nerăbdarea răbdării

Ieri, în drum spre casă, mi-am cumpărat toc din cel de lemn și penițe și tuș. Aseară, am făcut exerciții de scriere (nu caligrafie). Am făcut porcișori, mi-am reactivat bătătura la degetul mijlociu, am tăiat apăsat cu o linie cuvintele care nu mi-au ieșit. Am consumat zeci de pagini. Am construit zeci, poate sute, de fraze. 

Ieri am trecut printr-o mie de stări. De la cea dureroasă legată de dispariția celui care-mi făcea hărțile și planșele și care mă ajuta la temele de vacanță, la cea care mă pregătește să fiu o mătușică perfectă și uimitoare, nepoților mei. Ieri am dat peste mine într-un loc al nerăbdării răbdării care mi-a spus paradoxal să mă grăbesc să fac ceea ce doresc. Poate unii vor înțelege prin asta că vorbesc despre finalizări. Ei bine nu. Eu vorbesc despre începuturi. Despre noi începuturi.

 „Deși nimeni nu se poate întoarce în timp pentru a crea un alt început, oricine poate începe de acum să creeze un alt sfârșit.” - Carl Bard

tentație II

Și sunt conștientă că oriunde mă duc 
dau tot timpul de mine
nu de tine.
Uneori nu pot face prea mult,
uneori îmi pot spune doar atât
grăbește-te să faci ceea ce-ți dorești
pentru că stai 
sub semnul nerăbdării a ceea ce se va întâmpla...
Uneori din asta e compusă întreaga mea viață. 

Tentații, tentații chiar și pentru inocenți,
uneori chiar
și pentru cei mai timizi.

Tentația

Există lucruri pe care nu le găsim în cărți
Nu le găsim nicăieri
Dar visăm că le vom găsi în alți oameni
și mă tentează, 
mă tentează, 
să le trăiesc viețile.

Poezie de tren - X -

Prea mă picură,
din mintea mea plină de gânduri 
ne-zise:

- Oare de câte ori putem să iertăm un om, 
pentru că nu vrem să-i pierdem.



.

Poezie de tren - IX -

Uneori oamenii îți vorbesc 
ca și când  te-ar fi cunoscut
dar eu m-am săturat de a întâlni 
aceiași, 
câțiva oameni 
în multe trupuri,
sunt la fel ca și stagnările noastre
pe locul 
unde ne-am pierdut 
cândva 
fericirea.
Prea dese.

.

Poezie de tren VIII

Oamenii vin și plecă 
dar viața 
până la urmă, 
e așa de simplă
că în timpul ăst' scurt
totuși reușim 
să vedem cum și cui îi pasă.
Mai ales cum.

.

litere amare

Ți-am scris o scrisoare 
cu raze solare
de-ți cer îndurare
cu literele adunate
și amestecate

cu-nțelesuri triste
de plâns în batiste
ți-am scris o scrisoare
și văd că te doare
scrisoare
ce are
ce n-are
ce pune rana,
pe sare;
ți-am scris o scrisoare
scrisoare închisoare
ce-ți face coaja amară

Identitate - Curaj

  Mai păstrez de la bunica, o poză cu ea la pension. Mai păstrez și-un însemn, cum că ea ar fi făcut parte dintre infirmierele școlite, apoi voluntare, în Marele Războiu de acum 100 de ani.
 
  Să faci voluntariat în 1917 și să fi ”liceeană tunsă a la garcon”, în Ploieștiul acelor vremi, îndrăzneli, amândouă datorate curajului cu care Regina Maria a impus aceste simple gesturi româncelor acelor vremi.

  Foto: Regina Maria, suită pe zidul de la Peleș, cu aparat de fotografiat.

foto 2: Maria Chitzu, Marica cum o alinta familia la pension

.

Nu-ți permite să te lași orbit

Ne copleșesc știrile false. Spunem că am intrat în epoca ”adevărurilor alternative” și privim acest lucru ca pe o normalitate. Ne lăsam lingușiți pentru a ne ”crește stima de sine”! Sau acceptăm minciunile apropiaților ca ceva cuvenit. Ne  apărăm ostentativ viciile, minimalizându-le și aruncăm lumina reflectorului pe alții focalizând-o, de obicei pe cei  pe care nu-i simpatizăm sau cei incomozi nouă sau pe cei care nu se pot apăra. Scotocindu-i în vulnerabilitățile lor și devalorizându-i. Sub sloganul tactic: 

”- Nici tu nu ești perfect, de ce vorbești!!!”

Avem pașii și strategii inoculate din copilărie. Avem măști. Avem modele. În jur numai modele. Modele cu nu mare în față. Avem fețe nespus de inocente de expus și clocot de nerăbdare interior ce nu se potolește. 

Turnăm minciuni și minciunele în cele mai variate forme și trăim cu frica de a fi desconspirați și de a pierde respectul social.

E forma cea mai mare de control pe care ne-o dorim. A noastră spre alții. Venită din simplul motiv că undeva în adâncul copilăriei,  am învățat să comparăm. Ne place să fim stăpâni pe dreptate. S-o împărțim noi! Să departajăm noi. Noi,  de sus. Noi, mai sus. E micul elitism, janghinos de a-i înfrânge pe ceilalți. Cu orice preț. Cu toate prețurile.

Vrei să fi cel potent. Cel a cărei opinie o transformi în dreptate absolută și personală. Știi că traseul nostru neuronal își formează opiniile după cum creierul a fost impresionat de știrea cea proaspătă. Așa că ataci primul. Strigi ”hoții”, mai tare. De la înălțimea  orgoliului tău așa se vede și așa simți, că ai această responsabilitate: să împarți singur dreptatea. Să te înfurii. Să judeci. Iubești vociferatul.

Am o bună prietenă, (ardeleancă cei drept  :) ), care spune că timpul și judecata liniștită scoate uleiul la suprafață și-l departajează de apă. Și numai atunci poți să-i simți oribilul miros de rânced ce ar fi trebui să te atenționeze. Dar noi nu avem timp. Și mai ales nu avem timp de reîntoarceri și reevaluări. Când de fapt, ar trebui să fim învățați, de mici învățați că o înfrângere suferită luptând dar una cu mijloace cinstite este infinit mai de preț decât o victorie obținută pe căi necinstite.


Noi nu și nu, ne considerăm îndreptățiți, altfel am rămâne veșnic păcăliții.  Găsim chițibușuri  și oferim cinisme nedisimulate. Și nu descoperim că nu mai creștem. Nu există nici o justificările pentru a continua să perpetuezi structuri, reguli și sisteme care eșuează să servească interesele tuturor. Și așa cum știm de mici, cum stă treaba cu principiul vaselor comunicante așa știm, că orice segment din jurul nostru, îmbunătățit, oferă bunăstare întregului. Nu există fundație trainică dacă nu este inerent morală. Iar fiecare decizie pe care o iei, în orice calitate, lasă o urmă. Și o datorie. De care n-ar trebui să facem paradă. Doar să o trăim cu noblețe. 

.

Nu mai vreau să înving pe nimeni - ( axiomele devenirii II )

Toată lumea mă crede Făt Frumos
Dar eu am obosit
Nu mai vrea să înving pe nimeni.



Trăiesc un timp extrem de ciudat. Special pentru mine de golire și de vindecare. De unde știu? Păi de nicăieri dar așa mi se întâmplă. Oameni noi, ciudățenii și noutăți care vin peste mine și-mi aduc parfumuri și o anume tristețe și un gust de nicăieri, care nu e de toamna și nici de iarna. E gust ciudat cu aburii de primăvară, din tinerețea mea. Pe timpuri în vremea asta pregăteam compostul de fertilizat din balegă proaspătă. Munți de fermentație.
 
Și pe de alta parte dar undeva îndepărtat de mine, e o anume îngrijorare. Sunt îngrijorată pentru oameni dragi mie, de oriunde și din toate timpurile și nu ca un presentiment ca li s-ar întâmpla ceva rău ci pur și simplu ca eu nu mai adaug protecția mea asupra lor. Dar asta nu e adevărat. Pentru ca am un flux de gânduri și de rugăciuni, așa șuvoaie mari cum numai din Locurile Sfinte simțeam că pot trimite cuiva. E așa ca o tombolă de prieteni către care gândurile mele merg...

Și  m-am întrebat eu pe mine ce mi se întâmplă. Și a răsărit gândul acesta: Simplu. Probabil ca e timpul să mă îndrăgostesc. Nu chicoti. Și nici nu te uita chiorâș. Și n-o vei face dacă ai înțeles exact de ce fel de dragoste vorbesc eu! Nu este o nevoie, nu este o speranță, nu e ceva care m-ar bucura. Curios nu? E ca și când, voi afla în curând că nu am știut niciodată ce înseamnă asta, așa cum o voi afla acum.  

.

... lăsate la jumătate - (axiome ale devenirii I)

Toate lucrurile lăsate la jumătatea drumului, trebuie reluate și terminate. Altfel nu vei știi cine ești! 

Te oglindești lumii și ei văd la tine tatuaje neterminate. Și cu timpul asta sapă adânc, devenind o construcție - labirint  doar cu pierzanie, fără ieșire și tu cobai rotitor în propria-ți cușcă. Sau un monstru minotaur, tânguindu-se de propriul destin.

Proiectele tale, cuvintele tale, intențiile tale, întoarce-le din drum. Oferă-le înțelegerea ta de azi, și putința de bine pe care o poți face cu toate puterile tale.

.

Și totuși și cei mai mizerabili dintre noi au trăiri frumoase.

Intri înăuntru și ți-e frică de înaintare în propriul miez.

- Pentru că  vei găsi  ceva pe care să-l regreți? Sau ți-a fost frică să înțelegi, ceea ce este cu adevărat măreața noastră stare de uman, că realitatea noastră e mai mare > decât orizontul înțelegerii tale.

Nu te simții pierdut. Și mai ales încercă să nu faci un ocol prea mare acolo unde îți presimți negurile.

. 

Măștile și ipocrizia cea de zi cu zi

Mda, știu că (le/vă) sunt o persoană incomodă.

Puțini mă văd doar ca pe cineva care de fapt, a făcut deja drumul ăsta până la prima cotitură și a învățat cât de greu e. Și care crede că cel mai mare curaj al nostru, cel de fiecare zi, este acela de a ne da jos măștile.

Nu ține de decojirea intimității, ține de un anume timpul când porțile noastre interioare ar trebui să rămână deschise și de cât de primitori suntem și de cât de mult ne iubim ca să nu rămânem cu inima asta a noastră un sol fertil dar uscat.



”Mi se pare fascinanta dualitatea (ca sa nu spun ipocrizia) cu care functionează fiinta umana. De exemplu, pe de o parte, dacă întrebi orice om ce isi doreste de la ceilalti, iti va spune ca sinceritatea, onestitatea si autenticitatea. Pe de alta parte, tot ce isi doreste de fapt un om este sa auda doar ceea ce-i convine si ceea ce-si doreste sa auda, iar in fata adevarului de multe ori se revolta.

"Minte-ma frumos", "joaca rolul acesta ca sa ma simt eu bine", "nu fii tu insuti" - asta le cerem de fapt celor din jurul nostru. Avem scenarii in minte despre cum ar trebui sa se comporte ceilalti, le cerem de exemplu "romantism", indiferent daca este autentic sau doar copiat din filme, avem un set predefinit de replici pe care il folosim in conversatie - pentru ca "asa se face", "asa se cade" si un set predefinit de comportamente "acceptate social".

Actorii, adica cei care joaca roluri in filme, se prefac ca sunt altcineva, sunt considerati adevarate "zeitati" si "modele de viata". Toti stim ca ei doar joaca un rol, ca nu este nimic real din ceea ce ne prezinta ei, si, cu toate acestea, ii adulam. Ceea ce stiu ei sa faca este sa-si foloseasca mimica si gesturile ca sa ne induca anumite emotii - iar pentru asta le suntem recunoscatori, cu toate ca stim ca ei doar joaca un rol. Cu cata admiratie spunem "ce bine joaca"...

Deci, ceea ce isi doresc oamenii este sa-i faci sa simta anumite emotii, indiferent daca te prefaci sau nu. Nu onestitatea, sinceritatea si adevarul sunt cele pe care si le doresc, ci roluri jucate cat mai bine. De fapt, iubim mastile si pe cei care le poarta - atata timp cat ne fac sa simtim ceea ce ne dorim, iar daca un om functioneaza dupa principiul "fii tu insuti" si este autentic, insa nu corespunde asteptarilor noastre, il atacam, il barfim sau il devalorizam.

In consecinta, una spunem ca ne dorim si cu totul altceva vrem de fapt. Oamenii nu doresc adevar si sinceritate, ci isi doresc sa-i faci sa simta (indiferent prin ce metode) anumite emotii. Prefera o minciuna frumoasa in locul unui adevar poate inconfortabil sau dureros.” (Ursula Sandner)

sursa:  http://www.ursula-sandner.com/