sâmbătă, 29 august 2020

Elif Shafak Onoare

Oamenii aveau multe ciudățenii, socoteau insectele dezgustătoare dar se simțeau norocoși când o buburuză li se așeza în palmă. Detestau șobolanii dar le plăceau veverițele. Găseau vulturii respingători dar șoimii li se păreau impresionanți. Disprețuiau țânțarii și muștele dar îndrăgeau licuricii. Chiar dacă cuprul și fierul erau mai importante căci putea fi folosite să-i vindece, adorau în schimb aurul. Nu băgau de seamă pietrele pe care le călcau dar se înnebuneau după nestematele șlefuite.


Jamilei, i s-a părut că în tot ce făceau oamenii își alegeau câteva lucruri pe care le iubeau și le detestau pur și simplu pe celelalte. Abia dacă înțelegeau că lucrurile care nu le plăceau erau la fel de esențiale pentru Ciclul Vieții ca și cele pe care le prețuiau. În lumea asta fiecare creatură era făcută ca să înfrunte, să schimbe și să desăvârșească altceva. Un țânțar de apă nu era mai puțin important  decât un licurici așa cum alama nu era mai puțin importantă decât  aurul. În felul acesta concepuse Dumnezeu , Marele Bijutier, universul.


.

Noaptea, ea

 

Noaptea m-a ținut trează 

să-mi revizuiesc vechile tristeți și bucurii. 

Vreau să uit zilele pierdute 

Greutățile 

Am fugit iaca acum când noaptea ea, 

încă sforăie, 

Plec în căutarea unei noi zile pentru a o visa.

 

 

Adăugați o legendă

 

 

 

 

marți, 25 august 2020

În memoriam - Vladimir Jurăscu

 În memoriam - Vladimir Jurăscu 


Vladimir Jurăscu nu a fost doar un dăruit om cu har. El a fost și un dăruitor. Un mare dăruitor. Și, văd bine asta acum. E ceea ce rămâne. Nu este o moștenire, este mai mult o zestre! Daruri de spirit făcute nouă celor care l-am cunoscut, într-o gamă fantastică de trăiri paradoxale! O copleșitoarea iubire arătată publicului! Marele Vladimir, un om ca toți oamenii dar care întruchipa cel mai bine nerăbdarea visătorilor. El rămâne acel rege care la apus își împarte regatul, precum în ”Regele Lear” (unde a triumfat ca actor), plecând singur mai apoi în căutarea perpetuă a conceptului iubirii și al iertării.
Recunoscut,  prețuit, spontan, spumos, orgolios, contestat, iubitor de poezie și ”spuitor de versuri” cum se autointitula, cu un farmec deosebit în depănarea povestirilor, credibil ca actor în orice fel de  rol ar fi acceptat, mereu doritor de a fi înconjurat de oameni și mereu atent la demnitatea ființei sale nu cea de persoană publică ci de ins care dacă și-ar fi încălcat principiile proprii nu s-ar mai fi putut suporta.
Rememorez acum flash-uri din întâlnirile noastre: în trioul Emil Șain, Vladimir Jurăscu și Ion Marin Almăjan, cu masa lor de povești și aduceri aminte de la ”Casa cu Flori”, o tribună a boemei, un punct de reper în spectacolul pestriț al străzii. În multitudinea de Cenacluri, de lansări de carte, la agape colegiale dar mai ales în relația noastră de actor - spectator. Totuși dând la o parte marele joc actoricesc, personal am găsit clipe minunate în această prietenie scurtă dar eruptivă. Zâmbetul îmi înflorește când îmi aduc aminte de micile sau marile farse pe care le punea la cale prietenilor și modul cum pufnea în râs, mai întâi cu ochii, apoi cu hohotul și la sfârșit cu întreg trupul. Mereu, pe scenă sau pe stradă, întruchipa o mie de oameni într-unul dar niciodată copia nimănui.
Mă întreb acum ce aspect ar rămâne neacoperit într-un număr de revistă care i se dedică? Acolo unde prietenii și admiratorii adună fir cu fir, amintiri? Poate, mare iubire pentru animale care în sine, vorbea de fapt de marea iubire de oameni buni. Poate,  marea capacitate de a adăuga plus valoare fiecărei relații cu cunoscuții și mai ales cu necunoscuții. Mă întreb cum de reușea să creeze acel registru de emoții puternice, molipsitoare? Cum făcea doar ridicând o sprânceană, să  ne adune și să ne aducă în stări de mirare copilărească și de clocot al sentimentelor? Ce resort îl făcea să ne ajute să ne cartăm propriile emoții și să ne analizăm propriile sentimente? Răspunsul e simplu: pentru că era dator! Asta spunea. Era dator Proniei, pentru talent, pentru sănătate, pentru viața de înaltă ținută primită.
Dialogurile noastre, mă ademeneau. Plimbările noastre, mai mereu de la Teatrul Național până la Cofetăria Violeta așa scurte cum erau, serioase sau pline de glume, mă constrângeau să-mi ies din sărăcia ființei adăugându-mi vieții cotidiene, un strat semnificativ de sens.
Moștenirea omului Vladimir Jurăscu către mine? Să nu mă risipesc, să-mi ating potențialul, să nu uit de propria-mi autenticitate, să  aspir la ceea ce interiorul meu naște și să nu uit niciodată gustul de ”mai vreau”.
Azi, depun ofrandă o lacrimă din acel plâns care fericește. O îngemănez cu un zâmbet din cel care mângâie și probabil așa voi (vom) deveni mai bună(i). După exemplul Marelui Vladimir, și noi devenim datori.
.

sâmbătă, 22 august 2020

Cel mai bun remediu este plânsul



Când vorbim între noi, spun asta pentru toți care mă înconjoară, căci se pare, verbul a ne ”întâlni” devine mai rar folosit, atunci vorbim despre aceleași întâmplări și aceleași persoane. În reluare. 

Discuțiile par noi dar și ele sunt  reluări cu alte exprimări. Parcă toți par să-și ascundă o stare de nefericire în cuvinte însuflețite. Seamănă mult cu un teatru de marionete. Și scenariul e același, toți se prefac că viața continua și că merge ca  mai-nainte. Când de fapt nu de vorbe entuziasmante am eu nevoie ci de afecțiune. Ca și ceilalți de fapt.

Nu știu dacă eu am o problemă cu timpul. L-am pierdut pe undeva sau trecerea lui nu mai are semnificație și-mi vine să fac niște semne pe perete, la fel cum făcea Robinson Crusoe. Timpul e important pentru mine atunci când e petrecut cu cineva, atunci când sunt într-o comunitate și nu doar dușuri scurte de mulțime în supermarketuri sau mici le escapade de cumpărături sau  în parc.  

 

Ne plângem că purtăm mască dar de fapt o purtăm de mul timp. Masca certitudinii, a siguranței, a totul e bine. De unul singur, îmi zic, nu-ți manifești sentimentele sau doar eu nu o fac? Nu săr prin casă plină de entuziasm, nu mă înfurii din senin, nu clocotesc, nu m-apucă râsul așa dintr-o dată, doar plânsul el, are un fel de magie. Plânsul e cel mai bun remediu, e eliberator, se sparg zăgazurile, limpezește  precum ploaia după o atmosferă încărcată. De fapt plânsul e cel care mă ajută în orice împrejurare să fac lucrurile suportabile și de asta, este unul dintre indicatorii mei proprii: ce-i cu mine de nu mai plâng?  De aceea zic, că drumul spre mai bine, spre mai bine și spre readaptarea are cel mai bun remediu plânsul.


.


vineri, 21 august 2020

Oare alte instrumente nu avem?

 


Critica asta ironică aspră și de multe ori definitivă, oare nu vine dintr-un fel de agresivitate a moralistului puritan de care hai să fim sinceri o spunem cu gura plină de înverșunare dar n-o practicăm. Niciunul.
 
Poate că a venit timpul să căutăm sau să deprindem (la orice vârstă e posibil să avem deprinderi noi) și alte instrumente de analiză. De ce? Pentru simplul motiv că o astfel de atitudine clădită pe fundament nesigur în care s-a clădit furia noastră, sădește și  semințele manipulării. Ești mai ușor manipulabil și asta duce spre o falsă percepție a realității.
 
Și așa, oamenii care-și pierd simțul măsurii devin ipocriți. Întrebarea mea e dacă ne place să stăm în jurul unor oameni ipocriți? Sau dacă noi fiind aceia, oare celorlalți nu le e frică, jenă, milă să ne stea împrejur?
 
Asemănător putem privi lucrurile și la etichetarea în alb și negru sau la judecarea ”neexaminată” care devin pre-judecată.
 
Oare nu e timpul să căutăm și alte instrumente de analiză? Nu de alta dar asta e ceea ce pe timpuri însemna să ajungem la înțelepciune.
 
.

sâmbătă, 15 august 2020

Din învățările lui Luke către mătușa sa ploieșteancă - a zice ”sorry” e lucru mare

 

Cu trei ani în urmă, nepoții mei au venit pentru prima dată în România. Încă bănuiau că Ploiești-ul este o țară misterioasă și ploieștenii locuitorii minunați care trimiteau daruri. 
 
Mărturisesc că eu am avut de învățat mult de la ei în anul acela. De exemplu de la cel mic, care fiind expus la o avalanșă de lucruri noi, le asimila avid. Să vă zic: Era în timpul escapadelor când mergeam în trei să exploram Ploiești-ul și unde lumea ne invita/obliga/insista să gustăm/ vedem/ apreciem, tot ce-i românesc, ca și cum mama celor doi, n-ar fi făcut și ea, acasă în mod obișnuit absolut toate preparatele și bieții copii s-ar fi hrănit doar cu chestii exotice sau nesănătoase.
 
La un moment dat în fața unul fel de mâncare ”tipic românesc” , Luke neîncrezător, mi-a zis:
- N-am mâncat niciodată așa ceva. Nu cred că aș vrea să încerc. Și așa mic cum era ca să nu dezamăgească gazda noastră, căreia îi picase fața vizibil, continuă în engleză ( pentru că engleza sau franceza e limba emoțiilor lui) dar povestește-mi ce gust are, poate odată când sunt mai mare, cine știe poate o să îmi schimb părerea
🙂
A spune nu într-o formă convingătoare dar fără să strigi, să subliniezi prin vorbe, să facă observații sau să folosești cuvinte grele mi se pare lucrul cel mai bun pe care eu l-am luat model de la el.
 
Și desigur a-și cere iertare. Să zici „sorry”, s-o spui nu așa rapid ca și când nu s-a întâmplat o greșeală ci conștient și conștient să faci gesturi reparatorii sau de empatie dar fără rușine ci doar cu tristețe. A spune ”sorry” cum trebuie, asta da, ”e lucru mare”!!!
 
A-i învăța pe copii cum să facă asta e important. Dar nu le intră-n cap decât dacă, și numai dacă văd că așa ceva este practicat și de cei din jur.
.

miercuri, 12 august 2020

Conversații semnificative - I - O atitudine de devoțiune spre lumea aproapiată

 


În fiecare marți seară, împreună cu prietenii mei, zoom-uindu-ne spunem rugăciuni. E forma mea (una dintre ele) de a-mi valorifica emoțiile și de a mă curăța de zgura zilei. E forma mea de a merge mai departe, încercând mai bunul din mine. Exprimarea în cuvinte a dragostei și loialității către ceva mai înalt, mult mai înalt decât mine.

Eu nu o văd ca o ”terapie existențială” ci mai degrabă ca o formă de antrenament a tot ceea ce e mai bun în mine.
 
Zi cu zi, viața noastră este o viață a fragmentarului, a deciziilor mici, a zonelor înguste și mereu îngustate, a aspectelor particulare, a tot ceea ce credem că e iminent, a prezentului neevaluat, a blazării, a acțiunilor neterminate mai ales a suspiciunilor față de orice și oricine.
 
Mi-e dor de adulții care precum copiii, au în lumea lor permanentă mereuuimirea și nu rămân la poarta nevoii de mai multă și mai diversă informație.
 
Mie dor de părinții care își învață copiii despre unitate și nu aceea care uniformizează ci cea care apreciază diversitatea și de apropiații care nu împart lumea în două tabere inamice: ”cei corecți” și ”cei care greșesc”.
 
Mi-e dor de prietenii mei, oamenii care își asumă viața către ceva, pentru Ceva, de aceia care și-o revalorizează din nimic, și-și fac sârguincios ceea ce parcă demult se numea examen de conștiință. De cei care încearcă, să fie demni de încredere, fără să aștepte o punere în valoare, fără plăți compensatorii. 
 
Și-mi place să cred că foarte mulți dintre aceștia nu trăiesc doar în mintea și imaginația mea ci fac parte din lumea mea reală și o fac bine, intenționat bine!

Pentru toate astea uneori e nevoie să mișcăm doar o rotiță din noi înșine, una mică.
 
.