Culegător de iubire

De pe osia cerului, de când culegeam aplecată şofran
Mă dor toate,
Mă doare mai ales şi mai tare,
Iubirea.

Uneori,
Mi se pare grosolan de mult
Şi de greu...
Ca, sentimentul de frig absolut.

Paradoxul este că la capătul durerii nu este vid ...

Răvăşită-mi dau seamă că acolo, e numai iubire.

la concert

... Ultima notă a pianului reverberează grav şi prelung, în sală. Pianistul, lasă să se stingă încet ecoul... Apoi ridica mâna... ea, stă suspendată clipe. Acolo sus e un balet al degetelor. Încheietura se îndoaie elegant, degetele se mişcă totuşi ascetic în aer cu tendinţa de a se repezi hulpav, înapoi asupra clapelor... Liniştea fragilă e ondulată de mulţime de piepturi care-şi reţin involuntar respiraţia. Priviri ridicate, cu ochi ce nu clipesc, se focalizează pe aceea mână care zăboveşte să coboare... 

Nu ştii dacă apăsătoare e doar tensiunea calmului greu, fără sunete sau doar golul pe care-l simţi prelungindu-se şi care te suge către  un alt univers. Dar şti atât, că nu poţi respira decât când vei auzi sunetul din nou ...

Scrisoarea I

Omule drag,  o să-ţi spun cum este cu dragostea mea, acum în aceste zile. Dragostea mea pentru tine.
Sunt ca un arici întors pe dos, cu ţepii în interior, mulţi, ascuţiţi, inflexibili. Fiecare  mişcare, fiecare vibraţie a gândurilor mele, fac să mă ating eu, de eu însumi. Retractilă, în acelaşi timp sensibilă la propriile mele interconexiuni, uneori dureros de sensibilă, alteori descoperind interdependenţe ale mele cu lumea celorlaţi  şi cu intuiţii despre oameni, locuri şi gânduri  ... nebănuite. Uneori  îmi doresc încremenirea!  Şi concomitent am o senzaţie de zbor. Zbor fără aripi, ca de plutire. Ce nu înseamna efort şi ghidare. Ci doar planare... pe curentii favorabili ai vântului. Ai simtit vre-odata înalţarea? Să ai deodată imaginea de ansamblu? Să fi detaşat dar în acelaşi timp să vezi totul, bunul şi răul  si conglomeratul dintre frumos şi urât şi dintre dispreţuit şi...? E o stare de luciditate. Te stoarce şi te euforizează. E crud să înţelegi lucruri pe care nu le-ai cerut înţelege. De care te-ai ferit să le cercetezi. E crud, pentru omenescul din noi dar în acelaşi timp grandios. Înţelegi că nu mai poţi închide uşi, pentru că acolo nu mai sunt uşi, că nu mai poţi  judeca pe alţii pentru că eşti mai îngrijorat şi mai înţelegător cu durearea celui care uneori, îţi provoacă durerea decât  faţă de chinul tău.
Uneori, vrei să te întorci, dar eşti ca o Alice care nu mai încape pe uşa pe care a venit; uneori vrei să refuzi sau să fi nepăsător sau aspru, alteori te simti pur şi simplu lapidat neînţelegând motivul şi simti lovitura fiecărui bolovan. O simţi ca pe o nedreptate strigătoare la cer. Ce folos! Vezi eu nu caut eliberarea de acest tumult şi asta pentru că simt  ca e o singură cale pâna la urmă: ca din aceşti bolovani adunaţi, să fac scară. O să înţeleg poate cine şi câţi si de ce o să urce ...afară din peşteră...
S-au înmulţit oamenii, care cer iertare şi îngăduinţă şi timp. Pentru ce? Mi-e mai drag pământul pe care, tu prieten bun, calci. Nu-ţi cer nici înţelegere nici apreciere pentru asta şi ştiu să fac diferenţa între a cerşi sentimente şi a le simţi, dăruite. Nu-ţi  doresc decât să reîncepi să crezi în miracole...  E speranţa mea şi m-ar bucura enorm,  să aflu cândva că ţi s-a întâmplat asta şi ... ca şi alţii te pot vedea aşa cum te ştiu şi te intuiesc eu.
O să-ţi spun ce înseamnă interdependenţa mea cu tine:  Mi-e mai drag pământul pe care calci... ...În rest sufletul mi-e plin de tine, de tine, de tine  şi de tine...

Acompaniere

...   de ziua " rugii" ...

  M-am săturat de oamenii care spun că vor ce vor şi  caută ceea ce caută. Adevăruri simpluţe, onctuos dulcege care nu riscă să contrazică ori să fie contrazise. Ştiri căldicele fără rezonanţă. Permutări de "n" luate câte "k", ale alfabetului.  

Vreau ca vorbele  mele să aibă rost, ca limbajul meu  să explice ceea ce ţie îţi lipseşte şi ceea ce eu chiar pot să-ţi ofer: "datul meu", o comoară care să  merite efortul tău şi al meu de a fii alături.  Împreună!
 
  Poate, până acum când îţi vorbeam,  mă foloseam de vase prea mici şi prea puţin  încăpătoare ca uzatele: "Sensibilitate", "Fericire" sau  "Iubirea". Cuvinte sterpe de înţeles în cazul în care ele, nu reprezintă o construcţie faptică şi organică. Când ne vorbeam, era ca la fântâna cu cumpănă! Uneori ridicată. 

De aceea, m-am gândit.  Voi veni spre tine şi voi folosi eu, limbajul tău!  Aşa spusele mele vor fi pe înţelesul tău căci mă voi adresa numai acolo unde voi simţi că s-a iniţiat o noua punte între noi doi. Iar ca limbajul meu să muşte şi să devină leac pentru  tine şi pentru mine, aceasta se va întâmpla când eu voi  depune ceva în tine! Şi, fie ca acest ceva, să fie dragostea numită "deschiderea către credinţă"!

  Iată cum va fii limbajul meu: 

- La început voi fii însoţitorul  tău,  când vom vizita "oamenii răsărit"- cei în a căror privire va sclipii Soarele Adevărului. Şi vom descrie,  îmbătaţi de bucurie, privirea lor vie. 

- Apoi vom fii alături, când îi vom vizita pe "oamenii oază" şi doar ascultându-i îţi vei potoli  setea în "Fântâna Cunoaşterii". Oamenii oază, îţi vor da leacuri împotriva deşertăciunii inimi. 

- Şi încă nu ne vom fii despărţit noi doi când, te voi conduce înlăuntru' către "oamenii  -  mină de piatră", unde vom învăţa dăltuirea năduşită,  a  unui suflet trainic.
 
  De'abea acum veni-va momentul în care îţi voi spune în sfârşit, în graiul meu: "O tu, cel care eşti!" Şi din aceea clipă vei fii, cel ce-şi sculptează propria piatră a sufletului. Când credinţa ta va exista pur şi simplu, cristalul sufletului, va ieşi modelat de propria-ţi muncă şi vei fi la rândul tău "călăuză de inimi". 

 Iată pentru ce numesc eu munca asta zilnică, "ruga" şi de ce azi  am proclamat ziua "Rugii".
 

Chiromanţie

Îmi amintesc de ziua când m-am rătăcit în Bărăgan, în şesul cât vezi cu ochii.  Mă urmăreau ghimpii, într-o maree sinistră; îmi torturau gleznele. Aveam senzaţia că mă las înruguită de murii câmpului ce mă prindeau şerpeşte de haine. Oh, şi mi s-a părut că întrezăresc fericirea atunci când, am reîntâlnit urme de paşi în colbul grosier al unui abia redescoperit drum. Citibil, în palma funciară, un fals tratat de chiromanţie rurală.

"Orice floare murind îşi dă griul ei." Serusier

Când mă uit într-o pictură, eu îmi pretind atunci când m-aş îndepărta, să nu „fur” culoarea sau imaginea sau formele aparţinătoare tabloului, acele tuşe umbrite de cupola simbolisticii, proprie pictorului. Dacă ar fi aşa, atât timp cât imaginea îmi persistă pe retină sau pliată prin cortex, vopsele ori convenţiile  imaginaţiei artistului s-ar transfera şi reproduce ca un xerox şi biata pânză s-ar sfâşia ochiului meu interior şi  mi s-ar prelige într-un greu suculent. Aş şiroii, până ce mi-aş îmbâcsi impresionabilul.

Mă gândesc la semnificaţia unui act de profunzime şi rezistenţă artistică. Culcuşit în mine, stă gradul dintre  libertatea creatorului de a mi se preda şi generozitatea mea de a-l primi cu tot ceea ce crează. Când s-ar face aceea transmutaţie, nu vreau să judec. Nu vreau mai ales să mă las copleşită de ideea de frică: că aş fi mioapă în a descoperi esenţă din ceea ce face un născocitor de realitate. Aşa cum nu simt nevoia să storc acuzaţii către cineva, pentru o zgârcenie a simţurilor lui către mine. O operă, fie numai un tablou, schimbă definitiv modul în care se nasc sentimentele în mine. Doar că e bine să nu mă  poleiască cu o emoţie exterioară mie căci m-aş putea ecrana. Eu doresc să extrag, să sondez, să îl extrag şi să asigur încolţirea realităţii artistului în nevăzul din mine. Acolo doar, trebuie să se creeze o dragoste pentru acea precizată realitate şi nu alta, pentru că el a atras-o, nu numai ca pe ceva inedit ci şi ca ceva nemaivăzut. Şi viziunea ce mi-o înmânează astfel ar trebui să mi se fixeze vârtos pe tencuiala proaspătă şi încă udă a peretelui afectivităţii mele.

Într-o expoziţie, nu-mi voi permite vreodată să-mi aşez pe faţă o expresie cosmetizată de o încântătoare percepţie! Sau mai rău, să îmi îmbrac chipul cu o faţă politicoasă, uşor absentă,  mimetizând reflectarea înţelegerii profunde. 

Poate într-o expoziţie, eu caut punţi! Şi cumva am găsit una: odată, un tablou, m-a făcut să dialoghez cu o trestie. Trestie noduroasă, o graminee bătută în permanenţă, de vânt dehhhh, ... - "nu-i stejar!" - îmi spun ..... Dar ... he he he şi trestia se revoltă uneori...  uneori şi noi ...

De aceea îţi spun, când stau în faţa unui tablou, eu îmi revendic starea de cristalizare, spunând autorului:

-         „ Insularizează-mă!”

Ambiţia, din fotoliul de televizor

Fotoliul de televizor

Posedă,

Un popor tihnit,

Deja mohorât şi lihnit,

Ce rareori, se mai prelinge pe după zidurile camerei.

Ş-atunci,

când concitadinii

Cameleoni,

ies la promenadă,

fără ochii,

(lipiţi de ecrane),

şi fără coloane,

(înţepenite mojic, pe ştiri belicoase).

Costelivi,

Or sedați sadic

De stronţiul delirului de persecuţie,

De peioirative,

Fătate de nimicul de prin bălţile mahalalelor,

Par grozavi ca ţânţari,

Aşa mari

Că mă văd în ochii lor

De,

Numa’ zumzăitul lor, îmi sleieşte respiraţia mentală!

Şi, şopocăiesc anonimi,

Despre dreptul de-a ni se uita pe gaura cheii

La crevasele din noi, duhnind a teroare,

Grătare,

şi damfuri de usturoaie.

Iar cel mai grav, cred,

E că iubesc,

În ediţii ieftine,

De gang!

Sfârtecaţi în pendulări, 

Pendulări de mumii vii

Între amintiri seci,

Seci de orizonturi,

Ş-un viitor de incertitudine bleg,

Urgisiţi’s,

Căci bieţii

În acelaşi perimetru de senzaţii,

Din acelaşi alfabet,

Se sustrag gurilor de rai,

Pentru megieşe încoronări, la guri de canal.

« B » ( iubire de cartier)

Bibicu’ iu-băreţu,

Băreţu,

I-o brută,

I’borţos,

Bondoc,

Blegit,

Băftos.

Într-o zi,

pe la bi,

el s-a dus la bolniţă,

cică bila-burtă,

îi făcea figura

Bi, bi ...

Bi, bi ...

La bolniţă,

Bag sama

Era de rând botoasa,

Bălana a buboasă,

(fără botniţă,

fără milă,

fără multe-n bilă),

Ce i-a dat bol gros

(cam bălegos)

Şi i-a spus:

„- Bă, brigandule băţos!

Te bolnăvişi curios

de bire,

iu-bire.”

Că pe el săracu’

Belicoasă treabă

Îl durea „ bisu’ ”.

Contopire

Într-o clipă de disperare,

ţi-am aruncat inima,

ca pe un colac de salvare.

să te prinzi de ea.

- Ce mă fac Doamne!

Ce să mă fac?

De la clipă de ne’necare

Blocaţi suntem,

Blestemaţi suntem.

Ca un lagăr de concentrare:

Cu emoţii ghimpoase,

Împrizonieriţi!

Cu speranţele roase,

Despăduriţi!

Şi aşa vom fi,

De nu ne vom pune arătătoarele să bată la unison,

Să ticăie ritmic, măcar un tronson,

Din viaţa asta lungă,

Mai ... bi-lungă,

Şi aşa vom fi,

De nu vom muri, de foamea sublimului

De unul de celalat

Unuia, celuilalt

Şi aşa vom fi

De nu vom jindui,

A ne aclama,

Independenţa!

A ta şi-a mea, a mea şi-a ta,

Contopindu-ne-o în zor’de zi.

Şi aşa vom rămâne,

Vom rătăci în veci,

Încremeniţi!

Dacă tu, nu mă vei îmboboci

Dacă nu te voi desăvârşi,

Colectând-redându-ţi mierea!

Doar aşa ...

Vom fii! 

ABSOLUT III

Vezi!

Nu e o întâmplare,

Că te iubesc 24 de ore din 24,

În, absolut toate zilele lucrătoare....

Şi,

Apreciez că, de-o bună bucată de timp,

Taman de când mi-au scăpat zănatec, caii în dragoste,

N-am risipit în neiubire

nici măcar o microsecundă din sfârşiturile de săptămână.

Picant,

Îmi lasă gura apă,

A sentimente dulci pipărate,

A joacă,

A copilărire,

A căldură,

Ş-a lacrimă de suflet dornic.

Şi trag cu ochiul

Când,

Alegi să te coci

În scoica inimii mele.

Sinele şi tinele

Înfundat plâng la fiecare colţ al inimii
Ca să-mi forţez râsul să izbucnească
Să te primenească.

Am devenit guraliv cu sinele,
Minele,
Ca să rămân tăcut
Când sfios îmi depeni hieroglifele vieţii.

Am dezertat de la avangardişti,
..... elitişti, egoişti, utopişti, ...
- niste terorişti ai spiritului liber -
Şi gravitez pe undeva
Nici în spate, nici foarte în spate,
Special ca să te ţin de mână.

Alung orice scamă de mine, din tine,
Ca să te salvez cu savoarea ta întreagă.

Menuet

Mă obsedează (vorba vine), de câteva zile un pliant de la Muzeul de Naturale din Viena. Mă gândesc, acum când îmi fac bagajele timișorene, că nu mi-am dat timp să vizitez Viena și Belgrad-ul. Și era atât de simplu - o zi doua dus întors - doar că nu am găsit niciodată bani și probabil dispoziția să plec singura să le vizitez.

Din toate cele, exponatele vorbesc, tot visez că știu cum arată Venus din Willerdorf ( și nici nu știu s-o scriu corect dacă nu m-aș uita pe pliant). Trebuie s-o găsești, pe undeva, prin internet (asta dacă nu mă faci de rușine și îmi spui c-ai văzut-o pe viu ?) ... 

- Ai avut sentimentul că văzând ceva, undeva, să crezi că-ți aparține? Am pliantul ăsta, de vre-o 2 ani și totuși acum (făceam curățenie și deîndată am dat de el) l-am luat, l-am privit, am intrat pe internet (gata curățenia, dehhhh) și mă tot uit la el ... simt că figurina aia cât o palmă, chiar o țin în palmă... simt că am ținut-o în palmă...

Nu mă interesează dezbateriile unora și  ce cred ei despre... ori pentru ce au fost  făcute, ...pentru mine această Venus(ă) ...  este de fapt, un autoportret al "femeii" când femeia a început să conștientizeze altceva decât fertilitatea și animalicul ... este o figurina a feminității, a căldurii umane. A unei intense călduri umane. Am același sentiment: mister, sapiență și anamneză că la "Cumințenia pământului" a lui Brâncuși,  acela că, uitindu-mă la ele mă oglindesc....și mă adâncesc în mine însumi. Și că toate femeile se oglindesc  dacă ar avea un pic de răgaz să mediteze ... Am simțământul că trebuie să tac, să preiau, să înțeleg și să înaintez, orice s-ar întâmpla... și că muzica celestă, aceea muzică tainică ce-mi susură în minte diminețile  mă ajută să mă zmulg din stâncă și să mă remodelez. Mă străbat veacurile. Oare? Descopăr că mă desferec în altă lume. Mai ales!
 

- Când mă gândesc la statuetă, mă gândesc la un moment anume, din istoria umanității, miraculos, când cred că omul a descoperit latenţa  conștiinței  "eului", în propria lui ființă. Și la faptul, că zău, nu știu dacă de la acea "naștere", noi am străbătut o bună bucată de drum către desăvârșire, pe cât anii ne-o arată? 



- Când mă gândesc la statuetă, văd marea masă a cunoscuților mei străbătând viața, dându-și mâna, despărțindu-se, reunindu-se, într-un fel de vaporoasă stare de menuet, constant, plini de mișcare scenică, care numai datorită acestei treziri, a conștienței merg într' deplinătatea perfecțiunii.
 

- Cu aceste elemente împreunate, stimat prieten bun, îmi oferi plăcerea de a te invita la dans? Un menuet? Împreună!  Doar ne suntem prin preajma, în viața asta scurtă. Un', doi, trei, atingerea palmelor și un salut sfios, un', doi, trei, o privire ridicată ochi mari și adâncimi periculoase, zâmbet fugar, un' doi trei, regruparea personajelor, și o privire de  dor și înțelegere după umbra perechii tale, un', doi, trei, înaintare și o fragilă atingere a degetelor, un', doi, trei simți ochii ațintiți și un gol în stomac (ehhh câte, chiar câte avem să ne mai spunem), un', doi, trei, inima duduie și nu degeaba ...


https://www.youtube.com/watch?v=R3AXIdXrmSk
 

POM ŞI PASĂRE

fiori de dor

                             

Rădăcini şi aripi,
Zbor şi permanenţă
Sufletul meu zbuciumat,

Îi dosit într-un  vultur?!

Ştii că voi pleca într-o  zi sau alta
Nu-mi cere să-ţi spun când
Nu ştiu încă...

În faţa mea sunt ancore

Mă dor afurisitele,

Şi-un drum...

cu acel ceva,

care mă face dimineaţa să mă trezesc fredonând...

Rădăcini şi aripi,

Îs aşa lucruri grele pe care oamenii mari încă nu le înţeleg:

Să fi slobod...

Ori primul pas, în afara unei noi frontiere ..

Rădăcini şi aripi?

Nu vreau să aleg,

Nu vreau să cer,

Nu vreau să mă opresc,

E atât de multă dragoste făcută pentru mine:

Priveşte-mi sufletul,

Urmele lui, rămîn în tine.

Rădăcini şi aripi,

Alătură-te mie!!!

Într-un amestec de sunete, mireasmă şi magie ...

E atât de multă dragoste făcută pentru noi

Pentru bucuria de a fi vii,

Torţă, în vâlvătaia unui incendiu.

concepte și fermoare

De  multe ori prietene, îmi plimb gândurile spre tine, pe o promenada atât de lungă şi întortocheată. Zăbovim - noi doi - vorbind despre fleacuri; ne jucăm dezmembrându-le, numai din grija jocului sau a esteticului. Nicioadată a plictisului. Nici măcar nu căutăm originalitatea cu orice preţ. Pentru ce  ne-am mai etala noi doi, nouă, cunoştinţele şi intelectualismul? Vorbim ca să scoatem Frumuseţea din noi şi să ne-o dăruim. Apoi, ne înghesuim să facem extravaganţe recipoce, numai şi numai pentru a ne face plăcere unul altuia. În mintea mea, urmează vorbe despre orânduirea cărărilor noastre de normalitate senină, poate uneori prea complexă. Uneori, nu de puţine ori, ne contemplăm simultan - în taina tăcerilor -  ca pe buricul lumii şi apoi spargem liniştea, râzând degajaţi de asta (sper şi modeşti). Eu numesc acest fel de gândire, „amicoterapie”. 

Bunăoară azi, dis de dimnieaţă, căci azi are amprenta unei astfel de zile, te-am tot căutat în muzica lui Dimitrie Cantemir. Neobişnuită epoca, neobişnuită muzica dar avea ceva de anamneză... A trecut mult până am aflat o uşă descuiată, apoi,  noi doi, bunul şi dragul meu prieten, ne-am preocupat de „balada fermoarului”. Ştiu că oricum ai privi sună fie prozaic, fie excitant. Te şi văd zâmbind când mă citeşti. (Micşorând ochii  jjjmechereşte, sub una sprânceană mirată şi mustăcind. Da, da!!! ...Chiar aşa e???) Iar eu ştiu că este  extrem de prozaic şi în acelaşi timp gândul mata şarjează, plin de suculenţă, excitarea. Apoi „fermoar”? Pare un  cuvânt oarecare, grosolan şi straşnic de anost. Dar dacă îl înmoi în laptele înţelesului? Dacă mergi la concept, poţi vedea două paralele asemănătoare, (cum probabil sunt şi sufletele când comunică) care se îmbină perfect. „Sus – jos”, odată, şi’ncodată. Şi tot aşa.... Oare relaţiile interumane nu ar trebui să fie ca un fermoar?  O îmbinare perfectă, miriapodică şi continuă... Sigură şi rezistentă.  Lunecarea lui „sus – jos”, ...,  un anume cursor, al  comunicării, al emoţiilor, al grijii, al lacrimilor, ce se poate plimba uşor. Urcă şi culisează îmbucând sentimente. Apoi îşi schimbă mişcarea şi  redă libertăţi gândurile înnoite, pentru că's deja îndrăgostite de bucata  celuilalt? Conceptul pare  imperfect. Şi aşa şi este. E o imagine bidimensională (2 D) a relaţiilor umane. Frumoase. Dar tot îmi place să mă gândesc că fiecare gând al meu, ar putea să se îmbuce unui gând de-al tău şi apoi dintr-o mişcare  uşoară „sus- jos”, să le eliberăm ... înmugurite ...

Astăzi, special astăzi,  gândul meu bun, te va însoţi prielnic.  

Dediței

 

Şi ştiu de-adevăratelea un loc unde putem culege dediței din iarba în rouă, cu  iarbă care să-ţi gâdile tălpile. Ţi-aş plimba pe obraji, palma umedă de rouă, pe fiecare trăsătură a feţei şi-am urmări, o picătură cât un  diamantuţ pe o frunză oarecare, cum o coboară şi se anină de vârf, grea, pentru saltul apoi spre pământul nesătul şi ţi-aş căuta aroma la reavanul din tine. Te-aş lega la ochi, ca doi copii zănatinci să mă cauţi după ţipetele mele de plăcere de a-ţi rosti numele şi să nu mă mai satur după braţele tale întinse spre mine şi m-aş lăsa hrănită din palma ta cu fructul pădurii şi atunci mâinile mele ar fi ocupate să te cuprindă, să te contureze. Hârjoana noastră într-o hora lentă  de spirale ale mâinilor ce se îmbrăţişează nesătul, mi-ar aduce aminte de alte vieţii alături de tine şi de vânătoarea noastră flămândă de zimbrii şi de zbucium, în codrii atât de  deşi că par  fără zi şi de foşnetul frunzelor prevestitor-ameninţătoare în fuga după pradă şi o foame veşnic  flămândă m-ar cuprinde. Şi m-aş speria. Pentru că acum nu mai sunt zimbrii dar noi încă suntem şi m-aş speria pentru ca noi nu mai suntem "vânători", dar noi încă mai suntem....

- "Măcar un minut!" ţi-aş spune de fiecare data, "măcar un minut" aş spune tărăgănând ruperea din  ancenstralul ADN-urilor noastre,  mai  lasă-mă să văd focul buturugilor cu aroma lor de răşină şi care ne stropesc cu jerbe de jăratic şi cenuşă şi focul stelelor ademenitor şi abisal când îmi răstorn capul pe umărul tău. Ochii tăi şi-ar adânci misterul, ochii tăi sunt ademenitor mai periculoşi pentru că sunt codrii nestrăbătuţi încă. Dar eu, aş spune că  am cărări însemnate  marcate cu firimituri din pâinea sufletului tău şi aş păşii cu îndrăzneală ... Şi aş merge în pelerinaj, în genunchi pâna la limanul păcii sufletului tău, acolo, unde ştiu că  dospeşti şi că apa ia foc şi unde această flacără, a ta, nu pâlpâie şi nu se stinge; doar pentru a planta o tufă de mirt. Şi numai pasărea minţii noastre ar ştii despre devoalarea acestei graţii şi am zâmbi poznaş pentru că ştim  cât de repede va creşte mirtul şi că florile lui cu parfum de imaculare ne vor chema într-o nouă zi la izvor. Şi paradoxal, la izvor vor fi fiind la adăpat, turme întregi de zimbrii, îmblânzite de muzica ce emana din sufletul tău.

REPETABIL

 Eu chiar cred ca trebuie să gustăm din inalterabil. Imediat! Cu acelaşi lirism cu care omida e îndrăgostită de zbor. De aceea nu vreau să fiu îngrăşământ unui pământul sterp. Cunosc un singur act fertil. E reperabil. E în abisal. Este ruga. Starea de cristalizare a gândului care se înnalţă... Şi îndemnul la materializarea ei.

DIALOG

Ca frunzele toamna,

Agale

Prin ochiurile de plasă ale limbajului

Îmi cad în adânc

Gălbejitele sensuri,

Slobode de logică.

Ş-atunci, pusă pe harnicie tardivă

Strâng grămezi

Şi le dedau fumigaţiilor cenuşii,

Pe loc,

Fără să iau sama la rotocoalele corozive ce mi s-au aşezat tocmai pe sacru,

Or’ la sculpturile fumurii

Ce mi se depun încleiate,

Tactil unsuroase

Atunci când îmi palpez sufletul.

Dilema ce mă acaparează 

(voracic)

Vine din purtarea cu tenebrozitate a tristeţii ăsteia gri

Lipicioase,

Când de fapt ar trebui

Zău, ar trebui să fiu recunoscătoare.

Căci, 

O minimă ecranare

E benefică,

Când eşti conştient de,

Insuportabila frumuseţe a creaţiei.

(Altfel n-am accepta jocul,

Ca,

Grefă afectivă a iluminării).

Legământ

Ştiu că a iubi un alt om, este cea mai grea sarcină de pe Pământ. 

Ce mecanism ciudat, ce cheiţă ni se învârte când vibraţia iubirii, însă atinge pe mai mulţi? Doar iubindu-i pe toţi, poate imperfect, îmi spun  că o să capăt linişte în găoacea acea ce cloceşte un spirit mai bun căci altfel mă simt prizonieră în mine însămi. 

Aş putea s-o fac şi năstruşnic şi contrar uzanţelor. Nici nu ştiu, căci făcând-o cu inima atât de larg deschisă, uneori se antrenează  în torent, tot ce gândesc. Şi frustrările uneori... chisele de tristeţuri cum ţi-am zis... 

Doar că azi, sunt atât de plină de mândria iubirii ce ţi-o port ţie, ...şi ţie, ...şi ţie, ...şi vouă, oameni, pe care destinul m-a făcut special să-i întâlnesc, încât cuminte, încep să mă ruşinez. Spăşită, mă ruşinez uitându-mă în jur. În jurul meu? Oameni minunaţi! Să fie vizibili, doar mie? Atunci ar trebui să fiu conştientă că am o favoare pe care alţii n-au primit-o? Nici n-au auzit de ea şi sufletul lor e sărăcuţ?  

... Şi mă îngenunchez, cerându-mi iertare că au fost clipe, în care am cerut o încă, răsplată... căci acum mă simt oarecum privilegiată...

„A dorit şi n-a dăruit totul”.... Kahlil Gibran

În această luptă cvasi iminentă, voi părăsi aşa zisă tabără favorită,  în pofida faptului că intelectual voi fi considerată dezertoare! M-am săturat de constrângerile tributare şi permanente ale lui: „...dacă da... şi dacă nu...” E un bir prea greu, făcut zilnic, doar ca să am un mod de a fii similar celorlalţi. Căci  stilul acesta e pajul servil al condiţiilor ce mi-au împănat viaţa... şi eşuez când fiecare clipă de  dragoste, adică de viaţă adevărată, adică de umplere, adică de împlinire, o strângem în astfel de chingi ... Şi, de nu consider lăuntric că m-aş condamna să rămân o învinsă dintru început, voi devenii vasala a unei expresii muuult mai prietenoase mie. Cu un preaplecat semn de respect, voi fi de azi în slujbă lui: ”nu e îndeajuns...”. Iar această emblemă răzleaţă îmi va deveni stegar...

Şi ce dacă!!! Să ştiţi că e făcută din dorinţa de a elabora ceva real, plin de viaţă... Pentru că nu-i niciodată îndeajuns de multă iubire ... Îmi voi asuma riscul acesta...

Feminitate

Te-ai întrebat vreodată de ce îţi sunt atât de atrăgătoare? Uman vorbind? De ce arunc ademenitor dar curat, momeli pentru gândurile tale, prietene? De ce fac din frazele mele şi frazele tale, jurubiţe de cuvinte şi creez împerechere de salturi spre infinit? Uneori gâdilător răcoroase, alteori gâlgâitoare, pline de licoarea râsului ca bună dispoziţie? Alteori dure şi şficuitoare ca un tăiş de Toledo? 

Pentru că adevărata icoană a înţelepciunii este aceea că trebuie să rămân femeie. Şi rămânând totuşi femeie să fiu pe de-antregul Cuminţenia Pământului. De asta mă îngrijorez. Să nu fugi în oniric sau misticism sau să mă stucheşti rânjind într-un mecanism de erotism ori să mă strangulezi ca o rufă pe un materialism bicisnic. Vreau să accepţi că trăim normalitatea a ceea ce suntem, prin însăşi menirea noastră. Şi suntem alături. Căci harul meu e acela de a echilibra devenirile umanului. Pentru că ceea ce îţi ofer eu, este cea mai stimulativă ieşire din labirint.

Ochiul ciclopic

Ochiul ciclopic din mine, mă vede mult mai bine.  Nu ştiu cum  de stă înăuntru şi cum de iese din coaja mea şi vede din afară întâmplarile cu mine şi mă aduce mereu în oglindă, condamnându-mă spre a fi oropsită de neînţelegere şi la sacrificiu...

Vede cum îmi topesc paşii când fac lucruri care nu le vreau face sau cum îmi forţez zâmbetul când mă plictisesc de cei din jur  dar îi rabd. Iar când sunt în solitudine îmi aleargă o herghelie de emoţii pe ecranul minţii, îmi perturbă liniştile şi mă face să recunosc amprentele umede ale vieţii celor din jurul meu, pe gândurile mele. Ale celor care sunt şi ale celor care doar au fost. Toate sunt scrijelite asupra mea ca nişte fotografii suprapuse tocmai scoase din soluția de developare.
Ochiul ciclopic din mine, se aburește de fiecare data când îmi imaginez ceva despre tine. Dispar imagini, mirosul e de noroi de iarnă, crud fertil, urechea e mai  atentă ca  niciodata la un interior care clocoteşte şi-mi rămâne halucinant estompată, liniştea. 

Stângace şi nesigură lumea ta mi-e străină, fără contururi, fără limite. Nu ştiu de ce lăuta şi tamburine vechi îmi populează această imagine. O muzică sacadat-unduioasă. Obsedant de ţârâitoare care mă picură. Sunetele mă mânjesc cu roşu şi verde. Culori prea tari.

Până când întâmplarile proaspete rodesc crispate. Spune, de ce suntem gândiţi împreună? Spune de ce noi ne-am întâlnit în această neţărmurită naivitate? 



 

Stanjenei

Irişi  - Vincent van Gogh - 1889 

 
Spune-mi? Şi tu eşti ca un copil, îndrăgostit de culoare? 

Din cauza că eşti încă copil poţi vedea lucrurile aşa cum vor fi fiind în Paradis? Şi ... Acolo culoarea curge, ne-îmbată, ne-nşiră ne târăşte furtunos, ne amestecă. Mă  sforţez, cu durere şi spaimă şi micimea-mi,  să-ţi întind  mâna,  să te prind şi degetele se chircesc către împreunare şi mi se pare  o sforţare demnă de geneză - pe care numai un Michelangelo ar pute-o sugera: laolaltă suntem şi durere şi sublim. Suntem gheaţă şi foc. Şi între ele, suntem o grădină de stânjenei. 

Ce frumos nume are stânjenelul! Şi ce albastru regal! Şi ce fragilitate! Şti, şi eu mă simt ca un stânjenel. Intensă în culoare şi totuşi translucidă ţie şi stânjenită un pic de apropierea unui alt suflet omenesc de al meu. Stânjenită că exist şi că sentimentele mele ard şi mă ard şi te pot dogori, împurpurându-te. 

..........................................................................................................................................................


Ce bine de căldura asta care ne împreunează... căci prind curaj ... şi ştiu modul prin care întâlnirea noastră nu ar trebui să ne ofilească. Numai într-un fel, o floare, rezistă cuptorului: Tu, eşti  ceaşca de porţelan pe care eu, o singura floare albastră, s-a lăsat ademenită măiestru. Iar gustul nostru, al lui "NOI UNUL" omenesc, e o licoare plăcuta aromitoare şi clară. 

Din acest recipient, am putea bea concomitent din elixir, dar îmi place prea mult să te privesc sorbind şi absorbindu-mă în propria-ţi fiinţă, cu sentimentele mele, cu fricile şi mai  ales cu puntea fragilă dintre noi doi. Ţi-aş putea asorbi apoi lacrimile... Un alt grai... în boabe mari...Oamenii se cunosc altfel dacă lăcrimează împreună ... Nostradamus nu s-a  priceput  să zică nimic, niciodată dincolo de lacrimi. Dar noi da! De aceea, când vorbim despre "noi unul" suflete îngemănate,  e numai şi numai plural, aşa cum numai Imperatorii au. 

cuvintele ca luptă

Dacă n-o să mai folosim cuvintele ca luptă, atunci ne-am putea înfige rădăcinile în locuri comune.

Nori

Norii aleargă-n

Sutane sure,
Sacerdoţi groteşti,

Ce-şi deşartă buţiile

Aprig peste noi,
În raza soarelui de scăpătat ...

Deodată,
suliţe aurii, destramă-n fuiori, scăpărătorii ...:

E dezordine de

Cumulus Nimbus.

Pană de pasăre, pe apă

   Gândul meu,
  lebădă alba
  pluteşte pe lac.

   Lin
  se îndreaptă spre tine:
  hrana
  ceţos rozalie,
  a zorilor mei.

După ploaie

Lacu-şi usucă,

Nepieptănatele sălcii umede,

Şi-şi freamătă stânjeneii,

Ascuţitele săbii.

Măcieşii, mărăcini îmbuibaţi de trandafiriu

Plesnesc arcuit, aerul.

De sus, ne-ameninţă torsionaţi, salcâmii,

Doldora de roiuri de albine.

Lunca, se parfumează-n galben,

Cu rarii-i, pistrui sângerii,

Iar trifoiştea-şi închină cupe,

Cu fragede diamante de  verde.

Ohhhh, de parca-m fi în timpul naiadelor  şi-al driadelor:

Când, aş întinde mâna după arc

Ş-un bot umed de ogar,

Mi-ar atinge cu răsuflarea, pulpa piciorului,

Iar eu, aşteptând îndemnul la luptă

Fi-voi  înfrigurată de noile voastre profeţii.

Când colo,dârdâi cu picioarele mele de orăşean,

desculţă, în şipotul, de lângă drum. 

Timpul rugăciunii

Când aerul cald-umed

Netezeşte răsuflarea-mi grăbită,

Îmi deschid în creier,

Porţi mari,

Pentru turnirurile

Dintre adevăr şi neadevar,

Dintre habotnicie şi credinţă,

Până la urmă,

Dintre dansurile noastre cavalereşti,

Crude,

Şi domniţe roşind, care fac reverenţe.

Licurici

Întotdeauna când sunt aruncată în groapa dragonului roşu, simt cum mă descărnează flăcările, limbi roşii, dogoritoare ce se preling pe lângă mine pofticioase cu gust de pucioasă. Hâdoşenia mă jefuieşte, impudic şi violent, de visele mele. Simt frică, o maree de nelinişte ce mă inundă. Îmi simt spurcat, fluxul limpede al dragostei. 

Asta înseamnă că mă diluez? 

Inima mea e cocoloaşe, drum frământat de călcătura unor tălpi gigantice, ce mă mărşăluiesc. Sunt atât de jos, încât nici nu văd cine mă invadează, cine doreşte să mă cucerească, cine mă pedepseşte? De ce mă pedepseşte? Speranţele, spulberare de vânt,  sunt de neatins pentru mine! Înaintarea mea nu are sens, limanul mi l-am acoperit de lacrimă proaspăt vărsată. Atât de multă, atât de deasă. Mi-e frică să mai am miros de om. Miros  de  seducătoare mistificare, miros de zadarnică acaparare, miros de născociri ipocrite.  

Şi nu mai e înainte şi nu mai e înapoi...

E atât de greu să te vindeci în astfel de situaţii... să-ţi netezeşti inima, ...,  să te îmbraci cu vise proaspete ... până-ţi găseşti puterea să luminezi din interior ca un licurici... dar de’abea atunci, vezi de-abea atunci înţelegi că asta înseamnă creştere şi drumul tău nu e înainte şi nu e nici înapoi, e doar zborul ... şi uite, uite! nici nu e atât de departe bolta următorului popas!!! ... unde o rază de soare te scaldă în vitraliile cu lumină atât de dulce filtrată ...

Vis de dragoste

Curcubeu de sentimente,

O minte de copil

Şi un trup omenesc, ca o cortină.

Catifeaua pe care sunt aşezată,

Montată,

Nu se îmbibă de praf niciodată

De la răsuflările tale calde ...

... Sunt încă calde când ajung la mine...

Ca alizee ce-mi schimbă anotimpurile

În ritmul respiraţiei tale.

În juru-mi sticle, aruncate în mare

Din care curg mesaje către lume:

-„Lăsaţi-mă în pace, pe Insula mea Robinsoniană!”

Îs p-un simplu atol,

Cu proaspăt gard de mărgean.

Ş-acolo, eu hrănind, de pe verandă

Pisici de mare drăgălaşe

Laolaltă cu cuvinte ce-noată, fără a se mai lupta cu mine.

Îmblânzite.

Mă tot uit, în zări,

Aruncându-mi zâmbetul înainte,

Cale de nouă poşte, de nouă zile, de nouă drumuri,

Mă tot uit, ...

...după un  covor zburător...

Ruginiul, din toamnă

Îţi ştiu toate anotimpurile,
Le-am  trecut, în catastifele  gândului ...
...cu admiraţie, pentru anotimpul exuberanţei
şi cu ... teamă pentru norii greu trecătorii ai anotimpului tăcerii...

... apoi cu câte un sentiment total nou, pentru celelalte o mie de anotimpuri dintre noi ...

Uneori,
am certitudinea că ştiu tot ceea ceea ce nu ştii tu,
din tine însuţi:
şcrâşnetul de dinţii, al mintii tale încordate,
visarea, 
călăritul pe atât de departele al unui Pegas rătăcit,
ţinta răsuflarii tale când pulsul ţi-e grăbit,
or  ... ruga,
ruga unui gând în clocot 
cu mirosul lui de scorţişoară...

Şi mai ales, îţi ştiu făgaşele săpate de zbucium,
pe drumul iertarii de tine însuţi.

Oh, cu cât alen

Am construit anotimpul acela,
tărmul acela,
orizontul acela,
gândul acela,
unde,
turiştii încă,
mai  vizitează

grohotişul cu amprenta genunchilor noştrii
plină de rouă....

.... ba nu, plină de lacrimi! ....peste care de azi,
poposesc
una câte una,

frunze ruginii...

În ţara iubirii, lacrimile şi zâmbetul’s deopotrivă de multe

Doar că zâmbetele, fiind parfumuri ale dragostei

Plecă mai repede spre cer.....

Despre neputinţa de a iubi până la capăt

Eu: „– Nu pot să iubesc pâna la capat... am zis. Mărunţică şi cu pleoape vânând tristeţea neputinţei.

Alţii: „–  Cum îndrăzneşti, să  ni te expui  cu gravul viciu al inconsecvenţei,  aici şi tocmai nouă???”

Eu: „– Da’ ... (adăugai eu timid), ce vreţi ... iubirea mea nu are capete. Capetele sunt graniţe. Eu o fac  aşa ... pur şi simplu,  nelimitată  …”

Rezonând

Nu ai uitat că fraza ta e un act! Un act care a făcut transformari în mine, laolaltă cu transformările din tine.Ţi-ai fi închipuit o împletire de gânduri de aşa natură? Închidem aceleaşi comori. Iar ele sclipesc de-ţi iau ochii. Iar când te uiti, ... deja vezi, e o alta privelişte! E un alt început. Şi mai ales e un drum făra frontiere...

- Auzi? e dangănul unui clopotul pe care l-ai pierdut deunăzi în mine, pe când te rugai. Încă rezonez, îţi spun.

- Uite! umple-mi rogu-te, ulciorul asta cu cuvinte magice, îmi spui.

- Suntem, în afara furnicarului.

- Suntem în afara balivernelor magilor.

- Suntem în afara poveştii! căci poveştile nu s-au continuat niciodata aşa mult. Ele sunt doar începuturi de fericire... Am depăşit-o de mult pe Şeherezada... Când vorbim „despre noi”, nu e un scop în sine, e o îmbogăţire, e un izvor. Doar că nu inventăm nimic, fructul e acelaşi. Acum fără voia noastră, el e atât de copt roşu şi atât de zemos. Şi cu toate că e copt, are răscolul  ce-mi face gândul să mi se spargă în mii de scântei şi mai ales are un sigiliu al nestricăciunii.

- Închide ochii şi adulmecă-l, fructul nostru! .... spui.

Eu îmi întind gâtul, nările freamătând, adulmecă; simt sucul spornic al  papilelor şi-nghit de zor în sec.

- Priveşte! Prin el, ne-am desprins de lumea aceasta plină de jandarmi ai ordinii, lumea aceasta făcută din furturi reciproce, ritualuri, dirijări şi furtuni, lumea acesta de jelanii.

Adu-ţi aminte, ca să creezi un suflet fericit, calitatea fericirii nu ţine de abundenţa bucuriilor tranzitorii. Dar asta o ştii, doar ca în prosperitate, mai ales în prosperitatea intelectuală eşti mai uşor de derutat. Totuşi să nu-ţi închipui că eu am putut să cred, chiar şi un singur moment, că fericirea ta se poate naşte din singurătate, din gol şi din sărăcie. Spiritual vorbind, sufletul nu trebuie să palpeze aşa ceva. A simţi din plin fericirea, nu înseamnă a te bucura permanat de ambrozie şi nectar ci de a cunoaşte izvorul de unde provin acestea. De aici vine fervoarea.

Mă simt ca un instrument muzical, printre sacadaţii paşi obişnuiţi. Ale mele sunt: aceaşi calitate a lemnului şi aceaşi rezonanţă... Doar că tu, tu, tu, mi-ai înmiit corzile! Şi nu am cum, ...,  nu am cum altfel! Înţelegi? Nu am cum să nu rezonez pentru tine! E la fel, ohh dacă ai putea concepe (căci este la fel de nedemonstrabil), .... e, ca atunci când mă îndepărtez de Dumnezeu, ...., gravitaţia Lui mă atrage inevitabil şi esenţial înapoi. 


3 nov 2010

Răbdare

‎"Ceea ce omul poate sa devina el trebuie sa devina" (legat de responsabilitatea pe care o avem de a ne dezvolta potentialitatile cu care am fost inzestrati Abraham MAslow si Carl Rogers - psihologi)

- Omule, nu te doare a nerăbdare, seva ta care urcă? Hai, înfloreşte!

- Nu sunt pregătit!

- ???  

Zâmbesc amar când îmi spui că amâni. Că vei trăi de-adevăratelea când vei fi cetăţean al lumii „Altcândva şi Altunde” ...şi mai presus de toate mă munceşte grija pentru acele energii ale tale nedisciplinate. Văd cazanul cu tensiuni mocnite ce uneori fierb la buza unui Hades interior.

Pe de altă parte, ca un adevărat grădinar, presimt frumuseţea celui care eşti şi celui care poţi să devi. Munca constă din descătuşare căci suntem construiţi din latenţe. Te scutur  aprig de umeri!

Eu -  Îţi spun că sunt  prea lungi popasurile tale, în scaunul de spectator.

     - ....................................,

Eu - Văd că tu, cauţi în orice, siguranţa ! Să şti că o  cauţi steril printre:  „evitând să ...” sau „alegând între ...” Sunt căi repede astupate. Nu vezi, atmosfera asta e plină de vapori de ignoranţă! Nu e siguranţă, e stagnare... E pseudosecuritate, căci băltirea te lipseşte de fericire. Alegi regretul?  ... doar regretul...??? Eternul regret!  Nu te îmbăta cu starea asta de indolenţă. Pentru că a  accepta spectacolul nu însemnă că ai şi păşit pe scenă. Alege confruntarea. Ia din prima gară expresul, şi porneşte. Schimbarea trebuie să fie în aşa fel  încât să nu te mai poţi întoarce înapoi. Izbucneşte! Te-ai întrebat de ce ţi-e frică? Deoarece pierzând şi plin de cicatricele de după luptă, n-o să mai rămâi atât de frumos pentru noi, ceilalţi. Ori poate că te păzeşti de durere? De durerea chinuitoare, a rănilor adânci.

- .........................................,

Eu - Am păţit-o şi eu! Aşa că ştiu bine. Uneori, când pierdem, ne suntem hidoşi până şi nouă înşine. Pentru că ne-am pierdut visele în aceea luptă. Dezgustătoarea e doar nevindecarea voită. Ea nu face decât să te deposedeze de tine însuţi. Sleit,  e mai greu să te ridici. Munca în vedera vindecării  e şi ea o adevărată stare de siguranţă. De ce?  Căci desigur numai ea, are şi gust de creator. 

- ........................................,

Eu  - Dar imaginează-ţi, e ca atunci când trandafirul îşi doreşte sărutul albinei, fără a-şi deschide  petalele! Dacă ești, întradevăr eşti şi om şi eşti pregătit. Poate sună neîndemânatic, dar te rog, om drag, lasă-mă să-ţi prind aripile la locul lor. Lasă-mă acum.