Descântec de suflet curat

La umbra veșniciilor,
în pământenit,
încremenit în dorința
unui mărginit
reflex
de bucurie solară,
înfruntând trepidațiile-mi de nerăbdare 
îmi oblojesc rănile,
și-L rog,
să-mi păstreze dragostea neștirbită.
Limpede.
Și adâncă.

renașterea deșertului

Lâng-o cetate pe care  o acoperă deșertul
ademenit, 
cititorul în dorințe,
sapă necontenit fântâni.

caierul cuvintelor

Un imperiu de liniște
toarce,
fiecare cuvânt 
în  propriul lui manualul de înțelesuri.

care reflectă o întoarcere

- Spunem o poveste?
- Zi de tine!
- Zic, de cum m-a tratat viața?
  Cu toți avem cicatrici
... și doar unele se văd ...
- Nimeni nu le știe pe toate!
- Iar visele-mi, nu pot să înțeleagă ...

- Zilele acestea sunt oferte bune  pentru a te citi
Ofer libertatea de a te descoperi? 
- Cum? 
- Prin mine! 
- Cum?
- Sincer! 
- Cum? 
- Fără să te las să te amăgești? 
- Cum?
- Fiindu-ți oglindă! 
- Asta o fac mulți și-s cruzi,
mi-e frică de crunți!
- Ei nu știu să-ți fie oglindă retrovizoare.
A mea,
vede retro, 
vede de după umbrele din inimă.  

fascinant ghid de febrilitate ( scrisoarea a III- a)

                         ... încă învăț ...

În copilărie am mers mult pe munte. Mers d'ala de ore, cu rucsac și pe poteci de jos până sus și iar la poale.

Odată, în Retezat cred că aveam 10 - 12 ani, ...ai fost vre-odată într-un  grohotiș imens și haotic? ... Poteca era sus  pe culme și de-a drepta și la stânga, doar fundul văilor la probabil câteva  sute de metri mai jos, lacurile glaciale cu luciul lor albastru metalic și fără undă. Exact pe marginea Rezervației. Exact pe margine! O minunăție pe de-o parte dar eu  trăiam și sentimentul acela al nesiguranței și al unei catastrofe iminente și  planetare. Vizualizam rostogoliri, valuri uriașe dezghețuri bruște, adică tot de se întâmplase cândva animat de imaginația mea și de forma bolovanilor uriași suprapuși. Nu eram eu cea care m-aș fi prăbușit, alunecat, căzut ci era totul care s-ar fi prăvălit, surpat într-un rostogol  natural ca apoi totul să fie supt de ochii aceia albăstrii de apă fără fund, ai lacurilor. (se vede că stăteam bine cu imaginația, nu!). Mergând, trăiam mii de ani ai Pământului suprapuși.

Problema, mă gândesc acum venea că poteca nu era o cărare mai îngustă or mai lată, ci era formată din  blocuri mari de stânca, de 3- 4 metri lungime sau cât casa. Grohotiș acolo așezat, de zeci de ani, poate de mii de ani. Și așa fusese pentru zeci de alți călători ce trecuseră pe acolo și așa o arăta și azi. Mă suiam pe bolovanii aceia care se balansau când mergi. Puneam piciorul, piatra se înclina spre mineee, apoi se echilibra, apoi mergea cu înclinarea către sensul drumului meu. Parcă mergeam pe axa unei balanțe.  Parcă eram tot timpul cântărită! Sus – jos, sus – jos. Subtilă cântărire a mișcărilor mele. Iluzia era apocaliptică, ca pici cum eram eu și privind cu ochii de azi,  locul nu era atât de îngrozitor, era lat îndeajuns ca să nu fie periculos.  Senzația asta de a te „da în leagăn”, lucru care în condiții de curte cred ca mi-ar place (încă)  teribil, acolo sus nu avea nici un haz. Eu eram sub impresia serii, sub impresia poveștilor spuse de puținii călători și mulțimea de tăietori de lemne ai cabanelor fără electricitate de atunci așa la penumbra dată de lampa cu gaz (una singură) la cina unor oameni cu ceai cu rom și cam atât. Și era chiar și pentru mine evident la ei era mai mult rom decât ceai.

Așa că am mers toată porțiunea atentă să calc exact pe urmele tatei, pe ”pașii deja verificați”. Iar când ți-e lumea mai dragă uite-așa de minte prea odihnită, mi-a încolțit ideea că acolo în vârf unde stânca era caldă și răscoaptă de tot soarele, acolo mă voi întâlni cu cel puțin o viperă veninoasă. Și orice fâlfâire, mișcare, zgomot  devenise un iminent  pericol, toate izvorâte din nou, de  precedenta cabană, cea cu singulara lampă de gaz și cu guralivul tăietor de lemne (și prost și beat). El, ca un corolar la poveștile fantasmatice adăugase așa într-o doară cum ca  unele vipere scăpaseră taman atunci în libertate din  singura casă (vilă) din rezervație, despre care legendele locului spuneau că este fermă de vipere (probabil dotată cu un laborator pentru colectarea veninului).

În tot acest timp, am  mers neabătut încruntată încrâncenată (și probabil extrem de grăbită) și asta pentru că aveam încă minimul de încredere. Îmi repetam că știu cum e povestea cu grohotișul, mai trecusem pe alte poteci cu bolovani gigantici chiar zilele acelea, era totul marcat, erau și alții înaintea noastră, tatăl meu era la doar câțiva pași în față dar întors tot timpul și spre mine, eu vorbeam încontinuu ca și când nu s-ar întâmpla nimic în  inima mea. Am mers până la capăt fără să mă opresc, nu aveam dubii, înțelegi.

Când m-am întors acasă, am revăzut pozele, (hi, hi, hi, îți aduci aminte de pozele alea mici,  ondulat artistic pe margini, alb negru?) și atunci am înțeles cred (!) un lucru important. Prea târziu-ul trăirii! Am pierdut toată frumusețea momentului acela,  am doar niște poze gălbejite și acum neclare prin care îmi imaginez priveliștea. Am stat așa de  concentrata, prea cu ochii-n patru după niscaiva primejdii reale sau nu .... 

Atunci am învățat asta și acum mă bucur că am avut avantajul s-o învăț așa de repede: pașii erau importanți și ei. Foarte importanți. Lecția asta era pentru toată viața! Lipsa încrederii de atunci m-a făcut să cred că  trebuie să-mi îndeplinesc scopul dar asta venea din frică : era parcă un drum contra cronometru din care trebuia să ies și  finișul îmi stătea pe cap, îmi acoperea orice imagine. Dar  viața, cine o străbate contra cronometru? Câte lucruri importante am demonstrat atunci? mi-am demonstrat mie că totuși am terminat drumul? Că sunt mare și că nu mă plâng ...

De fapt aici vreau să mă întorc: acele pietroaie mișcătoare mi-au dat senzația că ești încolțit fără scăpare. Era nesiguranță, nu dubii. Am pierdut  o satisfacție, a ascensiunii și acum  amintirea aia frumoasa a Retezatului e ciumpăvită. Amintirea aia, nu alta pe care ar fi trebuit s-o am prin mintea și ochii copilului, eu.

Dar acum mi-e clar, când doresc să-mi fac distincția clară între neîncredere și nesiguranță, îmi aduc aminte de aceea excursie de demult. Și  mi-o aduc  în minte la fiecare gen de balansare, la fiecare muche. Iată de ce când cunosc un om mă gândesc să las ca ritmurile noastre să hotărască, cât și când și mai ales cum va fi cunoașterea noastră. A cui? A mea și a ta bunînțeles! Și cum vom  face asta!  Să ne dezvăluim unul altuia, după vrerea și plăcerea și intuiția fiecăruia. Dar s-o facem! Oferit în acest mod, orice bucată de tine -tot ce însemni tu-, e  dar. Pentru mine e o bucurie a descoperirii și  o primesc cu brațele deschise. Ai voie să-mi arăți și bucățile mai puțin frumoase, mai puțin remarcabile din tine. Ai voie chiar din prima.

Vezi, chiar acum sunt blocată între faptul că nu încerc să-ți  cer să-mi lămurești anumite chestiuni (banale sau importante) și nevoia mea teribilă și interioară de a te contura mai bine. De-aș  știi despre tine mai mult, bănuiesc că nesiguranța mea ar dispare. Și m-aș putea bucura de fiecare metru parcurs împreună. M-am mai gândit că e timp. Destul. Tot timpul din lume, așa cum bănui și tu. Dar în momentul când te întâlnești cu un om, fie el și oricare om, timpul  meu și al lui e al „nostru” adică  căpătă altă măsură, e timpul „co-nașterii” unei relații. E timp dar în același fel, e un proces. La mine se manifestă ca stare de febrilitate interioară. Și leacul, ți-am zis, sunt cuvintele tale, stările tale, sentimentele tale  care habar n-ai cât îmi sunt de calde.  Oricând.

  ...

Și dacă ar fi să fie să spun ceva, aș spune la sfârșit că am simțit o deosebită onoare să străbatem drumul alături și să ajungem undeva pe culmi împreună. Pentru că a doua lecție, învățată atunci sus pe munte, a fost despre culmi:

Pentru că e un sentiment pe care nu-l trăiești decât arareori și nu-l trăiești cu oricine. Și o vor înțelege mai bine cei ce sunt obișnuiții muntelui. Sentimentul că mergi pe culmi, este iradiant și copleșitor. Și  nu mă refer la senzația de învingător al înălțimii,  ci la panoramă, la contemplare și la fixarea locului tău în această fotografie, care e alta decât pentru pentru cei ce merg până la vârf, alta pentru cei ce sunt pe un platou și alt fel pentru cei care ating vârful și se întorc numaidecât. A merge pe culmi? E senzația de copleșitor ca un subtil gust de început de îndumnezeire.

Dorințe

Azi, ies gânduri răcoroase de sub zăpezile conveniențelor. Azi, e una din zilele acelea în care  se seamănă dorințele! Hai, pune una la încolțit. Remarcă azi, câte dorințe ți-ar prinde bine să se împlinească și de aici derivă normalitatea a cât de multe mai avem de semănat.

 Eu am făcut asta deja, am îngropat o sămânță, am udat-o strajnic și am așezat primul gândac curajos de "Ochiul Domnului, mic și roșu" s-o păzească ...

Scrisoarea II -a

Într-un fel ciudat, parcă aș știi toate răspunsurile la dilemele tale. Știu. De fapt nu știu răspunsurile tale, dar am certitudinea că dilemele tale, dilemele mele, fricile noastre, barierele și nodul îmbârligat și ternul din comunicările noastre sunt rezolvabile (nu zic ușoare) prin înțelegerea complementarități noastre. 

Ar fi ca ceva care,  la impactul nostru, înțelegi se dezleagă, se destramă iar în momentul întâlniri lor dintre noi sau se umple sau se rotunjește. Am avea o prietenie ”rotundă”.

Uite, poate tu  vezi viața trăită "nebunește" iar eu din contră, din contra zic, o văd cu încetinitorul. Nu pentru ca am fi molcomi sau bătrâni ci pentru că o văd într-o atemporalitate ca și cum am fi pe "lună". O văd mai mult transmitere de energie, de gânduri și de cunoaștere. E ca un flux înfometat dintre noi, al nostru. O hrănire profundă și reciprocă.

Și mai cred că ar trebui să simplificăm totul.  Dacă vrei să mergi pe drumul tumultului, alege să-ți închizi rănile; într-o viață tumultuoasă chiar dacă frumoasă dar agitată,  rănile tale  vor avea permanent ”coajă” dar nu se vor cicatriza. Alege asta ca să poți merge înainte. Sunt noi provocări, sunt noi frontiere (scuze dacă sună ca în ”Star Trek”). 

Mă trezesc că parcă îți dau lecții și nu vreau asta  doar ca într-un fel de neînțeles, eu sunt acum plină de exuberanță că  putem avea o comunicare. E falsă bătălia ta între omul rațional și omul care vrea să trăiască cu inima. Pot locui amândouă în același trup și suflet. Dar îți înțeleg nevoia ta spre absolut. E sublimă și în același timp înfricoșătoare. Înfricoșătoare nu în frică, groază ci în măreție. 

Dar eu cred că noi avem nevoie de pace interioară încă aici, încă de aici. Poate asta aș putea eu să te învăț, pacea și zâmbetul. Poate asta am eu de dat celorlalți. Așa cum tu îmi poți oferi prin ochii reciproci, frumusețea acestei lumi.


Aș sta să purtăm astfel de discuții, cu tine pâna se luminează sau pâna ne iluminăm. Ce importanță are dacă ne-am mai întâlnit și a câta oară... important e că ni s-a dat șansa să continuam și că de noi depinde de cât de lung e tronsonul și cât de complet avem șansa de a călători printre ere și lumi și oameni...
 

punct de vedere

Te-ai întrebat  de ce avem trecut și viitor?  
De ce mintea noastră e concepută așa? 
De ce nu atingem decât rareori fericirea și  nu rămânem în ea, ca pe un platou? 
Cred că la fel ca acel prinț, care în țara tinereții fără bătrânețe, a dorit să se reîntoarcă și să moară și să sufere?

Eu m-am gândit de ce gândurile noastre pendulează periodic între remușcare și speranță.
Pentru că fericirea nu e o simplă stare ci trebuie s-o luăm ca pe o  recompensă și atunci trebuie să ne coacem iar prin fructul nostru să primim ceea ce simt eu că este iluminare și mai apoi să  putem să ne recunoaștem în alte dimensiuni. Nu pe Dumnezeu să-l recunoaștem ci noi, între noi înșine. 

De aceea avem nevoie de trecut, prezent și viitor ca să ne desăvârșim spiritual. De aceea, poate în mintea mea, mântuirea înseamnă mai altfel decât doar salvare și vindecare, e dezrobitoare și eliberatoare și poate dura o clipa și o eternitate. Dar  o măsurăm...., o așteptăm, o dorim... Eu  nu vreau să trăiesc un ”prezent continuu„ care să însemne să nu mai ai speranțe, să nu vrei mai binele, din ce în ce mai binele, din ce în ce mai mult bunul? Și unde vor fi fiind visele? Visele împlinite?

O stare de continua împlinire, e aici, pentru mine sinonimă cu fericirea. Dar fericirea e un așa ceva, ce nu-l putem suporta aici, pentru că e starea de ACOLO. Aici,  trăirea prezentului, ar însemna să fim molcomi, să fim "călduți" ....Dar vezi, asta e filozofie curata. 

E un punct de vedere pe care eu întâmplător îl trăiesc.

Cum să atingi un inorog

 ... io zic că ar fi niște condiții dar apoi fără echivoc poți să îți împlinești visul asta:

 - să nu te mai crezi nevrednic de a-l atinge. Cum faci e treaba ta dar ai  încorporat în tine  și dorința și posibilitatea de purificare... așa că e ușor doar să vrei. Vrei? 

- apoi de a-l "momii" pe inorogul cel sperios, la palma ta întinsă blând, dăruindu-i ceva irezistibil. Există ceva ce tu ai, mai prețios, decât cele două împărății, pe care oricum el le străbate levitând. Știi ce? Un om cu inima deschisa. Pentru că un inorog jinduiește să trăiască, nu în imaginație ci în inimă omenească. Pune-ți inima în palmă și în clipa următoare, chiar în podul palmei vei simții o răsuflarea aburoasă. Ai să vezi, ai să vezi....

cum îmi crește valoarea

Uneori în viață nu știu să despart realul de mistic, mă simt ca și Quasimodo, rugându-se în catedrală. (Din penumbre, furișat și doar când era singur, atunci ajungea la altar!) Alteori însă, când știu că întâmplător mai este cineva cunoscut acolo, alerg de-mi sfârâie călcâiele. Fuguța, fuguța!  Și nu mai știu dacă vreau să întâlnesc o lume întreagă de semeni sau să-L întâlnesc. Mă sfiesc să-mi dau răspuns. Dar știu, fără să caut, că sunt, mai sigură în fața Lui când sunt alături de cei cunoscuți mie - chiar și în gând - și parcă mai valoroasă. 

tu, cu aripile mele

Pământul se descoperă de alb și lasă jilave priveliști, atât de gălbejite și pline de gunoi și noroi. Simt doar soarele, îmbălsămător și vremea nestatornică ce anunță că intrăm definitiv în cursa pentru primăvară.


E timpul să mă gândesc că darurile astea ale mele nu sunt de vitrină ci de sămânță. Pentru ce altceva mi s-ar buluci cuvintele? Cuvinte din mine, cuvinte cu tine și pentru tine ... cu gusturile lor atât de diferite. Cum altfel aș explica că mă ard tălpile să le las scoase la iveală. Și că știu că ele vin și de acolo de unde este  nesperanță și netimp. 


Cum aș putea face o apropiere când e atâta spațiu între noi, de uneori mă sufocă când mi se prevale peste inimă? Prin prejur sunt cei care nu-și doresc adevărul scos așa brusc la lumină. Și asta doar pentru că ei presimt că pot și fi începuturi de drumuri de tristețe. Dar eu nu m-aș cerne, fără să  cunosc cu de-amănuntul toate căile. Pe toate. Pentru că altfel, fibrele sufletului mi s-ar  încurca rău. Dar aș face-o! Aș face-o pentru a risipi întunericul dintre noi. Aș mușca clipa suspendată și aș înghiți vidul dintre noi, doar să ajung la tine:

 - La ce e bună agoniseala unei zile dacă a doua zi, nu o folosești la transformarea ta? Pentru ce ai acumula ceea ce ai adunat dacă ziua ta nu te îmbogățește și nu duce la transformarea ta din tine, într-un alt tine? Mai însemnat și mai bun.

- Întreaga viață poate fi o recompensă, și ți-aș adăuga una pereche aripi. De libelulă. 


 

Miez cu sens

M-am trezit cu gândul  la ce mi-am spus ieri, că există oameni care ”te hrănesc”. Apoi, m-am prostit glumind și zâmbind pentru toți cei de dincolo de ecran, ca suna canibalic. Și da, de fapt, cred că asta e o adevărată relație interumană! Canibalică. O masă copioasă de sentimente pe care o servești celuilalt, ..., care te marchează când și din cauză că primești ceva de la semeni și ai adunată o întreagă provizie de trăiri de oferit, atunci când decizi să că ești în devenire, tu ”hrană” altuia. Asta e pâinea sufletului, nu? 

Pâinea sufletului gândește-te ce frumos ...

Ce aș putea eu însă să-ți ofer? O hrană ca să reziști, apoi o hrană ca să te împlinești și chiar, dacă am curajul, o hrană ca să înaintezi. Dar pentru cea din urma, mie cea  speriată de atâta responsabilitate, îmi trebuie mult curaj. Și ție,  cel care accepți, să fii deplin încrezător... 

Dacă te uiți în jur de fapt, oamenii sunt anemici din cauza că refuză să primească  tot ce li se oferă. Nimănui nu-i place să ia hapuri amare sau ardente.

Când eram mică, mă întrebam, de ce tot timpul, în povești, caii, ca să meargă ca "gândul și ca vântul", trebuiau să fie hrăniți cu jăratic. Ce este acest jăratic? Era neinteligibil, pentru mintea mea de copil să te hrănești cu ceva care te arde. Mai ales, înțelegeam de exemplu că uneori mama mă "hrănea" cu lucruri amare  (de obicei medicamentele alea rele) și dureroase ( injecțiile) , pentru că îmi voia binele și pentru că știa când e momentul oportun  s-o facă,  față de una ca mine spun, care știam doar că mă doare. Și mai știam ceva, cu deplină încredere: că numai ea, îmi poate alina durerea...

Dar minunăția mea  în fața poveștii, era convorbirea în care, el calul, cerea să fie hrănit cu ceva care îl arde. Mai târziu, examinând ceea ce înseamnă prerogativele adevăratei prietenii mi-am dat seama ce înseamnă încredere și fidelitate și cum să creezi starea aceea de bine într-o relație, în care  ei da, să te simți comod și comun și pur și simplu om așa cum ești. 

Și doar o singură dată, într-o situație extremă am simțit că "pot mânca jăratic"-ul, atunci când, pe patul de moarte, mama mea s-a trezit din coma și eu  trebuia să fiu, în fața ei fericită și veselă și încreazătoare, presimțind ultimele ei clipe. Arsura aceea mă străbate și acum și oricând. Dar nu vreau să vorbesc cu tristete de clipe și momente extreme ci de viața noastră de zi cu zi. 

Mă gândesc la modul cum ne impunem schimbările. De acceptarea spre mai bine a schimbărilor noastre. De munca aceasta enorma cu noi înșine și de faptul că putem avea lângă noi, oameni către care să ne îndreptăm și să le cerem să ne dea să ”mâncăm jeratic”. Un jeratic spiritual desigur.

Acceptând schimbarea  din mâna celuilalt, sacrificiul  se sprijină pe o înaltă stare euforică. Făcând schimbarea în același ritm cu celalalt, probabil înseamnă evoluție, înseamnă - vorbind în numele lui Platon - că am putea ieși din peșteră - ne-am depăși limitele . Mână-n mână. Pe drumul nostru în comun. Dar asta înseamnă că am dat de capătul, plin de miez, al  sensului de "aproapele tău".

Curățenie de primăvară

„Covoarele se pun pe bătător şi se bat zdravan şi se curăţă şi cu peria şi se lasă la aerisit, se pun când duşumelele’s luna spălate zvântate bine,.., porţelanurile doar cu apă caldă le speli şi cu puţină zeamă de lămâie nu cu bicarbonat să distrugă culoare picturilor,  da’ le speli până îţi scârţîie degetul pe ele ... şi fii atentă la serviciul de tort.. .e de la 186... iar argintăria s-o laşi la sfârşit. Pui pastă de curăţat pe cârpă şi freci, freci  până se duce toată cocleala şi străluceşte...” – bunica mea ...pe la 1969

Am dreptul să te urăsc, uneori

Să te neg cu-nverşunare

Cel mai mult îmi place să te caricaturizez

Să te acuz,  până la descalificare

Să fac mutre, la bunele tale intenţii,

Să te arăt cu degetul,

...ca darurile mele dumnezeieşti, în comparaţie,

Să clipocească pline de fapte bune.

Proasta de mine, 

vorbesc cu aşteptările din mine, de

Re (-) sentimente,

Reveniri,

Readânciri,

Recluziune,

Reaşezare...

Când de fapt, aveam o foame hrăpăreaţă de tine,

Cel ideal din mine,

Îmbrăcându-te în straie de durere

Ca p-o fiinţă clepsidră, din sticla de oglindă,

(Ce e altfel, decât o fiinţă pendul),

Şi prin care se scurge atâta nămol

Până ce mă doare apa de pri’prejur

Şi se face ca mierea de groasă.

Şi asta pentru că mi-e aşa de groază dacă aş fi fost tăcut, indiferenţei tale!

Şi pentru că e cumplit ca uneori eu, 

să-mi fiu un tovarăş aşa de îngust pentru mine însumi!

De aceea, nu ezit niciodata să-mi întind mâna

Şi frec uneori lăuntrul până mi se duce toată cocleala

Fără frică de toceală,

...doar pentru un licăr de lucire.

  

E un risc propriu să fiu moral.

Păstrez întotdeauna de veghe, un ochi interior:

Cifru’ secret al unei cuceriri asupra mea.

 

Î n t â l n i r e

Sunt secole

De când n-am mai făcut parte

Dintr-un „împreună”!

 

Erai, fără umbră!

Miezul clopotului meu.

Eram, oase articulate, în mijlocul fiinţei tale

Ce adorau să te îmbrăţişeze... 

 

Acu-i acu!

Cufundă ciutura, străine,

De bea,

Plânsul meu proaspăt.

 

Vestea e înrămabilă!

De hatârul tău, îţi voi divulga toată povestea

Întâlnirii de la fântâna bucuriei.

a se simții miezul

După câte și câte clipe de ucenicie
poți auzi oamenii emoționându-se
ca și cum ai vedea o spadă de Toledo
înroșită pe cenușa fierbinte a jăraticului?

După câți și câți ani de ispite
simți semne inconfundabile 
despre cum nu vrem să vorbim 
ca și cum am  jongla,

despre neputința de a vedea lucrurile ca naștere,
despre dinamica lucrurilor ce nu au voie la etichetări imposibile?
 
Numai un culegător al miezului lor de mătase 
le poate simți.

Sunt ca un instrument

Cânt, 
la mine însămi
ca la un instrument,
despre lumea asta singuratică
ce domnește
ce vibrează
în fiecare din noi. 

Cânt, 
până mă luminez.

Simt solubil
că eu sunt de acolo și nu de aici
Simt asta pipăindu-mă cu buricul degetelor pe interior,
și pe dibuite 
cu orice licăr de atom care,
poate fi contrapus 
întunericului singuratic al interiorului meu
ca pe unul din marile adevăruri ale permanenței.

Însuflețită de simțire
lumea singuratică rodește
se rostogolește,
prin posibile amestecuri,
combinații 
în număr infinit,
și mă străbate 
prin artere 
și vene,
ca un drum,
drum năvalnic
de sânge,
din creieri până-n tălpi.


Și cu cât drumul se desparte în mai multe căi 
cu atât mai mult 
am dreptul să  aleg ...

Nu arunca cheile înțelegerii, înainte de a-ți înfrunta propria realitate

Am dezvelit misterul
din murmurele destinului,
între visare și frustrare,
ca pe o pernă,
a mea,
de întuneric.

Ține-mă de mână,
Ține-mă de mână,
i-un  drum ce mă strânge
un drum slobod
de liniște interioară,
pe-o orbită ce caută
Centrul.