De multe ori prietene, îmi plimb gândurile spre tine, pe o promenada atât de lungă şi întortocheată. Zăbovim - noi doi - vorbind despre fleacuri; ne jucăm dezmembrându-le, numai din grija jocului sau a esteticului. Nicioadată a plictisului. Nici măcar nu căutăm originalitatea cu orice preţ. Pentru ce ne-am mai etala noi doi, nouă, cunoştinţele şi intelectualismul? Vorbim ca să scoatem Frumuseţea din noi şi să ne-o dăruim. Apoi, ne înghesuim să facem extravaganţe recipoce, numai şi numai pentru a ne face plăcere unul altuia. În mintea mea, urmează vorbe despre orânduirea cărărilor noastre de normalitate senină, poate uneori prea complexă. Uneori, nu de puţine ori, ne contemplăm simultan - în taina tăcerilor - ca pe buricul lumii şi apoi spargem liniştea, râzând degajaţi de asta (sper şi modeşti). Eu numesc acest fel de gândire, „amicoterapie”.
Bunăoară azi, dis de dimnieaţă, căci azi are amprenta unei astfel de zile, te-am tot căutat în muzica lui Dimitrie Cantemir. Neobişnuită epoca, neobişnuită muzica dar avea ceva de anamneză... A trecut mult până am aflat o uşă descuiată, apoi, noi doi, bunul şi dragul meu prieten, ne-am preocupat de „balada fermoarului”. Ştiu că oricum ai privi sună fie prozaic, fie excitant. Te şi văd zâmbind când mă citeşti. (Micşorând ochii jjjmechereşte, sub una sprânceană mirată şi mustăcind. Da, da!!! ...Chiar aşa e???) Iar eu ştiu că este extrem de prozaic şi în acelaşi timp gândul mata şarjează, plin de suculenţă, excitarea. Apoi „fermoar”? Pare un cuvânt oarecare, grosolan şi straşnic de anost. Dar dacă îl înmoi în laptele înţelesului? Dacă mergi la concept, poţi vedea două paralele asemănătoare, (cum probabil sunt şi sufletele când comunică) care se îmbină perfect. „Sus – jos”, odată, şi’ncodată. Şi tot aşa.... Oare relaţiile interumane nu ar trebui să fie ca un fermoar? O îmbinare perfectă, miriapodică şi continuă... Sigură şi rezistentă. Lunecarea lui „sus – jos”, ..., un anume cursor, al comunicării, al emoţiilor, al grijii, al lacrimilor, ce se poate plimba uşor. Urcă şi culisează îmbucând sentimente. Apoi îşi schimbă mişcarea şi redă libertăţi gândurile înnoite, pentru că's deja îndrăgostite de bucata celuilalt? Conceptul pare imperfect. Şi aşa şi este. E o imagine bidimensională (2 D) a relaţiilor umane. Frumoase. Dar tot îmi place să mă gândesc că fiecare gând al meu, ar putea să se îmbuce unui gând de-al tău şi apoi dintr-o mişcare uşoară „sus- jos”, să le eliberăm ... înmugurite ...
Astăzi, special astăzi, gândul meu bun, te va însoţi prielnic.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu