Modelul excesiv: ironia dură, caterinca, hlizeala, comicăria și amuzamentul

Începe să devină plictisitor și banal atunci când o metodă e folosită excesiv.

Povestea asta mi s-a tras pentru că mă uitam, fiind deunăzi la Filarmonică cum aplaudăm noi în exces, așa ca să arătăm că venim la un spectacol cultural, că suntem noi ”elite de Filarmonică”, cum strigăm noi așa ca la Milano: Bravooouuuu!!!
Provincial? Excesiv! Spectacol de spectator, care vrea să fie luat în seamă din marea masă. Nu are nici o legătura cu Filarmonica ci are legătură cu râsul fals și aplauzele la comandă ale tocșourilor. Are legătură cu prea multu din viața noastră. 
 
Acum e folosită ironia dură, caterinca, hlizeala, amuzamentul, comicăria și sarcasmul. Nu e doar din conceptul ”de-a râsu plânsu” pe care îl folosim ca metodă de auto curățire, este disculparea celor ce stau în spate, în umbră. Ceva de genu, eu v-am arătat primu! Din categoria: ”Sunt și io primul la ceva.” 

La văzut greșeli  suntem primii: Și eu  adică ”Io” v-am semnalat-o, rețineți! Eu primu dintr-o sută de români, că asta învățăm acum. Să gândim la fel ca cel puțin o sută de români. O sută, o mie, un milion. O altă formă de uniformizare. 

Trăim în cicluri:  ciclul I acumulare de nemulțumiri, ciclul II  descărcare de nemulțumiri (furioasă, frustrată, acuzatoare). Cicluri triumfale. Aplaudabile. Și ne asumăm meritul în: ”eu am văzut primul greșeala”. O voi cei  permanent nemulțumiți, nu râdeți de cei ce urmăresc pochemoni cu minuțiozitate.  Vânătoarea de greșeli e la fel de populară la noi. 

Și mă întreb, oare asta nu e fariseism?  

Băi frate, doar atât: Ironia dură, caterinca, hlizeala, amuzamentul, comicăria și sarcasmul fac presiune. Nu schimbări.

.

Chestia cu trebuitu care nu ne place

- Trebuie să facem ceva! Așa ne începem uneori diminețile. Îmi place să cred că e pe bune! Întrebare pe care, o pierdem repede printre treburile zilnice.

- ”Trebuie să facem” dar repede ne gândim cum și cine ar putea să îndrepte lucrurile. Mașina de arătat cu degetul ne funcționează perfect.

Dacă ți se întâmplă așa ceva, dacă ți se întâmplă destul de des, fără să acționezi și e doar o descărcare emoțională și nu un impuls la acțiune e și pentru că tu perpetuezi acest lucru. Pentru că schimbarea nu se face arătând cu degetul ci prin asumare.

Oriunde ai fi, în sistemul pe care-l numim ”comunitate” ajuți ca el să se reproducă zilnic. O comunitate, nu este o sumă de oameni trăitori în același loc, ci o sumă de interacțiuni și idealuri și de valori puse împreună. Schimbarea ta, numită asumare, solidaritate și integritate, înseamnă ridicarea nivelului întregii comunități.

Suntem un sistem dinamic într-o permanentă construcție. Dacă ai sentimentul că ”sistemul” este bolnav și că ai putea să te molipsești și că trebuie schimbat ceva, ar trebui să ști doar atât:

- Tu ajuți la reproducerea lui zilnică. El nu se schimbă pentru că ne trece un gând de nemulțumire dimineața prin cap ci cu efort și cu exemplu. Nu al celuilalt ci al tău. Și ar mai trebui să iei seama că dorințele, interesele, plăcerilor noastre de acum și de aici dealtfel mărunte, zilnice care ne posedă, trec înaintea valorilor noastre și că acesta este primul obstacol pentru schimbare.

Ți-a trecut prin minte de ce acest gând ți-a înflorit în minte? Atunci nu-l omorî. 

Îngrijorându-te, lătrând cu voce exagerată ori aruncând cu ocări, polemică, jicniri, nu se va mișca ceva. Doar vei avea iluzia că ești de partea bună. Zău, asta e o iluzie, nu o schimbare, nu esențială, nu neapărat în bine. E o disculpare. 

”Trebuie să facem ceva”, te include la muncă, nu la comentat cum alții să se mobilizeze.  

.

.

Ca să nu împietrești

- Ridică obloanele cioc, cioc! Deschide-ți mintea.

(Visele nu mai încap în tine? Nu cumva pentru că ai uitat să ștergi din inima ta, toate închipuirile trândave și toate plăsmuirile deșarte?)

- Viață repetitivă? Rigidă? Frustrantă? Blazată? Gol interior? Percepție mărginită, furioasă și nemulțumită asupra lumii? Alergi și alegi ca să nu poți sta tu, cu tine?

(Îngăduie-ți extinderea universului gândirii. Acesta se face prin expunerea unor informații de calitate. Răscolește și vizitează-ți visele de odinioară, ele nu mor, ele trăiesc cel mai mult în noi).

- Ca să (te) îmbogățești trebuie să faci loc, nu-i așa? 

(Cine știe dacă faci oleacă de ordine, or să (îți) încapă și alte viziuni asupra lumii. La orice vârstă...)

 

 

.

Refugiu

Și dacă te refugiezi 
în propria ta lume interioară, 
ei bine, 
ceilalți unde vom merge? 

Ei îți vor rămâne pe-afară.


.

Întâmplări din orașul meu personal - II-

Am o mare putere personală. Mă lupt cu mine până mă înving și până mă alung din zona de confort. 

Mă lupt cu mine să-mi cunosc adevăratele limite, să mă văd așa cum sunt. Să mă văd cu adevărat. Una din ademenelile mele proprii, ale mele mie, este intoleranța la disconfort. 

În lumea lui azi, ”multul, ”oferta”, ”stresul” sunt unii din zmeii care au furat starea mea de bine. Iar eu trăiesc în Împărăția unde am fost dresați să ne fie frică de disconfort ca de ceva periculos, să ne fie scârbă de efort ca ceva care ne mânjește și ne transpiră și să ne temem de înaintare că e în necunoscut și doar ni s-a spus că acolo trăiește  Baubau. Și că e mai bine în turmă. Și de ce m-aș duce pe tărâmul celălalt, zău așa? 

Firul vieților noastre e un continuum. Și așa e și orice poveste! Și noi știm că așa ar trebui să fie doar credem că poveștile sunt despre alții. 

De ce nu ai vrea să vezi priveliști noi, oameni noi, obiceiuri noi? Păi sigur că îți dă întotdeauna o altă perspectivă! Dar după cum știm o să dăm și peste  Baba Cloanța, ce ne ademenește să nu cerem calul cel răpciugos ci ne oferă cei mai frumoși armăsari. Frumoși de-ți iau ochii. La ”ofertă” chiar o herghelie întreagă. 

Aparențele ne domină. Aparențele ne subjugă.

Să cureți grajduri și să cauți și să întreții jarul e murdar și urât mirositor și am avea prea multe responsabilități. Dar întrebarea mea rămâne: de ce ai lua o herghelie întreagă dacă tu știi că toții cai aceia sunt inutili pentru că nu au inimă? Pentru că în adâncul tău știi asta. Și mai ști că Baba Cloanța nu face acte de generozitate.  

Și am fost învățați, și am fost cocoloșiți  ca să ne fie silă de disconfort. Avem limitatoare peste tot:  necunoscutul e un mare, mare pericol!” Nu gândi singur! Lasă-te călăuzit. Îți oferim noi perspective. Călăuze, mesageri, conducători... Nu te abate. Nu ieși din rând. E starea cea mai banală de infantilizare la care suntem supuși. Rămâi prea mult timp pe loc, în mlaștina închipuirilor trândave și în dospeala plăsmuirilor deșarte. Rămâi și stagnezi.  Apatia ne auto mutilează și ne dosește nouă cotloanele comorilor sufletești.  Ne sărăcim voit. 

-Îmi veți spune că îmi place să fac pe Făt Frumosul. 
Ei da, așa e! Nu-mi place să fiu doar spectatorul  proprie mele vieți. Mărturisesc că nu-mi place de Baba Cloanța  și nici de zmei dar am înțeles că drumul până la tărâmul celălalt e necesar pentru calitatea vieții mele. Calitatea înaltă. Că impune și disconfort, asta e la pachet. 

Îmi veți spune că merg acolo pentru merele de aur. 
Încă nu le știu când le-ar fi coacerea exact. Personal, mie îmi plac poveștile, nu epilogul. Așa albită cum sunt, cred în ele! Cu tărie cred că în drumul meu o voi vedea și pe Sfânta Duminică și pe Împărăteasa Albinelor care mă vor ajuta în pădurile cele mai întunecate și că în cale mă voi întovărăși cu  camarazi de nădejde.

Am o mare putere personală. Am un foarte ambițios proiect! Voi pleca într-o mare aventură. Din nou. E pe undeva o turbincă numai a mea. Și ca azi, ca să-mi fac curaj, voi arunca întâi și-ntâi un buzdugan ca să se știe.  

Ah apropo, n-ați vrea să vă verificați nemulțumirile? Dar intoleranța la disconfort? Nu evoluezi dacă rămâi în zona ta de confort!

Întâmplări din orașul personal - I -

 Oamenii fac o mare confuzie. După părerea mea. Cei din preajma mea. Iau drept ”modestie”,  ”a fi modest”, accesarea lucrurilor sau acțiunilor de calitate inferioară. 

Îi aud că vorbesc și tânjesc după cultură sau despre intelect sau de meritocrație ca așteptări, ale lor spre ceilalți. Și încerc să înțeleg. De ce dacă dorind calitate în viața lor, a celorlalți din anturajul influențabil sau cel în care aleg să trăiască, accesează locuri, posturi TV, jocuri, cărți, reviste, ziare, parteneri de discuție, de polemică  plină de jicniri, de politică generalizată? Și-n cazul în care o fac, pentru că cu toții o facem, nu sufăr de fariseism, de ce nu din când în când, cât mai des și cât mai firesc, nu facem cure de detoxifiere sufletească, de ce nu eliminăm și conștientizăm barierele și zidurile proprii? Care ar fi dozajul corect când suferim de diluții?


Pentru că doar afișând așteptările noastre celor din jur  e ca și când le-ai cere acestora să se ridice la nivelul nostru. Ei la nivelul nostru. Doar ei. Și cu siguranță asta nu mai e modestie. Și cu siguranță asta nu  e soluția reală.

Oamenii fac o mare confuzie. Prea grăbiți să judece? Prea poluați să le mai pese? Prea ne luăm măsuri preventive anti - încredere? Și asta nu e modestie. Asta este  drumul târâș spre o viață de calitatea a II-a. 

Oamenii fac o mare confuzie.  


.

Sub tirul aruncătoarelor de vină ( Jurnalul clipelor risipite IV)

Viata noastră, este definita de alegerile noastre după cum bine știm. Noi alegem cu ce ne îmbrăcam, ce mâncăm, cu cine ce vorbim, pe ce drum o luăm, și când, și cum, în ce anturaj ne place să fim, unde trăim și ce înseamnă să trăim cu adevărat,  cât ne îngrijim și de ce am face-o, ce gândim și facem, ce gândim și ar trebui să nu facem, ce și până unde simțim, în ce credem și la ce limite au ajuns credințele noastre, ce valori avem, de unde le avem și cum le continuăm, și cui le inoculăm sau le predăm... Alegeri peste tot.

Și până să ne dăm seama de asta, până să înțelegem că atunci când înaintezi de-adevăratele de fapt e ca și când te simți ca pe întuneric, adică fără puncte de reper cunoscute de noi majoritatea, optăm să  facem un ocol lung și încetinit la ceea ce suntem, la ceea ce am putea face. Și, câte nu am putea face cu adevărat! 

Vezi de asta priveliștea din jur e a acelora, goi interior ale căror căutări prin-prejur merg să se alăture gloatei uniformizatoare, nu pentru că le-ar place ci pentru ei caută protecția lâncezelii. Anonimatul spectatorului din umbră care știe că critice sau să aplaude. Și pentru asta, să primească laude. Tu, până unde permiți asta. Cât timp? Ei caută dar nu aleg. Se mobilizează tot timpul dar nu parcurg. Nu-și asumă. Preferă apatia care e închisoarea sinelui sau preferă drumurile largi, bătătorite dar nefolositoare lui însuși decât șmirghelului lărgirii orizontului propriu.


Oameni irosiți din cauza fricilor lor. Tot ce alegem este sursă de slăbiciune sau putere. Nu alege, te rog,  risipirea.

.
.

Wislawa Szymborska Neatenție

Dizertație

Ieri, știu m-am comportat rău cu cosmosul
Mi-am petrecut întreaga zi fără să îmi pun vre-o întrebare
Fără să mă mir, așa din nimic.
Mi-am petrecut timpul în activitățile obișnuite

ca și cum asta ar fi fost datoria mea normală.

Inspir, expir, un pas după un altul, m-am luat cu treburile
Fără măcar un gând care să-mi fi trecut prin cap
De dincolo de ieșitul din casă spre dincolo de intratul înapoi în casă
În jur totul ar fi putut fi cuprins de nebunie
Și eu am folosit-o ca o  utilizare obișnuită.

Nici un cum și de ce

Nici un ”și de unde a apărut chestia asta”

Ori  cui servesc 

Și de unde apar toate detaliile astea în mișcare?

Am fost ca un cui împlântat superficial într-un zid
(Și asta e o metaforă nefolosită, care mi-a lipsit).

Una după alta, au avut loc schimbări mărunte
Chiar și în limitele înguste ale unui clipit de ochi.
La o masă,  prâslea ajută  fratele prima dată
Și așa pâinea de ieri a fost tăiată  într-un mod diferit.

Norii-s ca niciodată înainte, ploaia nu mai e nici ea ce-a fost
Pentru că după toată înțelegerea mea, ar fi avut mai multe picături diverse.
Pământul s-a rotit în jurul propriei axe
Dar deja spațiul acela a plecat pentru totdeauna.

A durat 24 de ore bune
1440 de minute de ocazii
86 400 de secunde de viziune
Pe care mi-ar fi plăcut să le trăiesc alături de univers.
Pe care el le-a tăcut în contul nostru

Cu toate că ar fi dorit să ceară ceva de la noi

Un pic de atenție ori poate niște fraze ale lui Pascal

Poate participarea cu uimire la acest joc

cu reguli necunoscute.

 

Wislawa Szymborska

_

Marie Takvam, ”Cuvinte direct spre inimă.”

Tu trebuie să fi ajuns în oraș!
O văd clar.
Toate casele îmi surâd.
Și-au dat seama că te iubesc.
 
Tu trebuie să fi ajuns în oraș!
O pot vedea printre copacii din parc.
Frunzele le vibrează,
Primind săruturi de la soare și de la vânt.

Tu trebuie să fi ajuns în oraș!
Pentru aceea,
Această incredibilă bucurie
A luminii și a zilei
E ca a bărcilor cu vele în briză.

Totul e diferit azi.
Acolo, unde ieri era o lungă serie de case gri
Astăzi e pictat în purpură și auriu
De apusul unui soare.
Acolo, unde erau peste tot oameni oarecare
Mergând pe drum spre autobuz sau cu mașina
Azi sunt oameni
Cu  viață înăuntru.
 
Ieri era trafic și zgomot
Astăzi este bătaia inimii unui  oraș,
Și se aude foarte tare căci își permite să miște totul.

Pe scurt: trebuie să fi ajuns în oraș!
 
Marie Takvam, ”Cuvinte direct spre inimă.”


.

Despre capacitatea de a fi singur D. W. Winnicott ( Alexa Plescan)

Nu stiu altii cum sunt, dar unii gasesc toamna un prilej excelent pentru introspectie, relaxare, reverie si creativitate. Sigur, aceste trairi complexe nu sunt conditionate de un anume anotimp sau de o anume prognoza meteo. Mai degraba, ele au legatura cu o achizitie foarte sofisticata in dezvoltarea personalitatii si ale carei radacini se gasesc in chiar primele luni de viata. Este vorba despre capacitatea de a fi singur.

Asupra capacitatatii de a fi singur va propun sa reflectam astazi. Sa incepem cu mentiunea ca aceasta competenta, adesea considerata un inconvenient si asemuita cu ceva dezadaptativ, este consecinta directa a maturizarii emotionale. O spune celebrul pediatru si psihanalist D.W. Winnicott intr-un articol din 1958 intitulat chiar asa, Capacitatea de a fi singur. Gasesc ca este important sa ne gandim la solitudine intr-o lume sufocata de tot felul de stimuli, intr-o lume in care fetisizarea conectarii si a conexiunilor a luat amploarea unui vertij hipermaniacal. Traim intr-un paradox. Acela in care comunicarea cu un celalalt a devenit posibil de realizat aproape instantaneu in orice colt al lumii dar, in acelasi timp, exista o saracire tot mai profunda a relationarii autentice. Incapacitatea de a fi impreuna cu cineva intr-un mod real, bogat si autentic poate ca reflecta, intr-o masura, incapacitatea de a fi singur. Si aici ne referim nu la sentimentul de singuratate, acel sentiment de izolare si pustiire sufleteasca, ci la faptul de a te afla singur intr-o stare care sa te pregateasca pentru reverie si pentru creativitate. Constatam ca multi sunt singuri, fara sa fie cu adevarat singuri. E de-ajuns sa facem o calatorie cu metroul sau cu autobuzul pentru a remarca aceasta realitate. Avem nevoie de gadgeturi, de a rula incontinuu degetul pe un ecran pentru a ne dopa cu informatie, un comportament care ne duce cu gandul la jocul compulsiv si excitat al unui copil aflat intr-o stare patologica de agitatie maniacala. Asa cum pentru un astfel de copil jocul nu inseamna bucurie pentru ca el nu este capabil de simbolizare, la fel, a utiliza in permanenta masinarii care ne impiedica sa ramanem singuri cu noi insine reprezinta o incapacitate de a trai cu ceea ce vine din noi si care este perceput ca fiind prea amenintator.

Winnicott a teoretizat capacitatea de a fi singur plecand de la o experienta fundamentala, aceea de a fi singur, ca bebelus, in prezenta mamei. Iata alt paradox. Pentru ca aceasta capacitate sa se constituie este necesar ca ea sa se construiasca in prezenta unui celalalt. Pentru Winnicott, acest celalalt reprezinta disponibilitatea fizica si psihica a mamei de a fi sensibila si de a raspunde nevoilor bebelusului ei intr-un mod continator si repetat. Aceasta ingrijire materna ii ofera bebelusului prilejul sa construiasca ideea unui mediu bun, protector si securizant pentru el. Pentru ca aceasta achizitie sa fie insusita cu succes, este necesar ca mama sa fie indeajuns de buna sa se adapteze, sa se acordeze nevoilor bebelusului prin indentificarea cu acesta. Winnicott explica,

Sa fii singur in prezenta cuiva poate avea loc intr-un stadiu foarte timpuriu, moment in care imaturitatea Eului este in mod natural contrabalansata de o sustinere a Eului din partea mamei. In timp, individul o introiecteaza pe mama care sustine Eul si, in acest fel, devine capabil sa fie singur fara sa se lege frecvent de mama sau de simboluri materne. (Procesele de maturizare, D.W. Winnicott, editura Trei, Bucuresti, 2004)

Foarte interesant, capacitatea de a fi singur are legatura directa cu capacitatea de a descoperi viata personala cu dorintele, nevoile si aspiratiile ei. Alternativa patologica, subliniaza Winnicott, este o viata falsa construita pe reactiile la stimulii exteriori. A descoperi cine esti ca persoana si a trai in conformitate cu ceea ce esti reflecta ideea de a fi viu si de continuitate a existentei.

Numai cand este singur bebelusul poate sa faca ceva echivalent cu ceea ce numim la adult a se relaxa. Bebelusul poate sa devina neintegrat, impleticit, intr-o stare lipsita de orientare, sa poata pentru un timp sa existe fara a fi nici reactiv la ingerintele mediului extern si nici o persoana activa, avand o directie sau miscare pentru interesul sau. (Procesele de maturizare, D.W. Winnicott, editura Trei, Bucuresti, 2004)

Am punctat cateva repere in geneza capacitatii de a fi singur si am vazut rolul important al acestei achizitii in dezvoltarea autentica si satisfacatoare a vietii personale. Acum sa reflectam o clipa asupra legaturii dintre capacitatea de a fi singur si capacitatea de a fi impreuna cu cineva. Asa cum remarcam mai sus, pentru ca bebelusul sa fie capabil sa-si insuseasca aceasta achizitie, este nevoie ca mama, aflata in prezenta lui, sa fie disponibila nevoilor lui. Lucru deloc usor de realizat, mai ales ca si o mama, ca orice fiinta umana de altfel, poate sa fie ingrijorata, agitata, obosita fizic si/sau psihic. Chiar si asa, ne invata Winnicott, mama trebuie sa fie suficient de buna, nu trebuie sa fie ideala. Iar o mama indeajuns de buna stie sa diferentieze starile ei de cele ale bebelusului, sa-si permita sa aiba anumite stari si experiente emotionale si, in acelasi timp, sa ramana disponibila pentru bebelus.

Capacitatea de a fi singur presupune ca te simti in siguranta cu tot ceea ce vine din interiorul tau, cu ura, furia sau anxietatile paranoide. Sa dobandesti capacitatea de a face fata acestor amenintari fara a le considera atat de intense incat sa zdruncine fundamental relatia cu tine insuti sau cu ceilalti. Si, desigur, doar dupa ce acest proces este realizat si integrat, te poti relaxa cu adevarat si esti pregatit sa primesti alaturi de tine pe un altul intr-un mod in care sa va aduca implinire amandurora.


 http://www.cafegradiva.ro/2016/10/capacitatea-de-fi-singur-winnicott.html


.

Jurnal de clipe rătăcite IX - la recoltat

Toamna mea e cam agitată. Eu, simt că-s un pic în criză. Îmi spun:

-  ”Să nu-mi deranjez gândurile!” 

Am gânduri ce se coc, din cele ce-mi ridică perii și pielea e ca de găină. Căci tocmai a fost detonată o bombă  în mintea mea. Dar tot degeaba, inima nu a revenit la loc. Deloc.

Înapoiu' mă apăsă, simt asta. Și mă cheamă. Strașnic de mult mă cheamă  să dreg lucruri. Să revină ele, la normal. În stare bună. Să învăț, ce-am complicat între timp.

Contradictoriu, uneltele de dres ”lucruri demult stricate” sunt în azi și în mâine. Asta nu vedem sau uităm. Ne cantonăm cu încăpățânare în ieri de frica lui ”cât mai curând posibil”.

O fi noroc, o fi de la gene , îmi zic dar eu așa sunt cred întotdeauna că e un mâine. Al meu. Ș-al nostru.


Nu deranjați gândurile, dacă clipocesc. Ele așteaptă date suplimentare. Ele așteaptă să-și aleagă propriul mod de viață. 

Tocmai a explodat o bombă în mintea mea. E ceva des întâlnit toamna, la recoltat. Aroma de gândurile gata coapte mă agită serios.

Și-așa mă zbat în criză, nu mai știu ce să fac. Gândurile, ele toate mi s-au mutat. Au plecat, de-acolo de unde mi se ridică perii și pielea e ca de găină spre celălalt loc unde - zău ciudat loc, v-am mai zis nu -  pot să ating sentimente. Cu miile. Nenumite. Neambalate. Neumblate.

Am fost tăcută, era o criză pe undeva. Dar vezi, după, inima n-a revenit la loc. Și-asta pentru că mi-am găsit eu, locul în ea. Acum, mă poartă cu ea.




.

Jurnal de clipe rătăcite - VIII -

- ”Ti-am spus eu!” a devenit un limbaj zilnic.

Puterea e un exil, exterior, al tău ca atunci când din insula propriului suflet nu se mai aud voci și tu pleci departe de tine ca să nu mai trăiești sentimentul că te suge vidul. Beția  ei ca și mustul în fierbere, tulbură.

De ce le-or  place unora, să se vadă sus, mai sus decât restul? Și ”restul” să cuprindă cât mai mulți. Uneori ”restul” sunt un firav număr, doar cei din jur alteori cei care se împuținează.  

Hmmm! 

Păi de sus tu le privești creierele și ei îți văd doar tălpile. De jos, îți zici că nu-ți  văd greșelile, și nici cum îți acoperi nevoile și mai ales singurătatea, frustrarea și dorința. Puterea e o bătălie a susului cu josul. 

Relația nu prea există pentru că ciudat ori ba ei sunt ocupați să-și sucească gâtul.

De sus, te ocupi să te faci temut. Să supui că de asta se numesc supuși. De sus, semeni  teroare. Pui garduri, stabilești reguli, limite. Delimitări. Creezi regat, condescendenței. Grădina sprâncenelor ridicate și a glasului disprețuitor. Vor dragii de ei, ce tristețe, să-și planteze opiniile ori vorbele lor, în alte inimi. Ori în alte creiere. Vor clonare. Ca și cum opiniile, chiar cele corecte sunt definitive! Vor să nu ai voie să altoiești pe ele! Dar treaba cu plantatul stă altfel. Dacă împrăștii semințele, așa în vânt, semănatul e superficial. Și e știut! Așa o metodă, e prea puțin germinativă. 

De sus, ne ascundem i-adevărat, imperfecțiunile, ne osificăm pretențiile de moralitate, de legitimitate, de confort. Devenim spectaculoși!


De sus, ce lecție grea de învățat,  nu mai obții privilegiul de a privi oamenii în ochi. Ori în inimi. Direct. 


Puterea tulbură! 
.

Dar să fie clar, educația nu e dresaj!!! (Educația părintească - ceva reflecții)

Educația părintească nu e dresaj!

Prima mea dispută, într-un grup de necunoscuți pe Facebook, demult prin 2008 ori 2009 era despre nevoia de a învăța să devii un părinte mai bun. Să fie clar,  nu e vorba să dau lecții cuiva! Educația părintească este o artă în care îți trebuie talent și tehnici. Apoi faptul că citim sau învățăm despre ”niște anume tehnici” înseamnă că avem cunoștință despre ele, nu că știm să și le folosim.  Și când le folosim, nu înseamnă că nu putem și da greș.

Ieri a fost o astfel de zi, în care, tot am discutat despre acest lucru, dimineața cu bunici care (se) duceau la grădiniță, mai încolo, cu rude ce luaseră cu ei copii la cumpărături (oferte bune lunea la Kaufland, deh!), apoi alături de prieteni care scriu, și noaptea cu părinți. Ieri a fost o astfel de zi, în care  am auzit cu ton acuzator, de mai multe ori: ”Copiii din ziua de azi...”

Este sesizabil cât de greu e să îți ajuți copilul să își însușească disciplina. Disciplina e un pilon nespus de puternic în educația unui copil. Este indispensabil și îi oferă echilibru. Pentru întreaga viață. Vorbesc despre disciplina venită din interior. Cea înțeleasă, cea care nu îi afectează libertatea. Și cea care, de cele mai multe ori, e un greu de însușit pentru că părintele una spune și alta face. În fața blocului meu vezi părinți care își duc copii la școală și îi auzi cum le explică cum e cu ”traversatul străzii”.  Apoi aceiași, la întoarcere, pentru că nu-i mai vede nimeni, încalcă regulile proaspăt amintite celui mic.  E unul din lucrurile mărunte și vizibile.

Dacă vrei să oferi înțelegere unui  copil despre disciplină și tu ar trebui să înveți sau să redescoperi răbdarea. Și bunătatea. Și sinceritatea. Cam așa stau lucrurile cu ceea ce e greu de însușit. Copii copiază. Copiază ce văd, nu ce le zici. Atunci de ce nu am reînvăța noi să fim nu să părem?

E un aspect. Nu mă interesează polemica. Sunt mii de puncte de vedere. Diverse. Complexe. Sunt mii de aspecte. Personal aș putea turna găleți de cuvinte, toate spre urechile or spre inimile interesaților. Ori nu. (Și, știu că în gând cel puțin jumate, au zis: ”- ha, de fapt ce știi tu, din a fi părinte!”

Mă interesează să înaintăm în construcția pe care ne-o facem. Nu numai eu , mie ci noi, nouă. Alături. 

Timpul acuzelor s-a perimat lăsând o zonă liberă asumării. Cum? Prin încredere, mult mai multă încredere. Prin comunicare pozitivă. Prin feedback-ul constructiv. Prin gândire centrată pe soluții. Și evident prin  multă iubire, multă răbdare și bunătate. Pe un fundament  de sinceritate. Toate dăruite.

.

Suflet vegetal

Visătorule, nu îți adăpostiți visele aici, e proaspăt vopsit!
Ce-ar fi să le dai drumul să zboare.

Dimineață clară de octombrie
Când mai ai multe de spus
Și nu-ți mai ajungi nici tu.

 Apa ochilor mei, picură greu încercată hrănind rădăcina sufletului

.