textul și contextul ( I )

Au început să mă bucure ”pragurile”. Te învață că ești pe drum. Înțelegi că ai mers și că mergi și că nu te răsucești bezmetic doar într-o buclă sau că rămâi captiv așteptării unei răscruci care te-a zăpăcit:
- De aceea fiind într-o lume plină de îngrădiri, și care-au lăsat urme dezolante în carnea gândurilor mele, eu, am prins licăr de lumină. Și imediat m-am gândit la voi.
Am visat întotdeauna să ajung într-un asemenea ceas, la un asemenea moment. Dar am fost surprinsă. Chiar mai mult decât mă așteptam. Când ești conștient câtă lumină este în tine devii unic și unic e drumul razei ei.
Știu că sunt doar un mijlocitor și știu că nu vă cunosc foarte bine pe cei din jurul meu dar atunci când ni se vor destrăma toate zidurile dintre noi, când vom avea puterea să rupem toate lanțurile care ne sufocă, de-abea atunci, vom îndrăzni, să dăruim din umila noastră esență a luminii. În cazul meu, să v-o dăruiesc. Căci poate cea mai frumoasă bucurie de oferit este să deschidem noi căi de lumină între oameni ...
Pentru mine acest lucru e un „prag”. Pragul lui ”mai aproape” de oameni și ”mai departe” în încredere și credință. 
.

Nu e de ajuns

                                                             de   Jacques Salomé

Nu e de ajuns sa ii spun te iubesc
daca nu pot primi toata aceasta
dragoste in mine,

Nu e de ajuns sa vreau sa fiu iubit
daca relatia mea nu este in acord
cu darul iubirii primite.

Nu e de ajuns sa imi exprim dorintele,
trebuie de asemenea
sa accept sa nu le impun.

Nu e de ajuns ca ea sa-mi spuna dorintele ei,
daca nu stiu sa le primesc
sau sa le amplific.

Nu e de ajuns sa o las sa creada
ca vreau o relatie de cuplu
cand eu imi doresc doar sa ne intalnim.

Nu e de ajuns sa raspund asteptarilor ei
daca nu stiu sa le exprim pe ale mele.

Nu e de ajuns sa o las sa creada
ca ma poate iubi,
daca mie mi-e teama de iubire
sau mi-e frica sa devin dependent.

Nu e de ajuns sa ma las iubit
daca nu sunt sigur de propriile mele sentimente.

Nu e de ajuns sa fiu pasional
daca nu disting
nevoile ei de ale mele.

Nu e de ajuns sa ma arat cu ea
daca nu o vad cand suntem impreuna.

Nu e de ajuns sa ii promit ziua de maine
daca nu sunt capabil sa traiesc in prezent.

Nu e de ajuns sa ii spun: vreau sa traiesc cu tine
daca nu sunt eliberat de angajamentele mai vechi.

Nu e de ajuns sa ii spun: poti conta pe mine
daca eu sunt inca dependent.

Nu e de ajuns sa ii fiu fidel
daca simt ca nu imi sunt fidel mie insumi.

Dar uneori e de ajuns sa-mi asum riscul
de a spune toate acestea si mai multe
pentru a incepe sa construim impreuna
dincolo de intalnire, o relatie plina de viata.

Cartile lui Jacques Salomé se gasesc la editura Ascendent:
http://www.edituraascendent.ro
Site Jacques Salomé:
http://www.jacques-salome.ro/

despre viziune

Viziunea

Acolo, în mijlocul unui câmp, pe malul unui râu cristalin, am văzut o colivie ale cărei balamale fuseră făcute de o mână măiastră. Într-un colţ zăcea o pasăre moartă, iar în cealaltă erau două castronaşe, unul în care nu mai era apă iar cealaltă fără grăunţe. Am stat acolo reverenţios, ca şi când pasărea era în viaţă şi murmurul apei erau demne de linişte şi respect profund - ceva la care inima şi conştiinţa merită să examineze şi să mediteze.

Adâncindu-mă în viziune şi cugetare, mi-am dat seama că biata creatură murise de sete lângă un izvor de apă şi de foame în mijlocul unui câmp bogat, leagănul vieţii; ca un om bogat închis înlăuntrul seifului său de fier, pierind de foame printre grămezi de aur. Înaintea ochilor am văzut cum colivia se preschimbă deodată într-un schelet uman, iar pasărea moartă în inima unui om care a sângerat dintr-o rană adâncă ce seamănă cu buzele unei femei triste. Din acea rană s-a auzit o voce care a spus: „Sunt inima omenească, prizonieră a averii şi victimă a legilor pământene.”

„Pe tărâmul dumnezeiesc al Frumuseţii, la marginea izvorului vieţii, am fost închisă în colivia legilor făcute de om.”

„Am murit uitată în mijlocul frumoasei Creaţii pentru că am fost oprită a mă bucura de libertatea generozităţii lui Dumnezeu.”

„După concepţiile omului, tot ce este frumos şi întrezăreşte dragostea şi dorinţa este o ruşine; toată bunătatea după care tânjesc nu înseamnă nimic după judecata lui.”

„Sunt inima umană pierdută, întemniţată în închisoarea murdară a dictatelor omului, încătuşată de lanţurile autorităţii pământene, moartă şi uitată de umanitatea batjocoritoare, a cărei limbă este legată şi a cărei ochi sunt goliţi de lacrimi.”

Toate aceste vorbe le-am auzit şi văzut ieşind dintr-un fir din ce în ce mai subţire de sânge, care curgea din acea inimă rănită.

Mai multe s-au spus, dar ochii-mi împăienjeniţi şi lacrimile m-au împiedicat să văd sau să mai aud ceva.

Kahlil Gibran – „Aripi frânte”

De la un timp, asemănătoare mi-e starea cu cea a păsării din colivie. Mă gândesc? Închis într-o colivie, sufletul omenesc se mai poate preocupa de capcanele ce i le întind cei de afară? Ar putea crede asta cel ce se consideră liber? Prizonier, el are cu totul alte probleme existențiale.

Eu, de exemplu, sunt într-o lumină opacă nu clară. Orbecăi și mă tem să înaintez. E de la o tortura la care mă supun benevol, a nesiguranței și a necunoașterii având voința să trăiesc totuși încrustată în iubire ... dar în colivia mea nu mă preocupă capcanele întinse din afară ... cel ce are aripi tăiate nu poate să și le mai frângă.

A trăi încrustat în „iubirea totală” este paradoxal monoton, pentru ca e o fazare lină a binelui, față de faza de îndrăgostire care este ieșirea din „matca de sine” permanantă. A accepta acest fel de bine poate fi privit ca o forma a superficialității iubirii dar nu e.

Eu nu aș vrea să mă uzez steril, iubind ca un tonomat de inventivitate, de scorneli, de perversitate a intelectului, ca o mașină de făcut copleșitoare surprize, ca o frazare de mii de noi începuturi ale nestabilității. 

Ca un tonomat, pui sentimentul și primești contravaloarea lui. Iubirile în organicul lor au o stare de imponderabilă responsabilitate și de liniște.

Eu sunt într-o lumina opacă nu clară. Orbecăi. E de la o tortură la care m-am supus benevol, a nesiguranței, a necunoașterii ....dar în colivia mea nu mă preocupa capcanele întinse din afara... cel ce are aripi tăiate nu poate să și le mai frângă.

Hibernală

Numai iarna

Ni se relevă condiţia de mugur.

Simţi,

Iubirea noastră e ca starea de mugur, iarna,
Ea îşi doreşte să înflorească şi nu se gândeşte niciodată la cât va dura
Iubirea noastră ştie atât 

că, atunci când va înflori, 

e primăvară.

Înrămabilă

Sunt secole

De când n-am mai făcut parte

Dintr-un „împreună”!

Erai, fără umbră!

Miezul clopotului meu.

Eram, oase articulate, în mijlocul fiinţei tale

Ce adorau să te îmbrăţişeze...

Acu-i acu!

Cufundă ciutura, străine,

De bea,

Plânsul meu proaspăt.

Vestea e înrămabilă!

De hatârul tău, îţi voi divulga toată povestea

Întâlnirii de la fântâna bucuriei.

Despre petale

- O să rog un înger să-ţi dăruiască mâine ceva de acolo de Sus. Poate ce ştiu eu ce-i bun şi frumos şi menit ţie. Și să-ţi depună la picioare din dragostea mea. 

- De unde un înger? 

- A asta e foarte simplu! Cel mai simplu. Am un cuib cu îngeri, chiar aici pe birou. Mie, mi-au făcut să înflorească micul ghiveci atât de frumos. Nu-mi vine să cred, parcă florile zboară. 

- Doar asta e menirea petalelor de flori, ele nu se ofilesc decât în imaginaţia noastră. Doar devin aripi de îngeri.

Valoare şi merit

- Porţelanul străveziu, în albeaţa lui, e deja gata. Pictura măiastră. Unicat şi valoare. Un dar atât de preţios şi o lipsă atât de mare, atât de mare a celor care merită să-l primescă. 

- Pofta de rafinare determină urcuş! 

- Atunci de ce suntem într-o cocină? Sau ne credem doar într-o cocină?

Obiceiuri

Mă întreb de ce obiceiu-mi de a plânge, a devenit zilnic? E ca atunci când pe arşiţă mare, florile trebuie udate, nu? 

Plâng din nevoia de a nu mă usca. Şi iubesc din nevoia de a mă reumple de lacrimă pură, ca o fântână.

lumina

Azi, m-a copleşit lumina, a intrat pe ferestră, da’ ce spun eu s-a bulucit peste mine, am simţit-o uite ici pe gât. Din fereastră direct. Era atât de puternică că mă orbea. Din aerul alb, ceva fierbine. Parcă era un fluture care se aşeza pe mine. De când nu ai mai simţit un fluture că se aşează pe tine, să-i simţi aripile cum se zbat cald pe pielea ta? Am rămas cu gâdilătura, lângă jugulară. 

Ochii mi se inundă de lumină şi din mine dă năvăle afară, fără oprelişti, râs fără motiv. 

.

Revelație

Spiritu-mi amuţit,

Leagănul cuvintelor, nemişcat

De unde m-au năpădit iederele ...?

Ochiul născător, un lac prea adânc

I-Limba Mielului, prea aproape?

Inimă, vitraliu al asfinţiturilor cufundate.

Pâlpâie zănatic, tăciuni în vatra gândurilor,

Vârtejuri stârnite,

În setea de neastâmpăr.

.

Egalitarism

- Vrei egalitate? 

Înțeleg eu că de fapt dorești să-ţi accept limitele? Și asta să mă facă fericită și recunoscătoare.

Dar dacă tu îţi faci graniţe, fără să mă întrebi, doar măsurându-mă, vrei de fapt să accept judecata ta și măsurile tale. Să accept, să fraternizez uneori cu admiraţie pentru judecata ta pe care o consideri dreptă, ”mai dreaptă” și probabil nepărtinitoare! Îți dorești să nu (te) judec în gând și mai ales să-ţi fiu îndatorată că mi-ai lăsat o bucată îndeajuns de mare în vecinătatea ta. Poate chiar mi-ai lăsat bucata cea mare...

Naivitatea ta, căci pot s-o numesc aşa, vine din dorinţa de a mă poseda cumva. Pentru că orice impunere e într-un anume fel, o posesie. Granițele sunt o formă de control și sufletește o colivie: 

 - Noi, noi doi suntem egali doar în divinitate, (orice-am înțelege eu ori tu prin asta). Acolo unde nu mai sunt graniţe. Acolo, unde spaţiu dintre noi se numeşte iubire.

.

.

.

Risipitor

 Poate îţi doresc să nu fii avar. În sentimente, avar. La toţi, le doresc să nu fie avari. 

    - De ce să exagerezi? întrebi temător, întotdeauna temător.

       -  Pentru că sentimentele trebuiesc arătate! spun, ştiind că vei mustăci și că voi fi contrazisă. Și de aceea devin argumentativă. Ce-i drept sentimentele, clarific eu,  nu expuse doar arătate. Oferite, nu irosite în vânt.

Noi împărţim sentimente celor ce merită şi nu le dăm celor care nu merită. Dozaj aleatoriu. După dispoziţie. 

De asta nu stă nimeni la coadă la noi să primească. Oh om drag, nu o să ai niciodată clienţi buni în cazul asta ci doar muşterii interesaţi sau bănuitori şi noi permanent subiectivi. Tu părtineşti numai după criterii de tine ştiute şi îi faci şi pe ei să fie circumspecţi sau de-a dreptul neîncrezători. 

- Ți-e frică că te vor face credul? Ei și? Ce dacă zic oamenii că ești așa? Pentru că supralicitezi valoarea? Ce e rău în asta? Să supralicitezi valoarea unui om şi să împarţi sentimente la cota generozităţii tale? Fii odată risipitor de generos şi vezi ce se întâmplă!

.

Durerea de bine

Zicală: „Să trăieşti ca un un mut în ţara surzilor.”

Eu merg.

Merg, cu blestemul pe cap

Să am sufletul mut.

De mult prea mult timp,

merg,

merg pe drum umblat,

umblat de surzi.

Numai de surzii străvezii.

Limbuţii,

la tot pasul.

Surzii,

Nu ştiu de ascultare!

Mă uit bine la ei.

La loc larg,

Apărat,

Pe la răscruci,

Mă uluiesc.

Iscodesc,

Să văd?

De atîta vorbă, le văd eu oare maţele şi măselele lor de limbuţi fără răgaz?

Măselele lor de minte?

- „Hmmm, neînvăţaţi să asculte!”

- „Hmmm, neputincioşi să se asculte!”

- „Hmmm, neînvăţaţi să se oprească!”

Am cercetat a mirare,

Niciodată n-am crezut că străveziu nu’nseamnă transparent.

N-aş fi crezut, zău!

Am cercetat a mirare:

Ei, surzii, nu erau!

Se făceau doar că erau transparenţi.

Nu le-am văzut maţele şi creierul cu adevărat.

Da’ nici nervii ...

Nici alcătuirile.

M-aş fi dat în vânt să le văd inima

Să „vorbescă cu inima”,

Măcar...

Ah, ah, ah,

Năstruşnică idee.

Doar vorbele lor se rostogoleau

Şuvoi,

Ne neînchipuit,

Avalanşă se prăvăleau,

Cuvintele erau grele de sensuri,

Năucitoare.

Ce lovituri,

Parcă de bunăvoie m-aş fi supus la lapidare.

Sub ploaie de sensuri,

Merg,

Picuri de înjurii permanente,

Pe capu’ meu.

Şi eu merg.

Merg,

Cu blestemul pe cap,

Să am sufletul mut.

Aşa am avut de învăţat în vremea din urmă.

Aşa, am înţeles

că nu greşisem drumul!

Eu,

Am partitura mea.

Distinctă.

Şi merg.

Pur şi simplu,

Eu nu sunt o rasa omenescă atotvorbitoare.

Şi merg.

Fiecare,

Avem partitură.

Distinctă.

Pe undeva,

în jur

i’un cor al creaţiei.

Iar sufletul meu,

interocutoru-ţi mut,

lui, nu i s-a acordat dreptul de a se revolta!

(Ce-aş mai fi vrut să mă strâmb şi să mă scălâmbăi a răzbunare!)

De aceea,

după un timp de gândire,

m-am decis că voi face un imn al tăcerii.

Compun tăcerea simţămintelor.

Tăcerea ideilor,

tăcerea minţii,

tăcerea lăuntului meu, frământat.

Aceaşi tăcere ce le cuprinde pe toate.

Şi tăcerea ce vă va ignora,

(Doamne, căci este aşa se bine să ignori cîteodată).

fără atîtea întrebări,

fără atîtea nemulţumiri suspicioase,

fără atîta revoltă şi opoziţie!

Partitura?

Mi-a dat-o El:

- Azi, „Io sunt” sună anacronic ...

- Azi, e timp pentru „s u n t e ţ i”!

De aceea,

voi scrie „Imn tăcerii”.

Vi se adresează:

- „Să-l intonaţi!”

Surzilor!

ABLAŢIUNE

Mai întâi mă voi spăla pe picioare,

meticulos,

apoi,

pe mâini,

cu conştinciozitate.

Apoi, îmi voi spăla faţa

şi mai ales ochii ca să pot vedea mai bine.

Apoi îmi voi spăla inima.

Curăţit,

mă voi apropia de Tine

Îţi voi trimite gândurile:

Sol !

Ele se vor căţăra,

în munţii cărunţi

ai lui «poate»,

ai lui «da»,

ai lui «ba da»,

ca nişte corpuri vii

şi acolo sus,

după ce vor înota de mii de ori prin curcubeuri,

curăţite de mii de ori de ele însăle cu roua Cerului,

voi ajunge la rugăciunea înspre Tine.

Mai apoi,

Unic Părinte

voi avea curajul să mă adresez Ţie."

Echipă

    Stăm de vorbă. Doar atât. Uneori, cuvintele adâncurilor tale mi se alipsesc atât de bine încât mă întreb dacă în a-ți continua discuția, înseamnă că o altoiesc sau oare doar o parazitez? Sunt sigura ca-i alterez sensul ei de la început, dar asta (sper) așa ca o intersecție, doar pentru a fi sursa unui nou drum de gânduri.

    Mă gândeam la colibri, din doua motive. Unul pentru că păsărica aia, care știe să zboare și cu spatele și să migreze peste 1500 de km e deșteaptă foc și  asta-i vine dintr-un creier așa de mic iar noi ditamai purtătorii de creier ne cam lăsăm pe tânjală.... Mă gândeam  și din cauza lui Florian Pitiș și la ultimul lui interviu. O să-i parafrazez cumva cuvintele:

    "-Mie nu mi-e frica de Dumnezeu pentru ca El este drept și bun și știe ce face. Mi-e frică de mine, ca n-o să reușesc să fac aici tot pentru ce M-a trimis aici. Dacă mă simt pedepsit, este pentru faptele mele căci El m-a trimis aici cu un scop. Eu trebuie sa descopăr acest scop...."

    Știi, mie-mi plac relațiile orizontale. Mi se pare că legăturile orizontale sunt obligatorii.  Sunt relațiile de odihnă, rutină, plăcere și mai ale sunt relații de înrădăcinare. E tronsonul din drum vieții, unde afli cine ești, ce-ai devenit, cât ai urcat. Urci singur sau cel mai adesea cu putini în jurul tău dar pe orizontala ai testul întâlnirilor umane. Urcușul și odihna, mi se pare ca ar trebuie sa fie ciclice și alternative. Cred ca important este să nu întrerupem mersul. Mersul spre divinitate. La fel de important alarmantă ca și stoparea, este să recunoaștem rătăcirea, (cât mai devreme) și dacă ea există, căci cine la un moment dat nu s-a rătăcit? ...și să nu socotim bucata aia de drum, pierdută. Doar să avem dorința și puterea de-al recupera...

    Dumnezeu ne-a dat muntele și nu scările blocului (să ne comparăm cu ele dar și între etaje sunt paliere orizontale). Poate că unii, ”încrâncenații”, vor să meargă numai pe crestă. Cu ochii-n soare, cu adrenalina la maxim! Nu știu dacă din cauză că sunt ei prea grăbiți sau prea nepăsători la ce e în jur, având scopul doar de a ajunge în vârf. Alții, se opresc însă pe orizontală, fie din oboseală fie că le convine peisajul crezând ca priveliștea, poziția de la care ei văd sau sunt văzuți este mai presus. Ei da, asta e pericolul. Am întâlnit deunăzii astfel de oameni. Și m-am ferit să-mi fie mila de ei căci astfel de oameni nu (se) recunosc că (când) s-au oprit.

    Drumul și scopul, au învățăturile lui, pentru fiecare!

Un drum în grup ne e dat pentru sprijin și întovărășire. Un drum comun poate fi o povară mai mare!?! O povară, devine doar când unul dintre călători refuză să mai meargă, nu când obosește, încetinește, se rătăcește sau schimbă drumul în ocolișuri așa zis fără rost. 

- De câte ori, alături de alții, nu ni s-a părut că pierdem timpul. Adică ne pierdem timpul? 

- Simți că pierzi timpul numai dacă din clipele acelea nu  vrei să-nveți ceva, nu vrei să admiri ceva, ...

    Am obrăznicia sau îngâmfarea să cred că noi, tu cititorule și cu mine,  ne-am întâlnit "undeva" nu pe șes, ci pe  un platou. Avem în spate, fiecare, drumuri sinuoase și probabil interesante dar separate.

    Mă furnic toată de emoție, când cred că în drumul nostru, în urcușul nostru individual de "încă aici", am putea fi sortiți parteneri, echipă, pentru aveam un drum destul de colțos înainte. Drum înalt! Drum frumos!

     -  Noi doi, separat să fi cerut de la viață și un astfel de drum și un astfel de partener?

   
    - Am emoții, îți zic! Atât de puternice că uite vezi mi-a crescut pulsul doar vorbind de tine! 

    -  Ce fel de echipă vom fi? Vom ocolii prăpăstiile pe același mal sau ne vom face cu mâna zilnic dar de pe maluri diferite? Mă gândesc, poate cu puțină frică la ce stadiu este "azi"-ul nostru? Am putea fi "în același bivuac" pentru că...??? Vom știi să transformăm întâlnirea noastră în ceva și mai bun decât plăcerea pe care ne-o găsim de a ne explora în clipele de răgaz reciproc? Ce facem acum? Acumulam încredere? Pentru? Strângem puteri? Strângem provizii? Sau doar ne "măsurăm" pentru că ne plac alcătuirile noastre reciproce? Ce vom face? Ne vom pierde în discursuri sofiste și elegante? Vom rămâne să ne povestim, liniștiți și relaxați amintiri și să ne privim apusurile? Sau în timp ce huriile ne înconjoară,  ne vom lua de mână pentru a ne penetra reciproc adâncurile, a redescoperi viața împodobindu-ne-o și altfel de-a intra împreună pe-o "gura de rai"....

     Și poate d'astea ne-a fost "datul" să  ne întâlnim astfel. Să trecem unul către altul pe niște punți suspendate, lungi  și înguste peste prăpăstii mari. 

Dar în clipa asta, de pe malul meu, ca în fiecare dimineață îți flutur întru întâmpinare auriul zorilor și le cedez dreptul să te privescă în locul meu.

.

Cum rezolv o problemă personală

„Fericirea e o realitate interioară,

nu depinde de ceea ce avem

ci de ceea ce suntem.”

(Henry Van Dike)

Mi se agravează o problemă personală

Recent am descoperit-o nerezolvată,

E vorba de o problemă existenţială:

Fericirea.

A devenit o problema pentru mine,

când mi-am dat seama că:

N-o găsesc.

Caut o sursă?

Un izvor astupat?

La curăţenia generală a cunoştinţelor 

nu era în coșul cumpărăturilor.

În vitrina profilului psihologic,

printre obiectele zadarnice,

cu care mă autopremiez

nu era nici ca dar steril.

Printre frici,

Frustrări,

Tristeţi,

Aşteptări,

sau în previziunile viitorului

nu am dat de ea.

Nu e un bibelou al minţii.

Poate la mine nu s-o fi născut?

Parcă văd cum mă apucă disperarea!

Scotocesc,

Furios.

Devalidez

prin minte,

în idei,

în sentimente,

în cuvinte.

Întreb prietenii;

Priviri furişe la duşmani.

Priviri gata aruncate!

Am conchis că nu prea ştiu unde să caut.

Să mai caut?

Turbez!

Trag cu ochiul la vecini,

la cei ce par fericiţi.

Cei ce par prosperi,

Sunt cu ochii pe ei!

La ei,

doar capcanele sunt mai multe

Adică, şanse

de a se înşeala mult mai des c-au găsit-o!

Nu e în bogăţia zadarnică.

În plina mea căutare,

sărăcia lucie,

n-o are;

- te-învâteşti

străin

într-o cămară plină de lipsuri.

Nu aici se naşte fericirea.

Nu e o provizie.

Să-nfrunt?

Să mă hotărăsc?

Adevărul, e

că

o s-o primesc în condiţii foarte stricte.

.

Între alegeri și alternative

Iubesc până la incandescență
și scriu asta mare,
cu numele meu,
pe orizontul ce crește...

Orizont,
o boare a întinsului
peste goliciunea tuturor cuvintelor 
nescăldate-n lumina iubirii,
ce-mi stau ca talpa de  grele 
pe cerul gurii.
Orizont ce încă,
se lungește
peste rânduieli osificate,
peste ninsori otrăvite,
peste gânduri ce mă mistuie,
îmbrățișând tăcerea dintre noi
așteptând limpezirea.

Deschid supapele,
să curgă revărsat neguri sentimentale
încătușez, demonul din noi
mistuind gânduri ce m-apasă,
ca cel ce cunoaște suferința
s-o recunoască-n ceilalți.

Ș-așa învăț, 
deloc dificil se pare,
sentimentul c-o pot lua de la capăt
încrustat în căldura unei marmure albastre.

.

Foșnetul sentimentelor

 Vânt, vânt, vânt din toate părțile
pică cerul  mine,
și-mi seacă tăria parfumurilor eterne,
îmi curg nezăvorâte cuvintele...

 În cascade zgomotoase,
așa îmi percep cataclismele vieții
căci prea plutesc în derivă angoase
spre o lume a eternității fără atingeri,
cu durerea
ce-aștepți, în zadar
să se estompeze.

 Ce ironie perenă,
cum am fost noi tocmiți
de puterea care mișcă toate lucrurile
prin arsura dorului ce mușcă din tine
până ce inima ți se zbate ca o pasăre-n plasă,
pentru a ne face doar 
să simțim profundul iubirii
laolaltă cu mai multul suferinței.

 E un izvor adânc din mine
din care nici eu nu știu scoate
apa amară, 
ce-nvie tot ce e ofilit în mine.

 Apa tămăduirii,
miracolul spiritului.


.