realizat și mă rușinez de ce am cam greșit Și mă grăbesc să refac, când e cazul, să nu-mi uit ”datoriile”, mustrările și reprobabilul. Nu ascund. Șlefuiesc cât pot.

Oameni buni! Mai puținele riduri nu-mi ascund suișurile și coborâșurile. Nu cu acid hialuronic mă tratez de zbârciturile inimii. ( Am pus-o p'asta cu acidul hialuronic că tare-mi mai place cuvântul ăsta ”hialuronic” când îl pronunț. Salivez de plăcere!).

Da zâmbesc! Hai la drum! Suntem pe un continuum spre desăvârșire!

.

Ia vezi!!!

Ia ascultă?!
Sigur că mă împotrivesc la vandalizarea minții,
sigur că pun dop
când te prind că-mi torni cu pâlnia,
când mă mânjești cu mituri inoculate, 
fraze stereotipe,
clișee care mă dor.


Ia, ieși pân'afară!
Vezi că refuz hărțuiala
cu care mă confrunți 
io zic că mă confunzi
când vrei să mă câștigi la zarurile manipulării!

Ia, ia aminte!
Îmi desfășor toată arta  hârjonelii
să-ți fac în ciudă, zău!
Îmi întind smucit pânzele
navigând oriîncotro,
până mă recunosc 
și mă  întorc îndărăt
până-mi aduc înapoi toate idealurile
amorțite.

Ia'n ascultă!Nu mă vezi?
Mă simt ca într-o competiție de parodii
ori ca și cum eu adult,
stau așezat în bănci de școală
prea strâmte pentru  mintea mea.

Ia mai fă ceva de poți! 
Căci eu nu m-am născut așa de sărac 
cum pretinzi tu că mă vezi! 

Bre, ia vezi!
Caut-ți busola de recunoscut oameni! 

.

.

te rog, nu face viața scrum!!!

Precauții, în prea marea lor dorință de protecție, ( autoprotecție ) se concentrează să se apere de ( din ) exterior. Hmm!!! Și tocmai atunci atacul cel mai surprinzător vine din interior iar voința, biata voință așa de încercată și copleșită să fie vigilentă acolo unde nu-i  necesar, ne trage clapa. 

Fără să ne dăm seama, zidurile ridicate să ne apere, împiedică realitatea să nu pătrundă. 

- Noi, ne-o facem cu mâna noastră! Apărem ca o casă neprietenoasă cu  obloanele trase ermetic.

- Vrem noi să controlăm totul? Hmm!!! Oare nu e prea mult narcisism în toată această atitudine? Iar automatismul care ne fură din sentimentul de trăire în plin ne diluează, făcându-ne searbăzi și atât de plictisitori că nici nouă nu ne mai place de noi. Rămânem înghesuiți între cutele inimii, smiorcăind. Plictisul, intervine între ceea ce sunt și ceea ce aș vrea să fiu și nu-mi se mai pare interesant să gândesc ori să îmi placă provocările, acelea care mă fac să înaintez.

- Remedii? 

- Ce știu eu? Sunt din cea care mă lupt în fiecare zi să nu mă cuprindă astfel de stări.  

Mă uit în jur, lăsând ochiul critic departe de mine. Câți dintre noi suntem afectați. Câți se recunosc afectați? Se cred dezamăgiți de lumea din jur dar sunt doar ”intoxicați” de propriul lor eu.

 Când îmi trag eu semnalul de alarmă? Atunci când încep să îmi confund dorințele cu nevoile. Atunci uit legăturile și mai uit cât de simplu e să nu-mi mai manifest viața cu pasiune; aceea emoție interioară gâdilătoare care te decalcifică interior și care îmi  redă fermitatea de a trăi și energia, mai ales energia, de a continua. Te uiți câte-odată în ochii unuia  și vezi strânsura. Ți e frică să t eși apropii ! Dacă miroase a mâl? Pentru că motivul, unul dintre ele, este  că doborât de fricile proprii ne limităm creșterile interioare.

E ca și când, ar putea veni ziua de luni, un luni în care nu vei face nimic,  după tocmai acel weekend plin  de exuberanță și bucurie și pe care l-ai trăit ca pe o altă viață.

.

Impresii

Zilele acestea am fost înconjurată de tineri și de ape. Cam prea multă apă cam mulți tineri.

Zile depline, puține ore de somn, un singur răsărit în liniștea unei plaje dezolant de pustii.

Ce fel de tineri? Rebeli, mofturoși, pisicoși, politicoși ori prea politicoși, candizi ori timizi, înfumurați ori triști, exploratori ori pițigoi, fiecare cu gândurile, cu obiceiurile, cu visele ori cu părerile lor, apăsat spuse uneori alteori recalcitrante, alteori și de cele mai multe ori sclipitoare, etc.

Și eu, cu aceiași mască care ascunde faptul că în mintea mea la fiecare 5 minute îmi vine să exclam: ”sunteți incredibili!!!” Am trăit 3 ”zile mărturie”: că sunt distincți, că sunt ”vii”, ieșind din găoace plini de naturalețe, candoare și gata să doboare bariere . Mărturii că nu sunt și nu vor fi oamenii aceia sintetici, bătrânicioși, fixiști, căutând greșeli la orice pas și nici din armatele de tineri copiați la indigou din ecranul televizoarelor or picați năuci din tehnologiile de ultimă oră. O mică mulțime atât de diversă, atât de frumoasă prin unicitate! Un grup care-și dau seama de posibilitățile, de rolul și scopul lor, conștienți că pot avea o influență acum și cândva și că viața e a lor, nu împrumutată. O colectivitate decisă să încerce, având înțelesul că nu mai pot trăi ori evolua fără să construiască ori să să izoleze după garduri înalte, în globuri aurite de bunăstare ori după frontiere inexistente, după reguli impuse și de neînțeles.

Și atunci când m-am testat, eu pe mine, am fost așa mândră că nu am avut răbufniri de genul: - ”ah, pe vremea mea, în camerele studențești nici nu bănuiți voi cum era (colegii mei știu de ce !!!) sau - ”ce bine ar fi fost să fi prins și eu pe cineva care să-mi ofere ceea ce aveți voi acum și la care eu nici nu gândeam!!! (avertizare pentru părinții care au astfel de fobii)

Într-un moment de liniște, am avut înțelegerea că stau în fața unor uși spre viitor. Și m-am întrebat câte vor fi fiind deschise în următorii ani? Deschise dar nu așa puțin ci date la perete!

În'traltul, am realizat că am în față o sală de oameni care ar avea posibilitatea să ajungă să trăiască începutul secolului viitor, anul 2200 (căci speranța de viață se prelungește nu-i așa, pe negândite). Și am vizualizat cum ei, imaginar, ar putea reveni la acest moment al nostru - Costinești octombrie 2015 - și l-ar așeza pe un continuum al vieților proprii. Nu e important dacă va fi un moment semnificativ sau nu, căci le doresc o viață extraordinară. Doar că un weekend ca acesta va fi doar un punct agățat printre alte multe evenimente și teste ale vieților în timpul celor 100 de ani.

E alegerea lor (și neputința mea ori a părinților ori al societăților care constrâng) ca momentul imortalizat să se profileze pe linia unei vieți de permanentă învățare, de provocare și plină de tumult. 

E alegerea lor: poate fi o linie ascendentă sau nu!

Nu e o decizie grea dar e importantă. Când guști din entuziasm, mai vrei. Și nu e vina adrenalinei care crește ca un val de mare ci e sentimentul de plin preplin.

Ps: acestea fiind zise să știți că nu aduc laude nimănui. M-am străduit cât am putut să fiu modestă în relatare

Probleme la zi III ( Diferențierea)

 Se simte bine toamna cu acel al ei umed dulce amar. Și de la un timp bag în seamă toate culorile pe care le am înăuntru fără să le sortez și cum ele tind să prindă tușe de roșu ruginiu. Mă feresc ca pe margini să nu se adauge și infinite iradieri de putregai din cel antipatic. 

 Să nu-mi ziceți că sufăr de boala gânditului ori că e iar de la lună.  Ce luna e nebună chiar dacă o fi ea superlună? Mai mult ca sigur e de la a mea căpățână. Și știți de ce?


 Pentru că azi, mă bântuie o senzație nedeslușită de renovare sau ce știu eu poate de re-înoire de parcă n-ar fi toamnă ci m-ar aștepta ceva mult mai clocotitor. Zău, azi am anume ceva! Acel indescriptibil potențialul secret ce-mi povestește de noutate și-mi aduce tot timpul zâmbetul pe buze. Sunt doar micile improvizații înainte de a mă arunca în vre-un plan anume. Nu ține de ce gândesc ci mai degrabă de ce glorioase  vorbe, voi scutura azi peste alții. Ceva să mă desțelenească ceva să-i scoată pe alții din rutină. 

Selecția și alcătuirea trebuie să fie remarcabile și nu neapărat originale, altfel vor fi numai niște gânduri stoarse cu teascul, fără simțăminte!!!
 

 Sunt dator cu asta pentru că atunci când se întâmplă ceva în universul ăsta, energia și ea începe să funcționeze altfel. 

- Și explicația cea mai simplă este? 
- Se naște în mine nevoia  a mă diferenția.

.

Eu surâd întotdeauna

sunt un laborator de gânduri
de emoții noi
pentru asta eu surâd întotdeauna
când îmi ascund suferințele neașteptate
eu surâd întotdeauna
și pentru  micile chestii 
cum ar fi neliniștile mele ascunse
eu surâd întotdeauna
pentru a-mi scufunda scepticismul
și nesiguranța

și-mi surâde tiranic sarcasmul pe față
eu surâs întotdeauna 
din zilele cele mai negre
și din momentele cele mai de jos
atunci surâd întotdeauna
și de acolo de unde cineva se poate înălța
surâd mai mult
și când servesc o pasă bună în ping pong-ul ăsta zilnic
în care toată lumea crede că mă poate obliga să cooperez, după regulile lor, doar
eu zâmbesc întotdeauna
când mă-mbrobodesc cei din jur
că aș avea 
o așa și pe dincolo
viață tare gogonată
făcută din cele care nu-s de nasul meu
eu surâd și-n somn
și când survolez uneori
mințile 
mă asigur 
cu un râs ușor
că nu vorbesc din oglinda orgoliului meu


până la urmă povestea e simplă
surâd și  când o fac
și-o fac des,
eu zâmbesc cu un etaj mai jos
eu zâmbesc cu inima

așa mă exprim eu
și exista posibilitatea să supraviețuiesc,
cred.


.

Pentru o zi senină (Construcții VII)

din clipa când am început să te-înțeleg
drumurile noastre au devenit prea scurte,
n-am cum să mai aflu
dacă-mi  ești comestibil
și mă conving 
că da, 
desigur,
nu știu ce să fac
ca să te extrag mai repede
în esențe

și mă trezesc zău,
cum mă furnică pe sub piele
chestia asta care chiar îmi place,
pe bune îmi place!
și se numește lume

din clipa când am început să te-înțeleg
drumurile noastre au devenit prea scurte
da! da! da!
e un spectacol viu
ia spune?
alegem fiecare 
ce ne marchează mai profund
sau ne hrănim 
cu delicioasele senzații di-mpreună?

nu! acuma zău,
să știi că are farmec
și știu și de când
de azi și de demult
și din mâine-le pe care l-am rătăcit undeva
în spatele unei cortine trase
lumea asta  e atât de frumoasă
încât n-ar trebui rescrisă numai de mine,
doar uneori,
arareori poate
n-ai vrea să dai o mână de ajutor
când mai trebuie scoasă din ceață?


fiecare are un drum,
și drumurile noastre au devenit prea scurte,
chiar din clipa când am început să te-înțeleg
fiecare are un drum,
un parcurs
pentru o zi senină.



.



.

Emoții-ngemănate

...” fii ... o rouă pentru pământul secat al inimii omului...”

Îmi ești atingere pe suflet,
ploaie fertilă, ce răpăie cadențat, 
toamna.

Ești mie,
tot ce se pierde și regăsirea la un loc;

simplă demonstrație,
de câtă frumusețe este lumea asta în stare.

Și doar când îmi încarnez 
bună parte a emoțiilor născute alături de tine
mă mai pot recupera,
pentru a fi aptă,
și vie, 
altor noi bătălii.

Nu pot să nu-ți mai aud sunetele întunecate

Sunt cea ce strigă, strigăt mut
flămândă de tine:

- Așa cum ador să vorbesc cu vântul
Și n-ai cum să verifici asta nicicând
la fel  știu 
că undeva în fundul întunericului din tine 
există ceva în care să mai crezi!

- Așa cum mă pui să ader adevărului tău personal,
cel obținut,
sunt sigură,
în urma unui extaz de suflet singuratic
nu mă obliga pentru așa ceva
să mă-nclin 
recunoscătoare!

- Și în sfârșit de ce, așa cum te știu 
chiar vrei să te iubesc ca pe un câmp deschis?
Păi tu chiar ești o  pădure născătoare de mistere!


.

Idolatrie fără obiect

Ce idee, la oamenii ăștia împrejur
Mă confundă cu îngerii!
Ce fel de tipar e ăsta, zău?

Și până la urmă ce ajunge în propriile voastre urechi când vorbesc și ce iese?

La o adică de ce să mă iluzionez?
mi, ți, ni,  vi,
se bagă zilnic măști sub ochi
dansează sub ochii noștri
un anume festival al grotescului,
și mă, vă, ne,  
pun să fiu tratament veșnicilor dezamăgiți
atârnați de judecățile altora
în chingi de oftaturi
și ponegreli.


Înainte să vă idealizez pe voi
eu, vouă vă, ...
înainte să arunc tot scepticismul de care sunt în stare
și să-mi târșâi îngrijorările
află că nu-s colet cu judecățile străinilor
și nici dantela-n care prietenii să tricoteze
dureroase amintiri
de la înfumurați, pompoși și egoiști.

Te rog nu mă bloca în mintea unui adult
nu mă face să fiu ce nu sunt. 

.

Probleme la zi - II - Insondabilul

Fraze mediocre,
trăiri anapoda
zânele mele cu baghetele gata-ncărcate
plecat-au departe...


tu nu ai dimensiunea a tot ceea ce trăiesc eu 
când mă lupt de unul singur;
clocotiri, lălăială, cântări, cântăreli și alte chestiuni omenești
și din toate, 
înțeleg mai multe lucruri decât îmi plac ...


adică zi-mi, de ce să mă iluzionez?
să fiu tratat ca veșnicii dezamăgiți
atârnat mai apoi de  judecățile altora
picurând, în lungul drumului 
de-ale lor, 
... nu de-ale mele....


fără asemănare 
mi se pare acum
mare drum 
până la marele Anonim 
din care cred necurmat că sunt făcută
și mă oglindesc în vise aievea,
n-derulări abundente de kitch, acadele și pasteluri...
cu-o viața ce curge lin, luminos
cu-ncetinitorul,
ca-n scenele siropoase ale filmelor romantice.

înțeleg că o să plătesc pentru orice-mi împuternicește viața
mult timp;

cât timp o să țină călătoria asta interioara?
unde vreau cât mai mult,
cât mai departe,
și să continui mereu...

Există o cale spre libertate
o spărtură în monologul meu interior
ce-ar vibra
altfel ar vibra,
ar percepe
ar personifica
și n-ar mai construi în inimă,
orașe cu clădiri fără uși
și fără ferestre,
mai ales...




.