În fiecare marți seară, împreună cu prietenii mei, zoom-uindu-ne spunem rugăciuni. E forma mea (una dintre ele) de a-mi valorifica emoțiile și de a mă curăța de zgura zilei. E forma mea de a merge mai departe, încercând mai bunul din mine. Exprimarea în cuvinte a dragostei și loialității către ceva mai înalt, mult mai înalt decât mine.
Eu nu o văd ca o ”terapie existențială” ci mai degrabă ca o formă de antrenament a tot ceea ce e mai bun în mine.
Zi cu zi, viața noastră este o viață a fragmentarului, a deciziilor mici, a zonelor înguste și mereu îngustate, a aspectelor particulare, a tot ceea ce credem că e iminent, a prezentului neevaluat, a blazării, a acțiunilor neterminate mai ales a suspiciunilor față de orice și oricine.
Mi-e dor de adulții care precum copiii, au în lumea lor permanentă mereuuimirea și nu rămân la poarta nevoii de mai multă și mai diversă informație.
Mie dor de părinții care își învață copiii despre unitate și nu aceea care uniformizează ci cea care apreciază diversitatea și de apropiații care nu împart lumea în două tabere inamice: ”cei corecți” și ”cei care greșesc”.
Mi-e dor de prietenii mei, oamenii care își asumă viața către ceva, pentru Ceva, de aceia care și-o revalorizează din nimic, și-și fac sârguincios ceea ce parcă demult se numea examen de conștiință. De cei care încearcă, să fie demni de încredere, fără să aștepte o punere în valoare, fără plăți compensatorii.
Și-mi place să cred că foarte mulți dintre aceștia nu trăiesc doar în mintea și imaginația mea ci fac parte din lumea mea reală și o fac bine, intenționat bine!
Pentru toate astea uneori e nevoie să mișcăm doar o rotiță din noi înșine, una mică.
.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu