Spune-mi? Şi tu eşti ca un copil, îndrăgostit de culoare?
Din cauza că eşti încă copil poţi vedea lucrurile aşa cum vor fi fiind în Paradis? Şi ... Acolo culoarea curge, ne-îmbată, ne-nşiră ne târăşte furtunos, ne amestecă. Mă sforţez, cu durere şi spaimă şi micimea-mi, să-ţi întind mâna, să te prind şi degetele se chircesc către împreunare şi mi se pare o sforţare demnă de geneză - pe care numai un Michelangelo ar pute-o sugera: laolaltă suntem şi durere şi sublim. Suntem gheaţă şi foc. Şi între ele, suntem o grădină de stânjenei.
Ce frumos nume are stânjenelul! Şi ce albastru regal! Şi ce fragilitate! Şti, şi eu mă simt ca un stânjenel. Intensă în culoare şi totuşi translucidă ţie şi stânjenită un pic de apropierea unui alt suflet omenesc de al meu. Stânjenită că exist şi că sentimentele mele ard şi mă ard şi te pot dogori, împurpurându-te.
..........................................................................................................................................................
Ce bine de căldura asta care ne împreunează... căci prind curaj ... şi ştiu modul prin care întâlnirea noastră nu ar trebui să ne ofilească. Numai într-un fel, o floare, rezistă cuptorului: Tu, eşti ceaşca de porţelan pe care eu, o singura floare albastră, s-a lăsat ademenită măiestru. Iar gustul nostru, al lui "NOI UNUL" omenesc, e o licoare plăcuta aromitoare şi clară.
Din acest recipient, am putea bea concomitent din elixir, dar îmi place prea mult să te privesc sorbind şi absorbindu-mă în propria-ţi fiinţă, cu sentimentele mele, cu fricile şi mai ales cu puntea fragilă dintre noi doi. Ţi-aş putea asorbi apoi lacrimile... Un alt grai... în boabe mari...Oamenii se cunosc altfel dacă lăcrimează împreună ... Nostradamus nu s-a priceput să zică nimic, niciodată dincolo de lacrimi. Dar noi da! De aceea, când vorbim despre "noi unul" suflete îngemănate, e numai şi numai plural, aşa cum numai Imperatorii au.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu