DIALOG

Ca frunzele toamna,

Agale

Prin ochiurile de plasă ale limbajului

Îmi cad în adânc

Gălbejitele sensuri,

Slobode de logică.

Ş-atunci, pusă pe harnicie tardivă

Strâng grămezi

Şi le dedau fumigaţiilor cenuşii,

Pe loc,

Fără să iau sama la rotocoalele corozive ce mi s-au aşezat tocmai pe sacru,

Or’ la sculpturile fumurii

Ce mi se depun încleiate,

Tactil unsuroase

Atunci când îmi palpez sufletul.

Dilema ce mă acaparează 

(voracic)

Vine din purtarea cu tenebrozitate a tristeţii ăsteia gri

Lipicioase,

Când de fapt ar trebui

Zău, ar trebui să fiu recunoscătoare.

Căci, 

O minimă ecranare

E benefică,

Când eşti conştient de,

Insuportabila frumuseţe a creaţiei.

(Altfel n-am accepta jocul,

Ca,

Grefă afectivă a iluminării).