Complimentele și validarea lor

 Cum primim un compliment? Cu jenă, respingere, modestie falsă sau recunoștință?

Felul în care cineva primește un compliment spune direct cât de mult a asimilat ideea că valoarea lui e reală și permanentă, pentru că oricine a crescut cu validare condiționată sau cu laudă urmată de critică ajunge adult cu reflexul de a diminua sau respinge aprecierea înainte ca aceasta să aibă timp să fie simțită.

A spune „mulțumesc” fără a adăuga nimic după e, pentru mulți oameni, unul dintre cele mai dificile lucruri din relațiile cu ceilalți.

Când un compliment devine trigger (adică un stimul care pune în mișcare o acțiune) e pentru că uneori cea mai simplă propoziție poate dezvălui cele mai vechi răni ale noastre: ( Ex ”Îți stă bine” sau ”ai făcut o treabă extraordinară” sau ”ești o prezență care se simte”, etc).

Complimentul înseamnă cuvinte blânde, onorante care ar trebui să ne hrănească. Și totuși, mulți dintre noi le întâmpinăm cu o reacție automată de tip:
”Eh nu e mare lucru...”
”Ha ha ha exagerezi...”
”Nu știu ce să zic...”

Sau doar cu un zâmbet jenat, o retragere grăbită, o glumă care (ne) sabotează momentul.

Răspunsul la un compliment spune o poveste veche. De ce? Pentru că în realitate nu știm să primim aprecierea. Nu pentru că nu o vrem dar pentru că o parte profundă din noi nu se simte demnă de ea. Felul în care răspundem la un compliment nu este despre bunele maniere. Este despre intimitatea noastră cu propria valoare.

Complimentul este doar un declanșator emoțional. Trebuie să ne verificăm în cazul în care ” ne încordăm” atunci când suntem validați căci atunci când cineva ne vede, ne onorează, ne recunoaște... nu ne atinge doar cu cuvintele. Ne atinge adesea exact în locul unde am fost invizibili, sau anulați, sau confundați, sau având o mască de supraviețuire.

De aceea, aprecierea poate deveni un spațiu de conflict interior unde o parte din tine vrea să o primească, și o altă parte se teme că dacă o primește, ”o să se vadă”. De asemenea o parte din noi se simte vinovată pentru că ”a ieșit în față” sau cine știe o parte simte că nu a făcut destul ca să merite complimentul. Iată, aici e trauma care se reactivează: ”Cum să primesc ceva ce n-am învățat să cred că mi se cuvine?”

Se pare că există 4 mecanisme de evitare a complimentelor:

1) Respingerea subtilă (”Eh dar nu e chiar așa.”). Apare ca modestie dar în esență îți anulezi vizibilitatea. Este modul de a te retrage din lumină înainte ca cineva să te pună jos.

2) Falsa modestie (”Am avut noroc”.) Pare umilință dar e un mecanism de protecție căci dacă nu-mi recunosc meritul, nu mă pot simți expus(ă). ”Mai bine spun că a fost o întâmplare” decât să admit că am contribuit cu adevărat.”

3) Gluma salvatoare (”Măcar părul mi-a ieșit bine azi, nu-i așa?”) Umorul e o formă de distanțare de disconfort. Ne protejează de emoție profundă a valorizării.

4) Tăcerea defensivă. (Zâmbești dar nu spui nimic).

Eviți, te retragi. Îți încordezi trupul ca și cum ai vrea ca acel moment să treacă repede. Pentru că prezența ta, în acel moment pare prea mult. Toate aceste reacții ne arată un lucru esențial. Nu complimentul e problema ci contactul cu propria valoare.

Complimentu cere să fie în contact cu sinele valoros - și asta doare când ai fost ignorat(ă). Copilul care a fost iubit pentru ce face, nu pentru ce este, va deveni un adult care are dificultăți în a primi afecțiunea nemeritată sau simte că trebuie să muncească pentru orice formă de iubire. Este cel care suspectează orice formă de laudă ( ”sigur vrea ceva de la mine”); își anulează realizările pentru a nu părea prea ”arogant” sau refuză validarea din frică de a nu fi abandonat dacă nu mai oferă din nou la un standard înalt.

Când vizibilitatea devine pericol: Un compliment poate deveni pentru acest psihic o amenințare tăcută. De ce? Pentru că e fi văzut înseamnă a fi vulnerabil. Iar dacă în trecut, vizibilitatea a însemnat critică, respingere sau sarcasm - atunci creierul tău emoțional a învățat că e mai bine să te ascunzi.

Istoria ne-văzutului e deseori o istorie cu rădăcinile psihice ale modestiei auto-distructive. Modestia nu este o calitate absolută. Când e autentică, vine din smerenie. Dar modestia falsă este o rană mascată. E un mecanism mental care spune : Dacă nu par prea valoroasă, nu o să mă respingă sau dacă mă fac mică, poate nu o să mă lovească viața. O astfel de persoană crede că dacă nu acceptă lauda, nu trebuie să suporte nici greutatea ei.

Mulți dintre noi au crescut în medii în care validarea sau recunoașterea era rară, unde lauda era urmată de așteptări și mai mari și unde aprecierile erau oferite condiționat. Destui au primit acasă lecțiile sarcasmului sau umilinței (”ia nu te mai umfla în pene”). Așa s-a format frica de a fi văzut(ă) în frumusețea ta autentică. De aceea fiecare compliment primit devine inconștient o scenă dintr-un trecut în care a fi vizibil însemna a în pericol.

E timpul să înveți că a primi un compliment cu recunoștință e o abilitate psihologică avansată. Când poți răspunde cu un simplu ”mulțumesc, simt că vezi ceva real în mine. Nu este despre mândrie. Este despre auto-validare integrată și despre capacitatea de a rămâne prezenți cu emoții pozitive. E despre faptul că înveți să capeți toleranță la intimitate și să ai capacitatea de a primi fără să te justifici. A primi un compliment devine atunci un gest matur, profund, reparator. Este o formă de a-ți permite să fii văzut(ă) fără să fugi din propria lumină.

Cum învățăm să primim?
Acest lucru se face nu doar prin a accepta cuvintele ci și prin a antrena corpul. Primirea nu este un gest intelectual. Este o deschidere somatică. Când cineva îți oferă o apreciere, întregul corp intră în alertă dacă nu este obișnuit cu vizibilitatea. Dar poți învăța să rămâi atent la respirație, să simți complimentul ca pe o mângâiere, nu ca pe un test și să lași inima să se deschidă, chiar dacă te temi. E important să spui un ”mulțumesc!” fără să (te) minimalizezi.

Acesta este un exercițiu practic de schemă mentală și de reglare emoțională. E important să reconstituim spațiul intern în care valoarea proprie nu mai e negociabilă. Fiecare compliment este o invitație să te întâlnești cu tine - cel care e deja demn. Nu este despre cuvintele celuilalt ci despre capacitatea ta de a te lăsa văzut(ă), fără să te micșorezi.

Felul în care primești un compliment reflectă
- Câtă iubire ai putut primi necondiționat
- Câtă valoare îți permiți să recunoști în tine.
- Cât curaj ai să stai în propria lumină, fără scuze. 

 

Adevărate maturitate emoțională se vede nu doar cum iubești ci în cum primești iubirea. Iar complimentul este una dintre cele mai intime forme de iubire oferită în public.  Învață să-l primești, fără vină, fără fugă, fără jenă. Uneori cel mai greu nu este să primim iubire ci să credem că o merităm.

 

 

 https://www.instagram.com/p/DaVpZw0jrvm/?igsh=MWIzdnFiazMxMXc1cA%3D%3D&img_index=18