Cea mai înverşunată luptă este cu tine însuţi. Te afli în ambele tabere*

Mă deranjează că pragurile sunt de nebăgat în seamă.
Oamenii consideră că îi încetinesc? Auzi sudalme doar când, cu obidă, se împiedică grăbiţi de ele?

Oare PRAGUL, nu este el, facilitator al drumului. Marcator. Bornă. Piatră de hotar? Un simbol al nivelului. O supra înălțare, da,  ...,  dar uşor de trecut. O intermediere. Nu e la fel ca o uşă (care ţi se poate închide) ... Este acel ceva, "de păşit", "de înaintat", "de trecere"!

Ahhh, de-am vedea pragurile ca o "supraînălţare germinativă"! Şi uneori, în loc să ne ştergem târşiit tălpile de ele ... şi uneori, în loc să sărim cu  paşii de uriaş ai ritmului nostru permanent grăbit, permanent eficient, permanent şi obsesiv material... doar să schimbăm macazul şi să ne aplecăm frunţile pe primul Prag, întâlnit în cale.

Să adăstăm, să mulţumim pentru drumul parcurs, să ne luăm răgaz pentru încercările ce vin, să ne rugăm, să cerem putere şi curaj, să ne odihnim dacă nu lăudând, măcar admirând tot ce e în jurul nostru... Să facem asta, ca şi cum vizualizăm terminarea unui "nivel împlinit" şi suntem pe cale de a accesa un alt nivel superior.

Şi să ţinem minte că uneori, când credem că uşile destinului nostru sunt închise, ne aflam în faţa unor praguri. Praguri, poate mai înalte, ..., căci nivelul e mai înalt.... dar care trecute,  devin trambuline...

Azi, îs cu fruntea  plecată pe pragul sufletului tău, lăsând acolo seminţele gândurilor mele. Frumoase şi destinate ţie, om drag.


                                                                                                 * Voltaire