Cercul mincinosilor de Jean-claude Carriere

 Cele mai frumoase povesti ale omenirii sunt anonime, iar cei mai iscusiți povestitori sunt cei care inventează lumi și reinventează lumea. Această minunată stirpe a "mincinoșilor", născută în zorii civilizației din nevoia oamenilor de a desluși tainele vieții și ale morții, ne încântă și astăzi cu istorii pline de farmec. Poetice, amuzante, profunde, pilduitoare, venind din spațiul budist sau islamic, chinez, african ori evreiesc, indian sau amerindian, poveștile transcend granițele istorice și culturale, răspunzând, de-a dreptul ori pe cărări ocolite, întrebărilor care ne-au frământat dintotdeauna. Vii, alerte, uneori deconcertante sau fals naive, istoriile alese în acest volum sunt cele mai frumoase și mai pline de miez dintre cele adunate de-a lungul a câteva zeci de ani de neobositul Jean-Claude Carriere. Pagină după pagină, poveștile surprind diferențele, subtile ori vădite, între o tradiție și alta, recompunând spiritul umanității în cele mai diverse ipostaze ale sale. "Poveștile – inventate într-o zi de cine știe ce geniu necunoscut – vin să semene îndoială, să întărească ori să zguduie legile, să îndrepte ori să strice raporturile familiale ăi sociale, să tulbure politica, să arate ceea ce se afla dincolo de noi, nevrând să se arate. Aduc în traiul nostru pașnic ceva neașteptat, ciudat, un grăunte de neliniște. Ating ușor tot ceea ce frământă omenirea, precum scânteile unui foc. De aceea mi se pare că merita numele de «povesti filozofice»."

 

 

”Povestitorul are o singură ambiție: să fie nevoie de el. Ca de țăran ori de brutar. Nici mai mult, nici mai puțin. Pentru că poveștile pe car e le spune dezvăluie unele laturi ale spiritului care sunt altminteri imperceptibile. Civilizații dintre cele mai puternice l-au așezat la răscruce, uneori în inima unui palat, iar protectoarea lor este bineînțeles o femeia, Șeherezada cea vestită, care juca pe o viață cu fiecare poveste, care umplea de vrajă întreaga noapte și tăcea, visătoare la ivirea zorilor

Prin urmare o poveste trebuie bine spusă. Est un joc de viață și de moarte. Poate că- am mai spus-o - nu suntem noi înșine decât o poveste, cu început și sfârșit. Dar atunci, cine o mai povestește?

 

 

Gustul mierii

Un om mergea singur printr-o pădure întunecată și plină de fiare. Pădurea era acoperită. Pădurea era acoperită de o plasă, ceea ce el nu știa, fiindcă ochiul omului nu o putea zări.

O femeie cu ochii roșii veghea asupra tuturor lucrurilor, care se îndreptau, mai repede ori mai încet, spre același sfârșit.

Omul nu avea încotro, trebuia să treacă prin pădure. Deodată, ascultând răgetele fiarelor, a fost cuprins de spaimă. A luat-o la fugă și a căzut într-o fântână adâncă. Printr-un noroc, s-a prins de niște tufe, de niște rădăcini încâlcite pe marginea gropii și a rămas așa, agățat cu amândouă mâinile.

Simțea dedesubtul lui suflarea unui șarpe uriaș aflat în fundul fântânii. Simțea că se va prăbuși în gura aceea hidoasă. Deasupra, zdrobind copacii, a văzut apropiindu-se de el un elefant uriaș, care a ridicat laba ca să-l strivească. Ca din pământ au răsărit o mulțime de șoricei albi și negri care au început să roadă rădăcinile de care se agățase. apoi, un rodi de albine veninoase au pornit să zboare deasupra gropii, lăsând să cadă picături de miere.

Omul a dat drumul la o mână și a ridicat un deget încetișor, cu grijă, încercând să culeagă picăturile de miere.

Înconjurat de atâtea primejdii, amenințat de moarte din toate părțile, omul nu se resemnase și mai voia să simtă gustul mierii. 

 

.

Fiecare cu Ploiești-ul său 🙂 Despre povești cu care crești!

 o emisiune la postul local TV

 https://www.youtube.com/watch?v=BfQaBi-wQf4&feature=share&fbclid=IwAR0xMcNoqseu6uOS5PQf6rqswpTVv1WX_gPHmJhtBhQcu0CBOQBOkVxR7Uw

 

http://magazin.republicaploiesti.net/produs/ploiestiul-amintirilor-noastre/

Prietenii mei - cărăușii

 

În perioada mea timișoreană, cum o numesc eu (2003 - 20011) am primit o scrisoare de amenințare. De la o grupare extremistă apărută atunci. Un plic pus în cutia poștală, cu 3 paragrafe la mașina de scris. Era vremea când la știri apăruseră scrisorile cu antrax. Era un aprilie superb, asta îmi aduc aminte dar nu și ce anume scria acolo. Frazele spuneau că trebuie să mă potolesc...  cam așa. Și să îmi văd de treaba mea de femeie. Citatul, expeditorul îl luase  din Eminescu. Însă se cam potrivea ca nuca-n perete cu mesajul. Nu mi-a trecut prin minte să fotografiez, să păstrez,  copiez mesajul. Pur și simplu l-am băgat în uitate. 

Plicul era model vechi (de dinainte de 90),  cu hârtie răscoaptă și fără lipici, hârtia scrisorii și ea veche, limbajul de lemn comunist, cumva totul aducea a naftalină. Mesajul îmi aducea aminte de ”Actorul și sălbaticii” și cuvintele erau evident, nesemnate. Înăuntru ceva praf/țărână sau zaț,  nu-mi dădeam seama. 

 

Pentru că eu reacționez cam ca ”ploieșteanu haios” în situații  tensionate, am zis că e o farsă. Cine mai scria la mașina de scris în epoca internetului? Am râs, am povestit, am căutat citatul,  să-l văd și evident era scos din context; prietenii m-au îndemnat să mă duc la Poliție, eu am zis că e penibil, or să râdă de mine. Ei nu s-au lăsat și au vorbit cu administratorul blocului, acesta cu sectoristul sau polițistul arondat, așa că a venit ea, Poliția la mine. Am discutat, am făcut proces verbal (chiar mi-e dor de scrisul de mână și exemplarele acelea cu indigou), am verificat încuietorile la intrare, am schimbat codul la interfon și mi-am văzut de treabă mai departe. Trei luni,  a venit cineva  să mă întrebe dacă mai sunt noutăți sau am a mă plânge de ceva. Am aflat că nu fusesem singura, că exista o persoană suspectă și că făcea parte dintr-o grupare extremistă care se legalizase. Care aveau oameni vechi (vezi plicul răscopt) și adepți foarte noi și plini de entuziasm. Pe acei tineri, mulți tineri viguroși, i-am văzut mărșăluind pe străzile Timișoarei și mi-am zis că eu nu am nici în clin nici în mânecă cu ei, doreau să se bage-n seamă. În rezumat, totuși mi-am pierdut o parte din cunoștințele nou formate în Timișoara nu pentru că s-ar fi rușinat ei de mine ci pentru că eu eram vizată într-o bulă, care prezenta un potențial pericol. De atunci am început să fiu mult mai atentă, sensibil atentă la ceea ce înseamnă extremismul de cartier care este altul decât cel de televizor și mult mai nociv, pentru că este minimalizat.

 

Atunci, iarăși țin minte bine,  îmi făceam  propria analiză, mă felicitam că nu mi-a fost frică în comparație cu o altă întâmplare mult mai violentă la care participasem involuntar: circulasem de la Iași la Ploiești cu galeria echipei Dinamo, care devastase un tren. Din păcate echipa lor pierduse și cineva ”trebuia să plătească”. Violența gratuită și o garnitură de tren care între Mărășești și Ploiești nu mai avea uși, pereți, geamuri. Avea călători înfricoșați. Alături de vecinii de călătorie asistasem neputincioși și paralizați, verificați de grupul de tineri beți, la o bătaie cu cuțite în spațiul strâmt al compartimentului. Da, da,  o noapte de coșmar, cu un controlor CFR depășit de situație, cu peste 100 de suporteri beți și înfierbântați, evident fără bilete și cu călători care nu au mișcat nici un deget. În Buzău au anunțat Poliția CFR-ului și în Mizil și Ploiești i-au adunat din fiecare vagon.  

Pentru că și eu coboram evident în Ploiești le-am ascultat dialogurile. Esențialul printre invectivele din fiecare frază era clar:  se victimizau nedumeriți, mahmuri, din nou nedumeriți, pozând inocență mai ales în fața celor de pe peron care nu văzuseră trenul încă și nu trăiseră orele, minutele și secundele ca pe ultimele din viață. 

(PS Țin minte că atunci s-au luat măsuri serioase, s-au făcut contracte  între cluburile și cei  din propria galerie și nu au fost decât 4 - 5 trenuri devastate).

 

Acum, auzind în weekend de foștii mei ”prieteni” din Timișoara mi s-a reactivat atenția și am concentrat-o  nu asupra lor ci asupra cunoștințelor mele. Pentru că grupul din jurul meu e unul la care țin, și garantez că sunt oameni cumsecade. 

 

Mă îngrozesc știrile false care îi fac cărăuși ai mesajelor agresive pe cei mai cumsecade cunoscuți ai mei. Totul e însă împachetat frumos, acum nu mai au plicuri răscoapte ci imagini care-ți topesc inima. Ambalaj modern: știri filantropice care  cer ajutor dar nu identifică persoana sau sunt vechi de 10 - 12 ani , jumătăți de adevăruri  care înduioșează, poze cu copilași ce-ți ard inima și te fac să lăcrimezi, știrile urgente despre ecologie, vegetarianism, suplimente alimentare, caricaturi diverse cu mesaje contrare, mesaje de cereri de ajutor despre boli grave, bolnavi cronici. Pleavă venită din oceanul internetului și nu de la surse verificate, de la cunoscuți. În majoritate păcăleli sau preluări modificate după nevoi ale vârfurilor de audiență. Comenzi de genul: copiază asta ”trebuie să-mi repar vizibilitatea pe facebook”... etc.

Algoritmii unei pagini de socializare cer reciprocitate, multă distribuție dar și  răsplătesc prin „vizibilitate”.  Însă avalanșa   de informație nu te mai lasă să gândești, informațiile le iei calup nu  bucată cu bucată. Abundența nu te mai face să cauți opinii diferite la temă și surse acreditate, suse credibile, surse științifice. Știrile false în general nu au autori vizibili dar îți gâdilă orgoliile prin titluri pentru a-ți întări încrederea. Abundența de felul ăsta cu apetența ei,  eu o numesc bârfă, nu informare. 

 

Nu mai populariza pagini dubioase chiar dacă au mesaje călduțe și dulci!!! Nu mai adăuga știri neverificate și asupra căreia nu a acționat propria ta gândire analitică. Asta se numește cumva judecată examinată. Știu că ne-am desensibilizat prin virtual și confundăm filantropia adevărată cu  laik-urile la o postare oarecare. Azi trei persoane mi-au dat același răspuns la una din știrile false și aparent inofensive: - ”da, dar am pus-o pentru că îmi place conceptul mesajului!”

Gândul meu este că dacă vrei să faci binele, bine și nu de fațadă atunci trebuie să elimini, să reziști și să nu promovezi extremismul. Zilele astea cum am mai spus pentru că mi-au revenit și amintirile despre amenințări ascunse, amenințări luate de mine cu prea mare ușurință, mi-am aruncat ochii pe listele mele de ”prieteni din toate rețelele de socializare” adică spre acei cărăuși fără să vrea ai sporiri vizibilității și giranții știrilor false și a  paginilor dubioase: 

- iubitorul de animale, 

- ploieșteanul haios,

- educatorul eminamente nemulțumit că nu se mai face școală ca odinioară

- adeptul vieți sănătoase pe hârtie. 

 

Mă gândesc la rețelele de droguri și la cărăușii lor. Cărăușii nu consumă doar împrăștie. V-ați gândi ce s-ar întâmpla dacă s-ar rupe lanțul răspândirii?  Similar e și cu știrile false.  Cei care  aprovizionează cu știri false, fie nu sunt conștienți, majoritatea nu recunosc dacă le atragi atenția dar continuă să împrăștie ...

Mă gândesc și la rinocerii lui Ionescu. Câți deja sunt printre noi ...

..

 

A apărut ”Ploiestiul amintirilor noastre” - vol IV din Colecția ”Memento”

 În 12 decembrie apare cartea ”Ploieștiul amintirilor noastre”

Se poate comanda aici: 

http://magazin.republicaploiesti.net/produs/ploiestiul-amintirilor-noastre/?fbclid=IwAR0XWG6-RqsEMmgNAPXHn4Czm1Ua2jykuZwlWyL3bwu-lDkJn4wlQbT1cqs

 

 

„Ioan Bălteanu povestea mereu și mereu despre Balcic și marea sa afacere, unde-și pierduse toți banii, și nu vorbea deloc de perioada de „popreală”. În 1929, cumpărase 50 de terenuri pe „Coasta de Argint”, pentru a înființa, spunea el, o nouă stațiune pe ceea ce era pe atunci malul românesc al Mării Negre. Se desfășurase grandios, cu publicitate în ziare și cu împrumuturi în bancă, fără să ia seamă la politică. Investise, construise și acum bulgarii, după cum zicea, erau cei care beneficiau de întregul său proiect: „O nouă Nisa la Marea Neagră, îți dai seama dom’ Nae!” Alături de soție, făcuse un periplu de un an prin Europa și pe coasta de nord a Africii, tocmai ca să se inspire pentru stațiunea cea desăvârșită... Doar că până la urmă, el, care învârtise o grămadă de bani și vorbea cu ușurință cinci limbi străine, ei, da, acum se-mpotmolise pe străduța noastră, în casa cu fereastră-n drum, departe de cișmea, având în spate o privată strâmbă precum turnul din Pisa. O figură extraordinară, un om care amesteca splendid discreția cu o fină cozerie și jovialitatea cu ironia, plimbându-și pe stradă bastonul său cu pinten de argint, costumul impecabil de ștofă englezească și pantofii pingeliți de prea multe ori. Rămăsese cu cărțile în franceză, germană și engleză pe care le citea și recitea, cu ieșirile la bulevard, seara, obligatoriu cu o panama pe cap, braț la braț cu „draga lui Angélique”.”

Ivone-Marlen Scărlătescu

- Teribilul campionat de table al străzii

Volumul poate fi precomandat din Prăvălia Republicii (link în comentarii), iar livrările vor începe din 12 decembrie. De asemenea, cartea va fi disponibilă și în Librăriile Cărturești și Humanitas din Ploiești.

 

 

„Cel mai tânăr jucător de table era Cezar „Ăl Tânăr”. Îi luase locul tatălui său, Cezar „Ăl Bătrân”, dar era cu mult mai bun și când juca câte-o partidă, îi „zvânta” pe toți. După decesul tatălui, în urma unui accident de muncă, Ăl Tânăr a trebuit să se descurce. Cu o mamă văduvă care nu avea serviciu, ci doar un ajutor social, student fiind, umbla după ceea ce strada numea „bișniță”. Pe-atunci, bișnița nu avea conotația negativă pe care o are acum. Atunci era un fel de mister. Ăl Tânăr era descurcăreț, umbla mult, investea mult, avea „relații”, „relațiile lui aveau alte relații”, uneori specula, strângea bani pe care-i cheltuia într-o seară de chef, asculta muzică occidentală, mai ales rock, își ajuta și mama să plătească cheltuielile. Student bucureștean la ASE, era furnizorul cartierului: ciorapi fini, săpunuri bune, țigări de dat la doctori și blugi. Uneori mergea la mare, la „Solar”, și venea cu produse poloneze sau redegiste: oje, creme, gumă, nimicuri drăguțe etc.

Într-un an, s-a dus la Timișoara, la talciocul sârbilor, și a venit cu pachete de vegeta și umbrele rabatabile. Multe. În anul în care omul a ajuns pe lună, la noi în cartier au ajuns umbrelele rabatabile. Mărci italienești. De damă. Erau frumoase, vesel colorate. Și scumpe, că ai mei nu au cumpărat decât două. Pentru mama și bunica. De-abia așteptam să plouă, să merg și eu sub umbrela rabatabilă care intra în poșetă. S-a întâmplat doar o dată. Apoi, bunicii mei au plecat la băi și evident că aveau în bagaj o astfel de umbrelă. La două zile după plecarea lor, au venit milițienii și ni le-au confiscat. Băteau din poartă-n poartă și le adunau într-o târnă. Toți cumpărătorii au dat o declarație la sediul Miliției, au primit chitanță de confiscare și citație la proces. La întoarcerea de la Băile Felix, bunica mea, care n-o predase, a tremurat ani de zile cu umbrela nouă pitită sub rufărie, umbrelă care n-a mai văzut niciodată ploaia. Ăl Tânăr s-a ales cu ceva ani la răcoare și exmatricularea din facultate. Când s-a întors, tuns chilug, slab de i se mărise parcă mărul lui Adam și evident îmbătrânit, toți de pe stradă se fereau să-l privească și, mai ales, să stea de vorbă cu el. Cumva - și doar știți că astfel de discuții nu se purtau în fața copiilor vorbăreți - plana asupra lui suspiciunea de a fi semnat un contract de „turnător”. Și el, la fel, se ferea de vecini. Pentru că niciodată, mai apoi, nu a aflat cine a depus plângerea despre umbrele. Miliția mersese clar după o listă completă. Ăl Tânăr n-a mai insistat să fie primit la table sau la discuțiile de pe la porți. Nici n-a mai stat mult în Ploiești. A plecat spre Banat, iar la câțiva ani distanță a avut o tentativă de trecere frauduloasă a frontierei. Mai apoi, pentru că veștile veneau greu și trunchiate, am aflat că s-a căsătorit cu o redegistă și a emigrat. ”

- Teribilul campionat de table al străziiIvone-Marlen Scărlătescu

 

Elif Shafak Onoare

Oamenii aveau multe ciudățenii, socoteau insectele dezgustătoare dar se simțeau norocoși când o buburuză li se așeza în palmă. Detestau șobolanii dar le plăceau veverițele. Găseau vulturii respingători dar șoimii li se păreau impresionanți. Disprețuiau țânțarii și muștele dar îndrăgeau licuricii. Chiar dacă cuprul și fierul erau mai importante căci putea fi folosite să-i vindece, adorau în schimb aurul. Nu băgau de seamă pietrele pe care le călcau dar se înnebuneau după nestematele șlefuite.

Jamilei, i s-a părut că în tot ce făceau oamenii își alegeau câteva lucruri pe care le iubeau și le detestau pur și simplu pe celelalte. Abia dacă înțelegeau că lucrurile care nu le plăceau erau la fel de esențiale pentru Ciclul Vieții ca și cele pe care le prețuiau. În lumea asta fiecare creatură era făcută ca să înfrunte, să schimbe și să desăvârșească altceva. Un țânțar de apă nu era mai puțin important  decât un licurici așa cum alama nu era mai puțin importantă decât  aurul. În felul acesta concepuse Dumnezeu , Marele Bijutier, universul.

.

Noaptea, ea

 

Noaptea m-a ținut trează 

să-mi revizuiesc vechile tristeți și bucurii. 

Vreau să uit zilele pierdute 

Greutățile 

Am fugit iaca acum când noaptea ea, 

încă sforăie, 

Plec în căutarea unei noi zile pentru a o visa.

 

 

Adăugați o legendă

 

 

 

 

În memoriam - Vladimir Jurăscu

 În memoriam - Vladimir Jurăscu 

Vladimir Jurăscu nu a fost doar un dăruit om cu har. El a fost și un dăruitor. Un mare dăruitor. Și, văd bine asta acum. E ceea ce rămâne. Nu este o moștenire, este mai mult o zestre! Daruri de spirit făcute nouă celor care l-am cunoscut, într-o gamă fantastică de trăiri paradoxale! O copleșitoarea iubire arătată publicului! Marele Vladimir, un om ca toți oamenii dar care întruchipa cel mai bine nerăbdarea visătorilor. El rămâne acel rege care la apus își împarte regatul, precum în ”Regele Lear” (unde a triumfat ca actor), plecând singur mai apoi în căutarea perpetuă a conceptului iubirii și al iertării.
Recunoscut,  prețuit, spontan, spumos, orgolios, contestat, iubitor de poezie și ”spuitor de versuri” cum se autointitula, cu un farmec deosebit în depănarea povestirilor, credibil ca actor în orice fel de  rol ar fi acceptat, mereu doritor de a fi înconjurat de oameni și mereu atent la demnitatea ființei sale nu cea de persoană publică ci de ins care dacă și-ar fi încălcat principiile proprii nu s-ar mai fi putut suporta.
Rememorez acum flash-uri din întâlnirile noastre: în trioul Emil Șain, Vladimir Jurăscu și Ion Marin Almăjan, cu masa lor de povești și aduceri aminte de la ”Casa cu Flori”, o tribună a boemei, un punct de reper în spectacolul pestriț al străzii. În multitudinea de Cenacluri, de lansări de carte, la agape colegiale dar mai ales în relația noastră de actor - spectator. Totuși dând la o parte marele joc actoricesc, personal am găsit clipe minunate în această prietenie scurtă dar eruptivă. Zâmbetul îmi înflorește când îmi aduc aminte de micile sau marile farse pe care le punea la cale prietenilor și modul cum pufnea în râs, mai întâi cu ochii, apoi cu hohotul și la sfârșit cu întreg trupul. Mereu, pe scenă sau pe stradă, întruchipa o mie de oameni într-unul dar niciodată copia nimănui.
Mă întreb acum ce aspect ar rămâne neacoperit într-un număr de revistă care i se dedică? Acolo unde prietenii și admiratorii adună fir cu fir, amintiri? Poate, mare iubire pentru animale care în sine, vorbea de fapt de marea iubire de oameni buni. Poate,  marea capacitate de a adăuga plus valoare fiecărei relații cu cunoscuții și mai ales cu necunoscuții. Mă întreb cum de reușea să creeze acel registru de emoții puternice, molipsitoare? Cum făcea doar ridicând o sprânceană, să  ne adune și să ne aducă în stări de mirare copilărească și de clocot al sentimentelor? Ce resort îl făcea să ne ajute să ne cartăm propriile emoții și să ne analizăm propriile sentimente? Răspunsul e simplu: pentru că era dator! Asta spunea. Era dator Proniei, pentru talent, pentru sănătate, pentru viața de înaltă ținută primită.
Dialogurile noastre, mă ademeneau. Plimbările noastre, mai mereu de la Teatrul Național până la Cofetăria Violeta așa scurte cum erau, serioase sau pline de glume, mă constrângeau să-mi ies din sărăcia ființei adăugându-mi vieții cotidiene, un strat semnificativ de sens.
Moștenirea omului Vladimir Jurăscu către mine? Să nu mă risipesc, să-mi ating potențialul, să nu uit de propria-mi autenticitate, să  aspir la ceea ce interiorul meu naște și să nu uit niciodată gustul de ”mai vreau”.
Azi, depun ofrandă o lacrimă din acel plâns care fericește. O îngemănez cu un zâmbet din cel care mângâie și probabil așa voi (vom) deveni mai bună(i). După exemplul Marelui Vladimir, și noi devenim datori.
.

Cel mai bun remediu este plânsul

Când vorbim între noi, spun asta pentru toți care mă înconjoară, căci se pare, verbul a ne ”întâlni” devine mai rar folosit, atunci vorbim despre aceleași întâmplări și aceleași persoane. În reluare. 

Discuțiile par noi dar și ele sunt  reluări cu alte exprimări. Parcă toți par să-și ascundă o stare de nefericire în cuvinte însuflețite. Seamănă mult cu un teatru de marionete. Și scenariul e același, toți se prefac că viața continua și că merge ca  mai-nainte. Când de fapt nu de vorbe entuziasmante am eu nevoie ci de afecțiune. Ca și ceilalți de fapt.

Nu știu dacă eu am o problemă cu timpul. L-am pierdut pe undeva sau trecerea lui nu mai are semnificație și-mi vine să fac niște semne pe perete, la fel cum făcea Robinson Crusoe. Timpul e important pentru mine atunci când e petrecut cu cineva, atunci când sunt într-o comunitate și nu doar dușuri scurte de mulțime în supermarketuri sau mici le escapade de cumpărături sau  în parc.  

 

Ne plângem că purtăm mască dar de fapt o purtăm de mul timp. Masca certitudinii, a siguranței, a totul e bine. De unul singur, îmi zic, nu-ți manifești sentimentele sau doar eu nu o fac? Nu săr prin casă plină de entuziasm, nu mă înfurii din senin, nu clocotesc, nu m-apucă râsul așa dintr-o dată, doar plânsul el, are un fel de magie. Plânsul e cel mai bun remediu, e eliberator, se sparg zăgazurile, limpezește  precum ploaia după o atmosferă încărcată. De fapt plânsul e cel care mă ajută în orice împrejurare să fac lucrurile suportabile și de asta, este unul dintre indicatorii mei proprii: ce-i cu mine de nu mai plâng?  De aceea zic, că drumul spre mai bine, spre mai bine și spre readaptarea are cel mai bun remediu plânsul.

.

Oare alte instrumente nu avem?

 

Critica asta ironică aspră și de multe ori definitivă, oare nu vine dintr-un fel de agresivitate a moralistului puritan de care hai să fim sinceri o spunem cu gura plină de înverșunare dar n-o practicăm. Niciunul.

 

Poate că a venit timpul să căutăm sau să deprindem (la orice vârstă e posibil să avem deprinderi noi) și alte instrumente de analiză. De ce? Pentru simplul motiv că o astfel de atitudine clădită pe fundament nesigur în care s-a clădit furia noastră, sădește și  semințele manipulării. Ești mai ușor manipulabil și asta duce spre o falsă percepție a realității.

 

Și așa, oamenii care-și pierd simțul măsurii devin ipocriți. Întrebarea mea e dacă ne place să stăm în jurul unor oameni ipocriți? Sau dacă noi fiind aceia, oare celorlalți nu le e frică, jenă, milă să ne stea împrejur?

 

Asemănător putem privi lucrurile și la etichetarea în alb și negru sau la judecarea ”neexaminată” care devin pre-judecată.

 

Oare nu e timpul să căutăm și alte instrumente de analiză? Nu de alta dar asta e ceea ce pe timpuri însemna să ajungem la înțelepciune.

 

.

Din învățările lui Luke către mătușa sa ploieșteancă - a zice ”sorry” e lucru mare

 

Cu trei ani în urmă, nepoții mei au venit pentru prima dată în România. Încă bănuiau că Ploiești-ul este o țară misterioasă și ploieștenii locuitorii minunați care trimiteau daruri. 

 

Mărturisesc că eu am avut de învățat mult de la ei în anul acela. De exemplu de la cel mic, care fiind expus la o avalanșă de lucruri noi, le asimila avid. Să vă zic: Era în timpul escapadelor când mergeam în trei să exploram Ploiești-ul și unde lumea ne invita/obliga/insista să gustăm/ vedem/ apreciem, tot ce-i românesc, ca și cum mama celor doi, n-ar fi făcut și ea, acasă în mod obișnuit absolut toate preparatele și bieții copii s-ar fi hrănit doar cu chestii exotice sau nesănătoase.

 

La un moment dat în fața unul fel de mâncare ”tipic românesc” , Luke neîncrezător, mi-a zis:

- N-am mâncat niciodată așa ceva. Nu cred că aș vrea să încerc. Și așa mic cum era ca să nu dezamăgească gazda noastră, căreia îi picase fața vizibil, continuă în engleză ( pentru că engleza sau franceza e limba emoțiilor lui) dar povestește-mi ce gust are, poate odată când sunt mai mare, cine știe poate o să îmi schimb părerea

A spune nu într-o formă convingătoare dar fără să strigi, să subliniezi prin vorbe, să facă observații sau să folosești cuvinte grele mi se pare lucrul cel mai bun pe care eu l-am luat model de la el.

 

Și desigur a-și cere iertare. Să zici „sorry”, s-o spui nu așa rapid ca și când nu s-a întâmplat o greșeală ci conștient și conștient să faci gesturi reparatorii sau de empatie dar fără rușine ci doar cu tristețe. A spune ”sorry” cum trebuie, asta da, ”e lucru mare”!!!

 

A-i învăța pe copii cum să facă asta e important. Dar nu le intră-n cap decât dacă, și numai dacă văd că așa ceva este practicat și de cei din jur.

.

Conversații semnificative - I - O atitudine de devoțiune spre lumea aproapiată

 

În fiecare marți seară, împreună cu prietenii mei, zoom-uindu-ne spunem rugăciuni. E forma mea (una dintre ele) de a-mi valorifica emoțiile și de a mă curăța de zgura zilei. E forma mea de a merge mai departe, încercând mai bunul din mine. Exprimarea în cuvinte a dragostei și loialității către ceva mai înalt, mult mai înalt decât mine.

Eu nu o văd ca o ”terapie existențială” ci mai degrabă ca o formă de antrenament a tot ceea ce e mai bun în mine.

 

Zi cu zi, viața noastră este o viață a fragmentarului, a deciziilor mici, a zonelor înguste și mereu îngustate, a aspectelor particulare, a tot ceea ce credem că e iminent, a prezentului neevaluat, a blazării, a acțiunilor neterminate mai ales a suspiciunilor față de orice și oricine.

 

Mi-e dor de adulții care precum copiii, au în lumea lor permanentă mereuuimirea și nu rămân la poarta nevoii de mai multă și mai diversă informație.

 

Mie dor de părinții care își învață copiii despre unitate și nu aceea care uniformizează ci cea care apreciază diversitatea și de apropiații care nu împart lumea în două tabere inamice: ”cei corecți” și ”cei care greșesc”.

 

Mi-e dor de prietenii mei, oamenii care își asumă viața către ceva, pentru Ceva, de aceia care și-o revalorizează din nimic, și-și fac sârguincios ceea ce parcă demult se numea examen de conștiință. De cei care încearcă, să fie demni de încredere, fără să aștepte o punere în valoare, fără plăți compensatorii. 

 

Și-mi place să cred că foarte mulți dintre aceștia nu trăiesc doar în mintea și imaginația mea ci fac parte din lumea mea reală și o fac bine, intenționat bine!

Pentru toate astea uneori e nevoie să mișcăm doar o rotiță din noi înșine, una mică.

 

.

Nerăbdarea visătorilor

Mii de imagini
răscolind mii de întrebări
stau pe umerii mei
mii de cuvinte ce mă caută
de unele mă ascund,
altele  vorbesc cu mine
despre mine
cu acel sentiment de aparentă indecență că mă știu ele mai bine.

Mii de sensuri aglomerate, la care nu renunț
Toate departe de mine
Ce-mi unesc trecutul cu viitorul ca o pânză de păianjen
Recoltez gânduri coapte, vesele, dulci, triste amare
Prietenoase uneori, precum
Întinderile uriașe de pământ nou ce se ridică și pe care n-o să calc niciodată.
Pentru că realitatea e un fel de coborâre zilnică în Iad și eu știu că Orfeu avea de toate
doar răbdare, nu avea la el destulă.

.

Identitatea - Milan Kundera

Dor? Cum să-ți fie dor de cineva când el este în fața ei? Cum poți să suferi de absența celui care este de față?
Poate să-ți fie dor în prezența cuiva dacă întrevezi un viitor în care el nu mai este; nevăzută, este deja prezentă. 


 Nu uita, am două chipuri. m-am deprins să le port cu o anumită plăcere, însă oricum să ai două chipuri nu e ușor. Cere efort, cere o disciplină! Trebuie să înțelegi că tot ce fac, că-mi place sau nu, fac cu ambiția de a face bine. Măcar ca să nu-mi pierd slujba. E foarte greu să faci ceva la perfecție și în același timp să disprețuiești ceea ce faci.

Guzel Iahina - Copiii de pe Volga

”Bach privea trecătorii de pe străzile Pokrovaskului și înțelegea că tăcerea lor ca de pești și forfota ca de șoareci erau cauzate nu de o emoție reală, de suferință sau îngrijorare, ci frica : toți se temeau de ceva, toți fugeau de ceva.

Aceste sări de pește și de șoarece, se răspândeau rapid în jur, de la om la om, așa cum se transmite o molimă sau un zvon stupid.(...)

... a observat cât de demult se schimbaseră consătenii săi.

Chipurile unora se lungiseră și se ascuțiseră, gurile li se apropiaseră de nas și se lăsaseră în jos iar nasurile erau împinse în față și căpătaseră obiceiul de a pufni. Ochii li se micșoraseră și deveniseră iuți, urechile ele crescuseră; trupurile păreau să fi scăzut în înălțime, mâinile li se proptiseră de piept... toți oamenii - șoarece păreau rude se sânge semănând atât de tare încât uneori cu greu îi mai puteai deosebi într ei. Toți își tîrâiau picioarele cu o grabă insesizabilă pentru ochiul obișnuit - fără să ridice privirea din pământ și fără să zăbovească nicăieri mai mult de o secundă.

....

Epidemia de frică, nu-i afectase pe copii. Copii nu se temeau de nimic. În privirile lor încântarea și chipurile lor deschise Bach recunoștea aceeași neînfricare pe care o văzuse în ochii lui Anntche încă de la la naștere ...

 

Lumea se împărțise în două: lumea adulților speriați și lumea copiilor neînfricați existau una lângă alta și nu se intersectau. (p400)

Decojirea - Jurnal de clipe risipite IV

O rețea socială precum Facebook-ul este locul unde te decojești în fața celorlalți căci da, până la urmă cu toții avem așa o coajă tare subțire! Și când coaja asta superficială pică, rămâne să ne vedem unii pe alții, având sigur încorporat câte-un talcioc de idei de mâna a doua. Nu că aceste idei nu ar fi ele în sine valoroase dar toate nu sunt gândite ci preluate. Preluate chiar în sistem ”fast food”. Și-n plus un dulap de agoniseli prostuțe ori kitschoase, pe care ținem morțiș să le prezentăm și pe care din păcate le scoatem dintr-un loc deloc aerisit interior. Naftalină, naftalină, naftalină!

Uităm că de fapt, ne înfățișăm lumii precum o carte umblătoare unde fiecare care vine răsfoiește cât și ce vrea și de la ce pagină vrea și te descoperă și te identifică dincolo de impecabilul tău set de reguli sociale de care ești tare mândru când le parafrazezi dar pe care le încalci la prima trecere de pietoni...

.

Din ciclul ”Greu de mulțumit” (2)

 De o săptămână cumpăr roșii și cireșe de la ”tanti Grațiela” din Tătaru, (he, he, un loc în care mi-am petrecut vacanța pe când aveam 10 ani). Ei bine, cumpăr câte un pic, zi de zi, ba roșii, ba cireșe, castraveți sau ceapă, de la ”tanti” Grațiela, care e de fapt o persoană de vârsta mea. Ea mă are notată în minte și mă verifică dacă iau și de la altcineva din piață produsele pe care le vinde. Ce-i drept soiul roșiilor și castraveții ei, doar al ei, mă reîntorc cumva în anii 80, acum 35 - 36 de ani, când nu aveam timp de cumpărat așa ceva dar le puteam culege direct din câmp. Nu doar un pic ci tone, tone, tone; cam 25 - 30 pe zi. 

Și apelativul ăsta de ”tanti” pe care-l foloseam ca titulatură de respect pentru 50 - 60 de femei diferite zilnic, indiferent de vârstă lor, m-a reîntors la aduceri aminte ale unui fel de existență de care n-aveam habar eu cea de 23 de ani și care vorbesc de o lume a satului fabuloasă dar nu în modul idilic pe care mi-l imaginam din ”La Medeleni”. 

Primul meu șoc de orășean sadea l-am primit numai după 3 zile de la angajare și de ”mers la câmp”, când am făcut cunoștință cu limbajul necenzurat. În nici o săptămână de la sosirea mea, aveam deja o poreclă, una dintre cele pornografice, legată de anumite măsuri ale corpului. Șocant era că vorbeau despre mine, cu mine de față, cu o îndrăzneală și o batjocură de neegalat. Până m-am prins cine e în spatele poreclei cu pricina! După aia pentru ei nu a mai avut nici un haz iar discuția ”pe față” probabil a continuat la bodegă, după ceva pahare. Atunci poveștile acelea le înțelegeam ca pe un joc cinic, absurd, de umilire, de revoltă a lor, pentru că devenisem ”tovarășa șefă”, eu, o aia la 23 de ani, cu fumuri ce trebuiau spulberate. Mai aveam și un un nume imposibil de pronunțat, din cel de ploieșteancă grăsană, cu ochelari; o fandosită ce mai! Câți ani și câtă înțelepciune mi-au trebuit adăugate ca să pricep că era modul lor de a stabili valori și de a mă cerceta câte parale fac. Pentru că ei doreau să se mândrească cu șefii; eu, să fiu demnă de expus, la competiția ”al meu șef e cel mai tare” versus ”fugi bă, nici nu se compară cu al meu care...”. Eu, le aparțineam. Deh! Fiind acolo, le aparțineam deja. 

Patru ani am ”muncit” să îmi schimb prima poreclă. Și să-mi ogoiesc orgoliul rănit. Ego-ul îmi cerea asta cu o așa sete de afirmare și degeaba exersam vocea tăioasă, țipată și sarcastică, priviri arzătoare și mirări teatrale :) În cele din urmă, avatarul meu s-a schimbat și am ajuns ”franzeluța de oraș”. Să nu vă gândiți că abilitățile mele de ”mare șefă”, autoritatea impusă de ierarhie sau respectul căpătat între timp și la care am trudit serios, au contribuit cu ceva la schimbarea asta! Oh nu, ci capacitatea mea de a face meniuri pentru nunți și de a da sfaturi în domenii în care orășeanul era ”bine văzut”și trebuie cercetat. De exemplu, în pauzele de masă, când mâncam alături de 100 de femei, așezate în drum și praf de Bărăgan, începeau discuții despre să zicem nunta fetei Tudorei sau ce fel de izmene bune pentru armată îi trebuie, băiatului Anicăi. În patru ani devenisem expertă în indicații despre meniuri, rochii de mireasă, indicații de magazine din Ploiești, ba chiar și din București. Șmecheria de oraș, cartea lui Bacalbașa și sfaturile medicale ale mamei mele mi-au adus mai multe beneficii decât cei patru ani de facultate. Eram de vârsta copiilor lor, și copii vezi bine, aveau gusturi subțiri, nevoi de emancipare; uneori câte unul venea să muncească în locul părinților, special să mă întrebe ceva. De data asta, sfios. 

Al doilea șoc teribil a fost momentul când am mers la prima înmormântare în sat. Se întâmplase o tragedie, un accident, era despre soțul cuiva cu care lucram, o femeie admirabilă. Acolo, am întâlnit prima dată bocetul de înmormântare. Bocitoarele m-au întâmpinat la poartă și apoi au reluat la nivel de urlet versificat, toate mișcările mele în curte, casă, alături de sicriu, mi-au atribuit păreri de rău, trăiri, și lacrimi. Parcă eram urmărită de un Big Brother al anilor '80. Nu am scăpat de corul babelor pe care evident că le cunoșteam, toate îndoliate, îmbăsmăluite, până ce nu a intrat pe poartă ”felcerul”, persoană mult mai ”importantă” într-un sat, decât inginerul. Aceea întâmplare, vie și acum mi-a schimbat pentru totdeauna înțelegerea despre onorarea unui defunct. 

Pentru o comunitate, și mai ales o comunitate mică, înmormântarea nu pare a fi doar o adunare de oameni cărora le pasă. Oameni ce vor să stea aproape de purtătorii de doliu, tăcuți în durerea lor, cu inima strânsă și fața brăzdată de lacrimi în șuvoi. Nu, înmormântarea este un eveniment. Un spectacol. Daaa, un spectacol al tristeții afișate. Apartenența ca spectator la înmormântare sau parastas înseamnă a lega și a dezlega pe ”Aici” de ”Lumea de dincolo”, a da onorul, a cinsti viața celui care pleacă dintre noi, a fi mândru că l-ai cunoscut, un fel de promisiune că vei avea grijă de cei care rămân și o dorință ca și tu, la rândul tău să fi onorat de cât mai mulți dintre cei din jur. Bocetul, mai ales cel în versuri, și o astfel de aptitudine nu o are oricine, întărește pragul încheierii. Și de câte ori, văd acum tragediile grecești, îmi revin amintirile și emoția din toamna lui 1984, emoție ce-mi face chiar și acum pielea ca de găină. Și revăd cu ochii minții coborârea lui Orfeu în Hades...  

Și uite măi Mitică, măi a venit și tovarășa ingineră la tine-n curte, măi! A pus basma din cea neagră, pentru tine măi și tu nu te scoli să vezi și să zici: ”Pofiți în curte!”, a venit cu lumânare, să-ți aprindă ție măi Mitică, a adus și flori frumoase. Dar floare n-o să-nflorească, măi, floarea o să putrezească... Vai ce jale și suspine, vai de vorbă-i a blajină, vai ce inimă-ntristă la priveghi e adunată....

Marele  șoc a fost legat de spațiu. Bărăganul cuprinde o altfel de viață, viața măruntului invizibil. Capcana șesului luat la pas, mă împresura în fiecare dimineață, mă chema ca o Fată Morgana până apărea dorința de a mă trezi în Țara de niciunde. Erau momentele rozalii ale zorilor, când mă urcam pe cine știe ce colină sau canal, îmi roteam privirea, și deodată realizam că cea din înăuntru meu nu mai corespundea cu eu, cea din afară. Ca o derulare de bandă filmată,  iarna, mai ales pe viscol și mereu vara, priveam decojindu-se  drumurile fără de sfârșit, lungite până la orizont ca niște picioare de păianjen. În momentul când după mers mult, înțelegeam că drumul cel din față ca și cel din spate, ating orizontul, că eu sunt undeva în centrul unui spațiu imens, dar sunt minusculul punct de la care pornesc toate, atunci și faptele și întâmplările nu mai aveau mărime, însemnătate, rămâneau suspendate undeva și încet, foarte încet dispăreau, pur și simplu înghițite de o gaură neagră din mine. Iar vorbele, ele vorbele, pentru că da în liniștea imensului începeam să vorbesc ori să cânt ca să-mi țin companie mie însămi, ele vorbele pleacă luate de curenți  ca niște zmeie. Despărțeam ceea ce pot gândi de ceea ce pot simți fără ca aceste lucruri să le pot pune vreodată și în cuvinte. Și fiind eu doar un punct în tot orizontul, valoarea mea scădea până la nimicnicie ca apoi să mă nasc, împlinesc  ca punct primordial. Cu un început foarte foarte mic într-un un portal al lumii mele interioare, cea care din preaplin năvălește afară. Și apoi o foame de absolut care cere nesătulă să fac această rocadă interesantă: chiar fără să mă simt golită sau stoarsă, ci în plinătate adăugam interiorului meu, uite peisaje ale nesfârșirilor. Din cele pe care în diferite momente le-”am furat” în interiorul meu și de atunci mi le pot reda/derula/chema oricând.  Sentimentul de straniu mă cuprinde, începe să mă incomodeze, începe să introducă panica, pentru că toate certitudinile mele, ale unei vieți întregi se dezleagă și dispar. E ca atunci când ști că o mișcare de-a ta va deschide o cutie a Pandorei, dar nu poți să te oprești din a nu o face... Eu numesc asta, acum după mulți ani ”momentul meu de năpârlire interioară” și l-am petrecut de atunci de multe ori. Capcana sau ”chemarea” șesului e ca în povestea ”Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte”, căci simți că ai fost într-o bulă, în care timpul nu mai are importanță, se oprește în loc iar atunci când reîncepe derularea lui, întoarcerea la normalitate,  aduce în fața mea pe cineva cu totul nou, o eu, care este la distanță de o viață, de cea de acum  o oră.

..

Cum ne construim un dușman, despre extazul hidos al fricii, cum e să trăiești în propriul iad și drumuri de ieșire

”A avea un dușman e important nu numai pentru a ne defini identitatea ci și pentru a ne procura un obstacol în raport cu care să ne evaluăm sistemul de valori și să ne arătăm, înfruntându-l propria valoare. De aceea, atunci când dușmanul nu există, el trebuie construit.” (Umberto Eco - Cum ne construim un dușman)

Motivul e frica, frica pe care n-o recunoaștem, frica acestor luni cuibărită de care în loc să lupți să scapi de ea o hrănești. Când vedeți pe cineva spumegând de ură împotriva a .... nu are importanță ce sau un discurs binevoitor dar la limita invidiei să știți că asta face construiește un dușman.

Întrebarea bună pe care ar trebui s-o punem, nu este de ce o face? Sau cum recunoști acest proces? Întrebarea bună este cum faci să-l înțelegi pe celălalt? ”A căuta să-l înțelegi pe celălalt înseamnă să- i distrugi clișeul fără să-i negi sau săi anulezi alteritatea” ( Umbero Eco). Nu e de mirare că în acestă perioadă cartea cea mai cumpărată a fost 1984 a lui Orwell, acolo e unul dintre cele mai vizibile procese de construirea dușmanului. Oamenii spun că vor să înțeleagă. Dar după ce au înțeles ce fac? Devin mai înțelepți? Sau nu. Umbero Eco, spune că dacă nu acționezi contrariu și imediat, începi să te torturezi cu gânduri de ură? Dar cum acest lucru, uneori este peste puterile tale, fără să vrei, începi să-ți construiești propriul dușman.

Dacă aceste întrebări vi se par incomode, insuportabile, nesimțite, dehhh așa sunt eu de la un timp, pun întrebări incomode celor dragi mie, activați-vă semnalul de alarmă! Mai degrabă îl găsim insuportabil pe celălalt decât să lucrăm noi cu noi înșine spre reguli de conviețuire și de înțelegere. Și da, îmi veți spune, și tu, ce remediu ai? Lupt? Da, lup. Un gând plin de ură îl acopăr cu ce-am mai bun eu în mine în acel moment. N-am zis că e simplu, n-am zis că-mi reușește mereu dar n-am zis că renunț.

5 aprilie 1944 la Ploiești

Când eram mică, joia la 10.00 aveam o treaba foarte importantă și dispăream de acasă. De fapt doar traversam strada și mă ițeam după gardul din „spate” al unui foarte mare teren viran în care erau amplasate câteva barăci tip vagon. Joia la ora 10, 00 pe strada Democrației, în anii 60 era ședința de partid a gunoierilor. Era una dintre cele mai pitorești adunări la care puteam asista. Un fel de bâlci cu lozinci, cu lopeți, cu tomberoane, cu sticle de rom de la Piciu dosite chiar de după gardul unde-mi băgam eu nasul. De fiecare dată învățam cuvinte noi, gesturi noi. De fapt tot trăgând cu ochiul de acolo am învățat să fac șmecherește din ochi, să fluier (nu-mi iese deloc), să scuip prin colțul gurii (efect ce n-a mers decât când eram știrbă deci maxim pân-n clasa a doua) și să- mi ridic fustele în cap. Pentru ultimul gest am cam încasat-o. Norocul meu că toate astea le repetam întâi în curte și după aceea la colegii de grădiniță. Strada mea aveam multe zone libere, de fapt locuri unde după acele bombardamente grozave din 44 nu se mai construise nimic. Bunicii mei îmi tot spuneau ce norocoși au fost când la întoarcere, după refugiu, au găsit casa întreaga și la nici 20 de metrii, 3 case la rând făcute moloz.

***

Cea mai neagră zi din istoria Ploieștiului

Astăzi se împlinesc 76 de ani de la devastatorul bombardament din 5 aprilie 1944.

Peste 300 de ploieșteni au murit și câteva mii au fost răniți, iar orașul a fost „desființat ca așezare omenească”, unul dintre martori amintindu-și de acel moment drept sfârșitul vieții normale a Ploieștiului. Au urmat alte 21 de bombardamente în care rafinăriile și zonele rezidențiale au fost răvășite de bombele incendiare și explozive aruncate de aviația anglo-americană.

 https://www.youtube.com/watch?v=v1US9mxIT0o&feature=share&fbclid=IwAR0nEImVPAT6WriY1v9TfEnoriCqyvENEgt2veJJeGORGMwcV-SHFmVXHvs

Așa cum aș vrea eu

Mă frământă mereu gândul că nu pot să mulțumesc îndeajuns oamenilor din jurul meu așa cum aș vrea eu. Aceia care știu eu că fac minuni ascunse și schimbă în bine alți oameni. Dacă nu  aveți aceiași senzație oare nu ar fi bine  să vă întrebați în ce anturaj vă ”învârtiți”?

După rugăciune

Azi dimineață după un moment de reflecție care mi-a priit, mi-am făcut o listă despre ce am învățat eu în zilele astea. Probabil m-a ajutat și combinația asta de cer noros plângăcios și ciripit vesel, de afară:

despre puterea pauzei, despre fragila pojghiță a ființei, despre cum am încurcat lucrurile, despre vinovăția că nu am vinovății la fel ca alții, despre puterea simplității, a amănuntului, a detaliilor, a neputinței, a morții, a legăturilor omenești, a intenției pure, a schimbărilor neașteptate și definitive, a schimbărilor așteptate care nu-și mai au rostul, a obișnuinței, a rezistenței, a liniștii ființei, a neliniști ființei, despre distopie, despre permanenta necesitata a căutării de sine,despre amânare care uneori înseamnă desființare .....

Până la urmă întrebarea nu este unde și cum au încăput atâtea în zece, cincisprezece minute ci cum îmi recunosc schimbările pe care le-am suferit și nu se văd în oglindă... în așa fel încât să mă plac eu pe mine....

.

Amos Oz ”Din ce e făcut un măr?”

....Uite pe de-o parte eu totuși știu, fiindcă trăiesc o existență de spion. Asta stă scris în ”Povestea despre dragoste și întuneric”, ascult conversațiile altora, privesc oameni străini și dacă aștept la o coadă la policlinică, sau într-o gară sau în aeroport - niciodată nu citesc ziarul. În loc să citesc un ziar, ascult ce vorbesc oamenii, fur frânturi de conversații și le întregesc. Sau mă uit la hainele oamenilor, sau mă uit la încălțări - încălțările îmi povestesc întotdeauna foarte multe. Mă uit la oameni și ascult.

Vecinul meu din Kibbutzul Hulda, Meir Sivahi, spunea: De fiecare dată când trec prin fața ferestrei odăii în care scrie Amos, mă opresc pentru o clipă, scot un pieptene și mă pieptăn, fiindcă dacă am să intru vreodată într-o povestire a lui, vreau să intru acolo pieptănat. Teribil de logic dar asta nu se întâmplă în cazul meu. Să luăm de exemplu un măr. Din ce este făcut un măr? Pământ, apă soare, un pom și puțin gunoi. Dar el nu seamănă cu ele. Așa și povestea, ea e făcută desigur din o sumă de întâlniri, și experiențe și ascultări

Cel dintâi impuls al meu e acela de a ghici ce-aș simți dacă aș fi el, ce-aș simți dacă aș fi ea, ce-aș gândi? Ce-aș vrea? De ce anume mi-e rușine? Ce, bunăoară ar fi important ca nimeni în lumea asta să nu știe despre mine?”

......
 “Cu anii îmi pierd treptat impulsul de a dispreţui credinţele şi ideile care, după părerea mea, n-au niciun temei. Să-i luăm, de pildă, pe cei care cred în minuni, în semne, în talismane sau în morminte sfinte. Îmi pierd treptat impulsul de a-i înfiera, pentru că lumea e un loc destul de neprielnic şi viaţa nu se termină cu bine, viaţa noastră a tuturor se încheie cu o stingere treptată, cu boli, cu demenţă, cu moarte, se termină rău. Iar pe drum sunt nu puţină suferinţă, şi decepţii, şi pierderi. Aşa că, de fapt, ce-mi pasă dacă un om găseşte o mică mângâiere în faptul că sărută amulete?... Orice om din lumea asta e liber să-şi găsească orice consolare care să-l mângâie, chiar dacă după părerea altcuiva aceea e o mângâiere hilară sau prostească. Nu cunosc aproape niciun om care să nu aibă două, trei superstiţii. Inclusiv laici. Inclusiv eu… Niciodată n-am să ridiculizez un om pentru superstiţiile lui, nici pentru o credinţă care nu e superstiţie, cât timp nu e în ea nimic care să dăuneze semenilor şi cât timp el nu încearcă să-mi impună să fac lucruri pe care eu nu vreau să le fac şi în care nu cred.”
 

“Mă folosesc de verbul “a ademeni” deoarece întotdeauna am considerat că educaţia şi învăţământul sunt o chestiune de ademenire. E ceva aproape erotic. Profesorul aspiră să-i îndrăgostească pe elevi de ceea ce iubeşte el, profesorul. Da. Să ademenească… Te-ai gândit vreodată că dicţionarul Ministerului Educaţiei e plin de verbe preluate din domeniul violenţei sexuale? Să introduci valori, să adânceşti cunoştinţele, să înrădăcinezi dragostea de patrie, să deschizi şi să înfigi, şi să lărgeşti, şi să semeni. De ce să nu schimbăm cuvintele astea cu verbe din domeniul curtării, al ademenirii şi al fermecării?”

.

Pânda, gherghinul din parc și efortul conștient

Mă gândeam în dimineața aceasta dacă sentimentele mele, angoasele mele, coșmarurile mele au aceiași intensitate cu cele ale bunicilor mei când au trecut prin unul sau două războaie, când s-au refugiat, când le-au murit copii, când a venit foametea, când a venit naționalizarea, când au avut domiciliu forțat . Mă refer la bunici și nu la părinți pentru că bunicii, ei, au avut la un moment dat vârsta mea în dramele trecutului. Adică nu mai ești tânăr să te iei cu lumea-n piept să fi flexibil, să o întorci ca la Ploiești, să te bagi ca struțu cu capul în nisip... Și ce faci? Că dacă nu faci nimic, atunci ai îmbulinat-o!!!

Și mă gândeam la intensitatea sentimentelor și nu la reziliență, cea care pare normal să scadă în timp, în timpul lung al războaielor de tot felul. Mă gândeam și la starea aceasta de pus platoșa, când ieși afară din casă, la gesturile mici precum atinsul feței ori ne-atinsul feței, la spionatul trecătorului cu care te întâlnești brusc, și ți se pare prea aproape, la prietenii, cunoștințele, care  reacționează altfel decât te-ai fi așteptat și la străduința mea de a nu judeca, de a nu avea așteptări, la discuțiile telefonice, lungile discuții telefonice, la ”întâlnirile vocale”, ”Zoom”-uirile de tot felul  și poveștile  despre nimicuri și despre rețete și ”ce-ai mai citit” și de ce nu ai chef de citit ori de uitat la seriale, ori altele. Convorbiri lungi, cu glasul mai tare, cu nevoia de a fi ascultați și nu de a asculta. Oameni care îți acoperă vocea sau glasuri ca de glaspapir, de oameni singuri care nu au vorbit cu nimeni în ziua aceea. 

Mă gândeam că mi (ni) s-a ascuțit mirosul și nici nu ne dăm seama! Prima data când m-a izbit lucrul acesta a fost când am trecut pe lângă gherghinul din parc. Cel care e în drum spre stația de autobuz. Îl știu acolo de când s-a plantat, în anii '80 probabil. Și a fost prima dată când mirosul mi-a luat-o înaintea văzului. Să te izbească mireasma de pom înflorit prin mască la fel de tare ca atunci când se cosește iarba prin parc. Un miros chemător. Ancestral. Obsedant. Să mergi pe dâra lăsată de miros la fel ca în copilărie.

Dar sentimentele mele? Și așa mă reîntorc la visele mele. Am visat că aveam în locul ușii de la apartament, o ușă care de-abia se ținea în țâțâni, din lemn, din scânduri văruite și distanțate între ele, ca vai de mama ei. O ușă care obsedant încercam s-o dreg, s-o sprijin, să mă baricadez. Oh știu, știu ce semnifică și ce mi-ar spune psihologii știu și de unde e ușa aceea, e ușa unui wc-eu de la ferma de legume din Ciorani, adică dintr-un timp, iarăși anii '80, în care eram acuzată de ”sabotaj împotriva populației” căci se arsese o cultură de prea mult erbicid. N-o arsesem eu, doar eram acuzată de asta. Da, ieri au  dezinfectat holul blocului și am simțit mirosul de  dezinfectant, iar memoria mea, a asimilată-o mirosului de ”DECIS” acel erbicid, și a descărcat povestea asta instant într-un vis chinuitor.

Ce concluzie trag? Nu că am devenit eu mai sensibilă ci mai logic,  corpul meu, cu creier  cu tot a intrat în starea de stres pe care n-o recunosc și nu mai iese din mine decât cu efort conștient și susținut, oricâte mesaje de vitejie a ieșitului pe stradă aș face eu față de mine, oricât încerc să mă comport normal. Normal însemnând la fel ca mai-nainte. Toate simțurile mele au ajuns la acuitate maximă. De asta nasul a bătut pipăitul (cu mănuși) și văzul (cu dioptri). Așa reacționează mamiferul, nu? Se numește pânda. În stare de pericol, pândești. Ești vigilent, prevenitor, alert. Nu libertatea sau lipsa libertății trâmbițată de mai toți prietenii mei ne împiedica să ne trăim ziua în armonie ci faptul că nu ieșim din starea de pândă personală. Libertatea începe cu o pregătire: stare de curaj și echilibru. Și nu se numește libertate fuga aceea făcută când ești aricit ori   încordat ca un arc și ți se întâmplă deja de o lună ori două. Verificați-vă răbdarea de exemplu.

Acum cam doi ani, când amețelile o luaseră razna și eu am intrat în panică, o doctoră (să-i dea Dumnezeu sănătate că o pomenesc încontinuu!) mi-a spus ceva foarte simplu: că atunci când ieșeam afară, nu făceam altceva decât să pândesc. Adică să-mi pândesc starea de amețeală când vine, să nu cumva să cad sau să mă dezechilibrez. Atunci, chiar din momentul când ieșeam pe ușă, și de cele mai multe ori eram în stare ”bună”, îmi încordam mușchii cefei, îmi încordam toți mușchii și erau ca un fel de bombă cu ceas. Așa îmi petreceam mare parte din zi. O pândă interioară, necontrolată, necontrolabilă și pe care nu voiam s-o recunosc. Acum asta facem, când stăm acasă  intrăm în letargie/ relaxare/ușurătate și când ieșim afară, ne stresăm, prin starea de pândă.  Înjurăm că nu suntem afară dar o să preferăm cei patru pereți de bună voie și ușurel din ce în ce mai mult.

Și iarăși zic, normalitatea n-o să mai fie cea de dinainte de februarie ci una nouă. Altele vor fi măsurile și de aceea trebuie să căutăm un echilibru nou. Iar oamenii din jur, vor fi oameni noi, o să le ști doar trăsăturile faciale și numele (dacă sub masca îi mai poți recunoaște) Primul dar primul lucru de după starea de urgență ar fi încercarea de a-i cunoște ori ai recunoște din nou. Și să începem cu  noi înșine. Noi cu noi înșine. Altfel nemulțumirea ta, a mea, a noastră nu va mai avea sfârșit, și lamentările, și aruncatul vinei asupra altora.


..

Gherghinul din parc

.

Confesiuni spirituale: Tu ce faci anu asta? Renovezi, construiești sau do...

Confesiuni spirituale: Tu ce faci anu asta? Renovezi, construiești sau do...: Tu ce faci anu asta? Renovezi, construiești sau doar deretici oleacă? De viața ta întrebam?

Mă înec în sentimentele mele încâlcite!

Îmi vine să plâng dar nu pot. Aerul s-a umplut de frică. Plânsul îmi stă pe buza de jos ca atunci când eram mică. Buza tremură, interior  undeva  mi s-a pus și nodul în gât dar lacrimile nu vor să iasă. Îmi doresc să plâng crezând că asta va fi starea eliberatoare cumva benefică, de a-mi păstra umanitatea. Măcar recunosc că mi-e frică. Și uneori, m-am surprins nu mai respir cum trebuie. 

Mi-e frică de mine de ce-o să scot la vedere, în aceste timpuri. Eu, mie. Mă rog și caut ardoarea și similitudinea unor clipe din trecut dar mi se pare totul teatral, căutat, nesincer. Eu, mie. Mă înec în sentimente contradictorii, încâlcite. Îmi aduc aminte  că odată de mult, am avut  părul atât de încâlcit încât au trebuit să mi-l tundă. Sentimentele mele sunt atât de încurcate. Mi-e frică ca de o întâlnire cu Gorgone reale. Mi-e frică de încercări  oricâte îmbărbătări ofer eu altora. Mi-e frică să scad eu în ochii mei și să-mi văd slăbiciunile. De fapt ce fac acum e să-mi aranjez un pic  și să-mi pun ordine prin învolburarea interioară.

Când sunt la mare ananghie, suferință, tristețe și mai ales când port cu mine o vină interioară de care nu pot scăpa, inventez un personaj imaginar, îi dau un chip cunoscut, dar nu dintre cei apropiați mie, poate cineva care mi-e simpatic sau pe care-l apreciez, personaj cu care devin familiară, confesivă, intimă (nu, nu e vorba de o intimitate senzuală) dar care nu mi-e în preajmă. Cred că într-un fel îmi inventez un prieten, pentru că cei care îi am în jur nu mă satisfac la nivelul acesta de discuție adâncă, de disecție sau pentru că prietenii mie adevărați nu sunt disponibili oricând acasă la mine.

Apoi încep un dialog  bogat și mai ales vehement, în general vehement, mă las surprinsă de mânie și dau un fel de note tuturor formelor mecanismului meu de apărare (cică așa de zice acum) raportate la valori pe care le am , gânduri ce mi le reprim din cauza că spuse tare ar fi tareee nepoliticoase. Dar singură nu am nevoie să fiu politicoasă. Și atunci mă las pusă la zid de mine și de acel imaginar interlocutor și nu știu care dintre noi devine mai dur. Ei scot din mine o colecție de lucruri tenebroase, mai ales la nivel de intenție și ăsta mi se pare cel mai dur, direct și punitiv dialog pe care mi-l permit eu cu mine. Fără măști. E o săpătură dureroasă un fel de chiuretaj în creier dar mă simt întărită de experiența aceasta și mult, mult mai curată.

 Apoi plâng. După aia încep să mă rog. Am observat că  plâng mai des de mila mea decât de mila celor din jur. Dar da, în sfârșit plâng și pot să respir mai adânc. Și țin minte. Ce fac eu, e o formă oarecare de umilire, fără martori. Dar apoi parcă nu-s așa de pierdută. Și parcă s-a făcut mai mult loc. Iar când ies pe stradă sau văd oamenii fără să vreau, le zâmbesc. Zâmbet neforțat cu mai multă încredere, fără tăișul din ochi pe care-l feresc sub ochelari. Sunt tranziții spre bine. Zâmbetul e semnul meu de bine. Nu știu dacă-s mai bună dar știu că pot continua.

Doar să nu mă întâlnesc cu personajul real al prietenului meu imaginar! El, cred că ar  cam încasa-o ... (la zâmbete mă refer bien sûr)

.

Mă tem de oamenii care trăiesc mai mult printre cărți decât printre oameni

Încep să mă tem de oamenii care trăiesc mai mult printre cărți decât printre oameni. Au o ranchiună nefondată, neprecizată asupra vieții  și dacă îi scuturi, cad coapte cărți, multe cărți și un dispreț total față de orice altceva. Îi vezi cum te judecă (vezi gândurile cum joacă pe fața lor)  prin prisma ultimului roman citit neapărat bun, neapărat excelent în ciuda altora care citesc ”prostii”, chestii superficiale, eliminând din tagma oamenilor pe cei care nu cumpără cărți, pe cei care nu ”înțeleg” nimic din ceea ce citesc. La ei funcționează un exclusivism prefăcut. Cum e  aia să nu ai habar în a-ți completa cultura, inteligența în a-ți apăra locul printre ”intelectuali”,  vorbim aici desigur numai de elite printre care se adaugă și se enumeră. Ei, se tutuiesc cu scriitorii consacrați, se înghesuie la serate, festivaluri, se pozează în prezența elitelor, adaugă plini de emfază cum că ”fac parte împreună” în povești pline de importanță a clipelor când au primit fie un autograf, fie au fost în contact cu cine știe ce scriitor la ceva, undeva la o coadă de exemplu, la un supermarket. Poate ai zice că asta e atitudinea provincialului, dar nu oricare provincial ci cel ajuns  ”sus”și nu face parte din masă de snobi provinciali care sunt din altă și altă categorie ...

Dar  în interior îi descoperi mânia, clocotitoare ascunsă, invidia neputinței toate ascunse sub ironia celui care jonglează cu vorbe. Te ironizează sau cum spunea bunica te ”jăvrește”. Desigur, ”oriunde și oricând te fac din vorbe”, aducând argumente nimicurilor, te creionează prin prisma propriilor gânduri. Dezamăgiți și lacomi însă se ascund din nou printre cărți. Printre cele bune evident, doar cele cu premii, cu recenzii foarte bune, recenzii din străinătate pentru că ce știu cei din jur cum să aprecieze un cititor de scriitor excelent. 

Când am fost în Albania, am intrat într-o moschee activă. După ceva târguieli, m-au pus de după paravan acolo unde e ”locul femeilor” și am privit totul printre gratii. Erau atât de dese zăbrelele și în același timp atât de subțiri încât după o perioadă de fapt mai mult îmi imaginam mai mult ce e dincolo. Am același trăiri față de acești oameni. Singuratici, chiar și într-o mare de oameni. Ochii lor (ochii minților lor) te verifică, oare nu ești tu, chiar tu bucățica din puzzle-ul lipsă, din  jocul ideilor lor? Dar vezi, niciodată chiar niciodată nu te potrivești. Niciodată nu ești bun, atât de bun încât să le devi prieten, companion, partener de discuție, scotocitor împreună, croitor al unor scenari de cărți, demn de a îndrăgi aceleași personaje,  de a încrucișa cuvinte, de a înălța idei. Pentru ei cuvântul ”împreună” nu există. Cel mult poți sta prin preajmă dacă ești bun ascultător,  tăcut, mereu admirativ, mereu respectuos, în umbra lui...


Pe de altă parte cine sunt eu, mă întreb, ca să fiu furioasă pe ei, ca să le pretind luptă? De ce oare îi văd ca pe un depozit, la fel ca propriile biblioteci, un fel de cămări plini de  trufandale expirate? 

Când o bibliotecă devine un depozit și în ce caz rămâne o bibliotecă?

Tot mă întorc la starea mea de agresivitate față de acești oameni singuri precum Robinson Crusoe .

Încep să  mă tem de oamenii care citesc mai multe cărți decât trăiesc. Ei inversează logic lucrurile, caută oameni și doar pe aceia ce potrivesc cărților care le-au plăcut.

Și ca eu să nu cad în plasa ispitelor de acest gen, observ, supărătoare mie, ei bine o să mă scutur bine să văd oare nu pică la scuturare nici o carte gata coaptă?

.

Kitch-ul ca o supă reîncălzită

De secole Nikolin se ocupa de kitsch. Cu douăzeci de ani în urmă intenționa să scrie o teză de doctorat pe această temă. Acum preda istoria, dar asta nu-l deranjează - descoperă kitsch-ul în orice îi iese în cale. Îl analizează, radiografiază, detestă și adoră deopotrivă. Nu s-a săturat încă de jocul ăsta - de cercetarea tuturor fenomenelor ca potențiale vehicule ale kitsch-ului. O face cu blândețe, cu perseverență, notându-și sistematic observațiile în agende cu mâinile lui mărunte, efeminate și le servește asemenea unor aforisme elevilor săi. Kitsch-ul este imitația goală, nechibzuită a ceva ce a fost deja experimentat, a ceva ce a fost lipsit de originalitate, o supă reîncălzită, mimetism care încercă să valorifice o formă deja creată. Kitsch-ul este imitarea emoțiilor, scormonirea unor reacții emoționale primare, fundamentale și îmbrăcarea lor într-o formă care se dovedește prea strâmtă pentru a le încăpea. Orice lucru care pretinde că este altceva pentru a trezi emoții este kitsch.
Orice imitație este un rău moral - de acea kitsch-ul este periculos. Nimic nu este mai primejdios pentru om decât kitsch-ul, nici măcar moartea.
(...) Oamenii se întâlnesc numai pentru a vedea cât sunt de diferiți unii de alții. Rămân mai multă vreme alături de cei care sunt cei mai diferiți. Ca și cum viața vrea să le arate cum anume nu sunt ei. Ficare zi alături de Nikolin demonstrează că aceste diferențe sunt de neînlăturat...( Ultimele povestiri - Olga Tokarczuk p61)

O povestire extraordinară despre nimic

”Amintirile nu sunt aceleași chiar dacă le-am trăit  împreună.”  Milan Kundera (Ignoranță)


Tren. Momentul reîntoarcerii acasă când cauți  clipa de tihnă a navetiștilor și nu ști ce să alegi: tableta rețelelor sociale sau cartea - în așa fel ca relaxarea să nu-ți fie prelungită mai mult de 45 de minute.

Întâlnirea cu ”X” în Gara de Nord, fostă colegă, îmi aduce refresh-ul necesar. Las tableta și cartea deoparte și accept bucuria unui chip  băgat la păstrare în memorie, plăcerea unei întâlniri, 45 de minute de punere la zi.  

Dialogul începe vesel chiar  gălăgios, cordial. Contagios, atrage priviri. În loc de discuția despre viețile private, glas încet, mici laude reciproce urmate mai mereu de veșnicele urări de sănătate și unde fiecare își scutură propria listă de ”cei ai făcut bun„ în ultimii 30 de ani apar poveștile  comune de mai bine de 3 decenii. Iar în loc de întrebările necesare, reciproce și obișnuite în astfel de cazuri, am parte de rememorarea unor întâmplări comune, de un șir de nume prăvălite peste mine pe care le scot cu greu de la naftalină, de zeci de oamenii care au jucat un anume rol în viața noastră comună la un moment dat, dar, de care nu am mai auzit de zeci de ani. E un hățiș în care încerc să mă descurc și se pare că în loc să devin participantă la dialog, rămân doar un ascultător pasiv și cuminte. Dau din cap și înmagazinez.

Nici o întrebare despre  viața mea de când nu ne-am mai văzut. Mirare? Se pare că deja știa tot despre mine. Mirare. Cum, asta rămâne un mister? Din aluzii meșteșugite se pare și există și  reciproca, adică  presupunerea că știu deja totul despre ea.

Ascultam liniștită, vag rezervată  dar atentă despre poveștile noastre comune, acceptând trăirile celeilalte. Desigur nu mă identificam cu poveștile ei, era ceva nou cu personaje vechi. Uitasem mare parte din cele povestite, dădusem la o parte din viață acel timp, acele episoade ca nefiind definitorii mie și deodată m-am trezit cu un fel de vulnerabilitate atunci când acțiunea micilor povestiri presupuneau acțiuni și intenții din partea mea de care eu eram sigură că nu le-aș fi avut, nici gândit, nici puse în vorbe.
 
Accept ca normalitate ca adevărul meu să nu fie al celorlați, să fie mistificat în funcție de percepția lor dar nu să mi se atribuie intenții și gândurile altora. Asta îmi produce o anumită jenă că nu pot interveni dar știu că dacă m-aș lansa în dezmembrarea  poveștii și deconspirarea acelui mecanism ar fi doar o  pierdere de energie.


Întâmplările mici, mult prea mici fără nici o însemnătate curgeau și se vede că fuseseră spuse de multe ori și parcă se hiperbolizau în acțiuni vitale. Odată cu ele și uimirea și evident frustrarea mea. M-a izbit limbajul vechi, cu vechile glume de birou, și poveștile unde exista o anume familiaritate a mea cu personaje pe care le-am ținut la distanță, fie din respect, fie pentru că nu am avut de-a face cu ele și de care îmi aduceam vag aminte. Toate  împletite într-un ritm alert imposibil de întrerupt și o stare gureșă. 

Povestitoarea,  repet de nestopat atrăgea de acum ochii și atenția celor din jur în alt mod. În tren auzi o grămadă de povești; sub starea de anonimat oamenii, au tendința de a se elibera sau de a fabula neîngrădiți.

Dar felul cum își plimbau privirile ascultătorii  ca despre personajul important,  fără să fie de fapt o poveste interesantă și pofta ochilor lor iscoditori care judecau semi-intimitățile izvorâte din tonalități și zâmbete complice spuse cu intenție și mai ales gesturile dragei mele (foste) colege arătau la fel ca un talk-show televizat.


După încercări de a interveni, moi ce-i drept, nereușite evident, mă interiorizasem. Am privit parcă cu un început de vinovăție povestea cea nouă al cărei sfârșit nu-l știam cu toate că viața mea îmi desfășurase deja toate finalurile  dintre mine și partenera mea de drum  atunci cândva cu 30 de ani  în urmă. 

Doar acasă după o zi sau două am ajuns să mă gândesc că alături de alții aș putea împărtăși aceleași întâmplări dar cu experiențe diferite și mai ales cu trăirile proprii, individuale. Ba chiar că amintirile proprii sunt mai aproape de realitatea de atunci, pentru că acestea nu au fost alterate de zeci de povestiri și repovestiri între timp. Și că factorul care a declanșat acest tir de întâmplări este probabil statutul meu de om care a plecat la un moment dat dintr-un grup. Plecarea mea a însemnat  ”liber la bârfă”, eu ținta și motivul era clar, ceea ce eu credeam că a fost un mare curaj, pentru colegii mei a fost o josnică ”evadare”. M-am rupt  distanțându-mă și plecând pe drumul spre ”mai bine”, asta au decis ei. N-am rămas să sufăr. Dacă mă gândesc, până la urmă ce? Normalități într-o colectivitate!

Mi-am pus două întrebări: De ce întâmplările acestea mici, obișnuite au căpătat așa o aură de extraordinar ca să poată fi povestite cu suculență și după 20 - 30 de ani? Sau de ce partenera mea de discuție le consideră extraordinare și demne de ținut minte și repovestit timp de atâta amar de ani?

A doua întrebare legată de ”mască” celor 45 de minute de starea mistificatoare și grăbită  a poveștii unde întrebarea esențială este de ce nu am înaintat în real, reînnoind relația? Lucru pe care-l fac în general cu toți cunoscuții mei pe care-i văd, revăd după un timp. Bănuiesc că ”dna X”, care n-a reușit să-mi dea la final numărul de telefon sau o altă dată de identificare recentă și care la Ploiești a ”dispărut în ceață ” ca un Djinn, înapoi în lampa fermecată, n-a dorit să reînnoade legătura ruptă demult. Dorința ei cea mai mare a fost să-mi deșerte informații despre mine, ea prima, ea înaintea altora. Mi se strânge inima. Cele 45 de minute le simțit-o ca pe o sărăcire interioară. Doar un plictis grozav te face să consideri nimicul, extraordinar. Nici  nu știu dacă acestea toate m-au afectat? (desigur m-au afectat mai ales stranietatea celor întâmplate, altfel de ce aș fi scris  această postare). Mă și gândesc mai departe unde a mers imediat după drumul la București? Cui îi va adresa povestea din tren, flecăreala fără rost, această maestră a fabulației feminine? Amândouă, până la urmă căutăm ceva interesant în viață, ceva să ne atragă interesul.

Peste noi, norii a trei decenii nepovestite, își scutură amintirile.


.

.