Depresie ...

Mă doare  când,  pun lacăte interioare în inimă. Le pun pe nesimţite. Nici eu măcar nu sesizez.

Torn peste răni, timp. Şi-mi trag sufletul după mine ca o povară. Inima mea i-ajunsă  o temniţă a vânturilor. E rece.  Sunt secătuită de furtuna din mine. Vorbele de spus, curg torent dar nu le simt, anesteziată. Sunt litere aruncate de-a valma, fără sentimente ca nişte câini ai preeriei ce tot latră speriaţi. Mă simt lăsată-n drum, despuiată de bagajul prea mare al disperărilor mele. Orga trupului meu geme, ostilitate. Caut oglinzi. Caut oglinzi în tot locul. Stâlpi de sprijin. Marcaje ... şi chipuri.

Îndeajuns nu am fost niciodată...