Licurici

Întotdeauna când sunt aruncată în groapa dragonului roşu, simt cum mă descărnează flăcările, limbi roşii, dogoritoare ce se preling pe lângă mine pofticioase cu gust de pucioasă. Hâdoşenia mă jefuieşte, impudic şi violent, de visele mele. Simt frică, o maree de nelinişte ce mă inundă. Îmi simt spurcat, fluxul limpede al dragostei. 

Asta înseamnă că mă diluez? 

Inima mea e cocoloaşe, drum frământat de călcătura unor tălpi gigantice, ce mă mărşăluiesc. Sunt atât de jos, încât nici nu văd cine mă invadează, cine doreşte să mă cucerească, cine mă pedepseşte? De ce mă pedepseşte? Speranţele, spulberare de vânt,  sunt de neatins pentru mine! Înaintarea mea nu are sens, limanul mi l-am acoperit de lacrimă proaspăt vărsată. Atât de multă, atât de deasă. Mi-e frică să mai am miros de om. Miros  de  seducătoare mistificare, miros de zadarnică acaparare, miros de născociri ipocrite.  

Şi nu mai e înainte şi nu mai e înapoi...

E atât de greu să te vindeci în astfel de situaţii... să-ţi netezeşti inima, ...,  să te îmbraci cu vise proaspete ... până-ţi găseşti puterea să luminezi din interior ca un licurici... dar de’abea atunci, vezi de-abea atunci înţelegi că asta înseamnă creştere şi drumul tău nu e înainte şi nu e nici înapoi, e doar zborul ... şi uite, uite! nici nu e atât de departe bolta următorului popas!!! ... unde o rază de soare te scaldă în vitraliile cu lumină atât de dulce filtrată ...