Omul puternic nu este cel care nu mai are slăbiciuni. Este cel care nu mai face din ele o identitate și nici o scuză.
Puterea nu este un titlu pe care îl primești o dată pentru totdeauna. Nu devii „om puternic” într-o zi și apoi rămâi așa, indiferent ce faci. Puterea este o practică.
Se exersează când te oprești înainte să rănești. Când recunoști o greșeală fără să te prăbușești în rușine. Când suporți frustrarea fără să o transformi în agresivitate.
Se exersează când te oprești înainte să rănești. Când recunoști o greșeală fără să te prăbușești în rușine. Când suporți frustrarea fără să o transformi în agresivitate.
Când spui „nu” fără să scrii un roman justificativ. Când ceri ajutor fără să simți că ți-ai pierdut demnitatea. Când nu folosești durerea ta drept permis pentru a genera durere altora. Puterea este o practică. Trebuie reînnoită de fiecare dată.
În fiecare conflict.
În fiecare tentație.
În fiecare greșeală.
În fiecare moment în care ai putea să te trădezi și, totuși, alegi să nu o faci.
Omul slab preferă să repete greșeala decât să suporte disconfortul de a o recunoaște. Important este să pară nevinovat, nu să devină mai bun. Omul puternic știe că greșeala nu îi anulează valoarea dar refuzul de a o recunoaște, de a o repeta și mai ales de a învăța din ea, îi poate afecta caracterul.
Omul slab își face prieteni din dușmanii comuni. Își cumpără apartenența oferind bucăți din reputația altora. Îi este ușor să creeze intimitate prin dispreț comun decât prin valori comune. Omul puternic își face relații din valorile sale și din cele comune. Și nu confundă accesul la informații sensibile despre cineva cu dreptul de a le distribui. Poate discuta despre un comportament problematic, fără să caute intenționat să-i păteze reputația celuilalt.
Omul slab vede conflictul ca pe o luptă pentru statut. El trebuie să câștige. Trebuie să aibă ultima replică. Trebuie să ”dovedească” faptul că celălalt este ”vinovat.” Când se simte amenințat fie atacă, fie dispare, pedepsește sau manipulează.
Omul puternic vede conflictul ca pe o informație despre relație și nu evită confruntarea dar nici nu o transformă într-un război. El poate proteja adevărul fără să caute să-l anihileze pe celălalt. Ce trebuie ”lămurit”? Ce limită trebuie pusă”? ”Ce, care, unde este responsabilitatea mea?”
Omul slab face glume ca să umilească, apoi spune: ”Ce, nu mai ști de glumă!” Omul slab se amuză când îl pune pe celălalt într-o poziție de inferioritate. Omul puternic folosește umorul ca pe o formă de conexiune. El poate râde de sine fără să se disprețuiască. Poate dezamorsa tensiunea fără să minimalizeze durerea.
Omul slab are o relație teatrală cu efortul. Fie îl evită, fie în transformă în martiriu. Face asta pentru că vrea rezultate fără disconfort. Omul puternic nu romantizează efortul, dar nici nu se sperie de el. Știe când să insiste și știe când să se oprească. El își dorește un efort proporțional cu un scop care merită.
Omul slab vrea garanții înainte să înceapă. vrea să știe că va reuși, că nu va fi judecat și că nu va pierde nimic. cum viața nu oferă contractul acesta, la el totul rămâne la nivel de teorie. Omul slab cere certitudine totală ca să acționeze. Omul puternic tratează acțiunea ca pe o sursă de date în care spune: ”Ia hai să vedem ce se întâmplă?” Experimentează (în ”limite rezonabile”), observă ajustează. Omul puternic acționează prudent ca să obțină claritate.
Omul slab vrea să pară că știe. Întrebările îl expun. Neștiința îl rușinează. Feedbackul îl atacă. De aceea poate memora mult și învăța puțin. Omul slab își protejează imaginea de om competent. Omul puternic își permite să fie ”începător„ șă zică ”nu știu” sau ”explică-mi?” El spune deseori” m-am înșelat” sau ”mai am de învățat!” El chiar vrea să-și construiască o competență reală.
În gândirea omului slab prima strategie este cum să se apere. El caută dovezi că are deja dreptate. Preferă răspunsuri simple, taberele clare și explicațiile care îl absolvă de orice vină și responsabilitate. Omul puternic gândește ca să se înțeleagă mai bine. El, își verifică presupunerile, tolerează ambiguitatea și chiar poate ține în minte două adevăruri incomode simultan. Și mai ales nu se simte umilit dacă realitatea îi corectează opinia.
sursa: https://www.instagram.com/p/DapqhDLCDKy/?igsh=YjJldmFyeWdqOTlk
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu