Menuet

Mă obsedează (vorba vine), de câteva zile un pliant de la Muzeul de Naturale din Viena. Mă gândesc, acum când îmi fac bagajele timișorene, că nu mi-am dat timp să vizitez Viena și Belgrad-ul. Și era atât de simplu - o zi doua dus întors - doar că nu am găsit niciodată bani și probabil dispoziția să plec singura să le vizitez.

Din toate cele, exponatele vorbesc, tot visez că știu cum arată Venus din Willerdorf ( și nici nu știu s-o scriu corect dacă nu m-aș uita pe pliant). Trebuie s-o găsești, pe undeva, prin internet (asta dacă nu mă faci de rușine și îmi spui c-ai văzut-o pe viu ?) ... 

- Ai avut sentimentul că văzând ceva, undeva, să crezi că-ți aparține? Am pliantul ăsta, de vre-o 2 ani și totuși acum (făceam curățenie și deîndată am dat de el) l-am luat, l-am privit, am intrat pe internet (gata curățenia, dehhhh) și mă tot uit la el ... simt că figurina aia cât o palmă, chiar o țin în palmă... simt că am ținut-o în palmă...

Nu mă interesează dezbateriile unora și  ce cred ei despre... ori pentru ce au fost  făcute, ...pentru mine această Venus(ă) ...  este de fapt, un autoportret al "femeii" când femeia a început să conștientizeze altceva decât fertilitatea și animalicul ... este o figurina a feminității, a căldurii umane. A unei intense călduri umane. Am același sentiment: mister, sapiență și anamneză că la "Cumințenia pământului" a lui Brâncuși,  acela că, uitindu-mă la ele mă oglindesc....și mă adâncesc în mine însumi. Și că toate femeile se oglindesc  dacă ar avea un pic de răgaz să mediteze ... Am simțământul că trebuie să tac, să preiau, să înțeleg și să înaintez, orice s-ar întâmpla... și că muzica celestă, aceea muzică tainică ce-mi susură în minte diminețile  mă ajută să mă zmulg din stâncă și să mă remodelez. Mă străbat veacurile. Oare? Descopăr că mă desferec în altă lume. Mai ales!
 

- Când mă gândesc la statuetă, mă gândesc la un moment anume, din istoria umanității, miraculos, când cred că omul a descoperit latenţa  conștiinței  "eului", în propria lui ființă. Și la faptul, că zău, nu știu dacă de la acea "naștere", noi am străbătut o bună bucată de drum către desăvârșire, pe cât anii ne-o arată? 



- Când mă gândesc la statuetă, văd marea masă a cunoscuților mei străbătând viața, dându-și mâna, despărțindu-se, reunindu-se, într-un fel de vaporoasă stare de menuet, constant, plini de mișcare scenică, care numai datorită acestei treziri, a conștienței merg într' deplinătatea perfecțiunii.
 

- Cu aceste elemente împreunate, stimat prieten bun, îmi oferi plăcerea de a te invita la dans? Un menuet? Împreună!  Doar ne suntem prin preajma, în viața asta scurtă. Un', doi, trei, atingerea palmelor și un salut sfios, un', doi, trei, o privire ridicată ochi mari și adâncimi periculoase, zâmbet fugar, un' doi trei, regruparea personajelor, și o privire de  dor și înțelegere după umbra perechii tale, un', doi, trei, înaintare și o fragilă atingere a degetelor, un', doi, trei simți ochii ațintiți și un gol în stomac (ehhh câte, chiar câte avem să ne mai spunem), un', doi, trei, inima duduie și nu degeaba ...


https://www.youtube.com/watch?v=R3AXIdXrmSk