lămurire

 Lămurire și mirare

 - Eu? Eu sunt  aceea mulțime de minuni? 

Stau la primele clipe ale dimineții și mă mir. Cuibărită în liniștea inimii, care nu e liniște, e dor și mirare,  durere și neliniștea unui anume tip de plăcere,  contopite în emoții primordiale ale înțelesul umanului. Și-mi spun că așa ceva trebuie să aibă liberă trecere prin mine. Sunt vești frumoase din cuib, nu-i așa? De aceea, voi lasă să treacă convoiul  înțelegerii prin și nu pe lângă ... ca să pot simți toate înțelesurile, pentru că acest mers și descălecat și zgomot de copite ale zbuciumului, sunt nu numai semne ale dezghețului și cel al mutării granițelor .

 

devenind

 

 E ca și când aș dori să emigrez  din mine însămi dar de fapt e pentru că am simțit ca o nevoie că granițele  nu îmi mai ajung. Nu spre stânga, nu spre dreapta, ci cumva în ascensiune. Și doar așa, mi se pare că devin veșnică, împlinindu-mi devenirea.

oferă ...

Oferă întotdeauna mai mult decât te aștepți să primești. E o chestie de bine, vă asigur! Despărțindu-ne de procentul uriaș al celor care își văd toată viața numai prin ”dreptul lor de a primi” și atât, de fapt înțelegem profundul sens al iubirii, acela de a dărui, acela de a fi tu cel ce pune totul în mișcare. Tu primul! Tu, cel care nu te oprești din a dărui. Fie ce-o fi. Pentru că altfel va fi ca un meci, la care cineva ține scorul și pune în balanță. Iubirea nu se cântărește. Iubirea adevărată, nu e de mai multe calități...

Trebuie să fii dispus să sădești sămânța și apoi s-o îngrijești ca să crească.

scurtă poveste cu posibil final fericit

   - Și fapta mea bună de azi? 
   
   - Este să mă recunosc cu adevărat. 

   Ieri, am tot vorbit de examene de conștiință și cum o fac. Dac-o fac, cum și cât? Până unde? Până unde intru cu sinceritatea? Cât despotmolesc? Cât doare? Câte văluri ce mă-nfășoară dau la o parte? 

   - Să-mi recunosc tranșant slăbiciunile? Vai, vai, micile și drăgălașele mele slăbiciuni omenești? 

Pentru că dacă latent, suntem depozitari ai tuturor virtuților, la fel  - fără să vrem - suntem depozitari și ai, posibil, tuturor păcatelor. Incipient. 

Recunosc eu că e  vremea deparazitării? Ușor e să îmi văd marile mele păcate și să le pun la zid. Dar observ că e mai complicat să mi le caut pe cele mici, mici. Așa zic eu, că ale mele sunt mici... dar tot mă atrag prin apetența, prin nerăbdarea de a le folosi și plăcerea care mi-o aduc. Cuvântul păcat pare să nu aibă diminutiv, ca să-l facă mai atractiv și mai ușor de digerat. Doar când înțeleg că provin din meschinărie sufletească și că duce la un fel de uscăciune a inimii, asta mă mișcă atât de tare ca să mă mobilizeze.

Oh, blândețea aceea ipocrită a permanentului surâs ce acoperă strânsura acră din minte, filantropia risipitoare și egoistă făcută numai pentru bunul plac personal, curiozitatea maladivă despre intimitate în general și intimități. Ieri, chiar eram revoltată! De ce oamenii simulează bunătatea? Nu e mai greu să simulezi decât s-o faci? Ostentativul moralizator, perfecționismul maniac ori aceea puritate retorică menită doar pentru a câștiga aplauzele celor din jur...și prozeliți ... Și mai ales, pălăvrăgeala despre tot și toate, aceea vorbărie continuă, goală de conținut. 

E de ajuns. Îmi spun. Trebuie să fiu precaută cu micile mele slăbiciuni, pentru că fără ele aș avea mult mai multe alte finaluri fericite. De fiecare dată alte finaluri. Și alte gânduri. Să fiu consecventă pentru alt fel de gânduri. Pentru altfel de priorități și de fapt pentru altfel de orizonturi.

pe ce îți pierzi timpul?

- Azi, ce vei face ca să te definești? Ca să te definească?

- Eu? (privești surprins) poate voi face o faptă bună! 

(Eu, aștept  să-mi răspunzi și uneori aștept,  să mi se confirme așteptările mele despre tine ... Știu că voi primi răspunsuri bune, pentru că știu că gândurile tale sunt virtual bune dar nu știu dacă și cât din ele le vei pune în practică)

- Ești sigur? (de ce mă îndoiesc?)

- Absolut sigur!

- De ce m-ai întrebat?

- Pentru că oamenii din jur, par oameni de treabă dar când îi văd ori sunt plecați la vânătoare de greșeli ori devin prea mult căutători de limbaj grosolan, de aspecte meschine, ale vieții celorlați. Poate te suspectez pentru că pe mine mă înconjoară o vecinătate a celor care vor să iasă în față nu prin merite ci prin aruncarea permanentă a glumelor  deșucheate... Parcă toată sursa lor de inspirație vine din televizor, ori din jur lor mahalagesc. Mi se pare că suntem atât de preocupați ca să ne urmărim comportamentele, noi cu ceilalți, că nu mai avem timp de altceva. 

Câți  s-au gândit, la aceea faptă bună a zilei de azi? Câți au conceput-o? Câți o visează? Nu zic că nu le-ar place. Nici pe departe. Nu s-au gândit pentru că nu au avut timp. Timpul e o consumabilă, nu? Și depinde pe ce în ”pierzi” ? Depinde cu cine?

lumina de pe vârful muntelui

                             - lumina de pe vârful muntelui - ca atitudine de viață -

Trebui să simți totul la  firul ierbii, îmi spun. Să văd de acolo, să scormonesc, să provoc, să tot fiu viu. Să am timp să trăiesc intens. Acolo! Să am judecăți de valoare, acolo! Asta e nevoia mea  căci aici e locul unde eu mă reflect în realitate. Aici, e întreaga mea măsură, în a spera.

Așa cum trebuie fără echivoc, ca după fiecare o astfel de fază, să mă înalț ca să am  și perspectiva  imaginii întregului. Și există etape și etape. Acum, e cea de înălțare. Obligatoriu de înălțare. Dar nu e de făcut cu pașii legați de perfecționarea tehnicii de înălțare ci e ca o stare; ca o atitudine de viață. Ca o lumină ce scânteiază din vârf de munte, noaptea. Reper, direcție și exemplu demn.

Și-mi doresc așa mult  să am  răbdarea sau să nu mă ascund în acțiunea nereflectată ca să  păcătuiesc în a-i privii pe alții de sus. Altfel zborul meu n-ar mai fi zbor ci un câmp cu porțiuni pline de necroze lăuntrice.

Așa că  îmi voi așeza inima pe locul cel mai de sus. Mai sus decât mine însămi - pentru ca ea, prin ea ea, să-mi vadă orizonturile care îmi revin,  să  observ granițele pe care, cândva voi încerca și voi reuși să le depășesc.

de fapt ... prospețimea fiecărui moment

   

 De fapt,  ce fac eu azi, este să-mi lărgesc la limită (la limita de azi), banda mea de desfășurare și să fac tot ce cred spre a mă ”merita” și a mă onora, în fața oamenilor și a lui Dumnezeu. De fapt, iau în piept lecțiile cu viață, ca un om obișnuit.

Și mi-e teamă, pentru că oricărui om curajos îi e teamă, știind cât de valoroasă îmi este viața. Văd, parcă din afară că am lupta mea - parcă personală - pentru ”firesc” și ”obișnuit” și ca acestea să fie considerate fapte de luat în seamă. Faptele mele de luat în seamă. Asta nu înseamnă, în mod expres, doar că în jurul meu totul să devină de-adevăratelea doar ”normalizare” și ca totul să se desfășoare doar în ”moral” ci ca tot ce mă înconjoară să poată intra în curtea unei cumințenii pe care am învățat-o și din tradiția familiei și din normele sociale dar mai ales pe care o cultiv (mi-o cultiv).

Nu vreau să arăt nimănui  și pe nimeni cu degetul să atrag atenția asupra culorii seriosului și a  înfrânării ori a disciplinei spirituale și nici să cred că o anume căldură, a unui anume tip de umor și o anume intensitate a lacrimei, este cea care ar trebui să ne călăuzească.

- Ah, iar voi?

Nu e obligatoriu să fiți de acord cu percepțiile și judecățile pe care le fac. Ci să recunoașteți și prin asta diversitatea părerilor și a opiniilor fiecăruia. Dar important este să acceptați și o astfel de gândire, fie că este asemănătoare sau contradictorie cu ceea ce simțiți la citirea rândurilor de față.

Și după citire, să aveți un moment de meditație și să-l transformați într-un moment de: ”cât de cât comuniune alături de mine”, pentru că acest lucru înseamnă să apreciezi detaliile care pot face diferența între o viață trăită din plin, cu gânduri și zbucium și tulburări și o altfel de viață: trunchiată, fără miez și fără o fațadă de bucurie și care pur și simplu își duce cu ea doar dorurile... multele doruri și  ..... multele doruri părelnice ....

- Și tu? Ce crezi că e ”a-ți umple sufletul cu prospețimea a ceea ce reprezintă viața”? 

 

- Păi? poate asta e a fi deschis și spontan. Să fii complet prezent și conștient în fiecare moment de ceea ce se întâmplă și a putea răspunde în conformitate cu ceea ce ni se oferă în fiecare clipă ... 

- E greu?

- Nu, nu e greu, e doar mai complicat. Nu ține de curaj ci ține de răbdare...

În fața vieții nu te poți prezenta mereu cu lecția învățată. Nu ai cum.

Nu poți oferi răspunsuri știute sau trăite altădată. 

Nu poți încadra circumstanțe noi în vechituri, și-n propriile tale tipare. Pur și simplu nu încap. E ca și cum ai muta cursul nou și nestăvilit al pârâului proaspăt, în albia veche și stătută a fluviului. 

Mai apoi, doar conștiința nu ne poate oferi posibilitatea de a face asta, în fiecare moment: de a ne adapta. Avem nevoie de deschidere și de citirea cu curățenie a propriei conștiințe și a propriei credințe. Și avem nevoie de încredere altora și să ne păstrăm propria încredere. Aceea încredere care ne spune că vom face și vom gândi la ce e mai bun. Pentru că numai așa vom primi sevă din Sursa din care provenim.

Și-n încheiere dacă măcar un fir de gând bun a pornit din aceste simple ale mele cuvinte, îmi veți aduce o mare bucurie...

 

INFUZIE

Exercițiul ăsta trebuie să-l faci zilnic:
Să-ți urci gândurile sus, sus
În coroana copacilor ce sprijină cerul,
Mai încolo dar nu departe
Să aduni speranțele
Într-un număr nelimitat,
Cu poftă,
Cu fiori de emoție,
Din fuioare de lumină
Și apoi 
Să-ți inunzi mintea cu imagini frumoase 
Și sufletul, cu senzații.

Iubirea este un cadou în sine!

Cum adică să iubești 
fără să-ți ieși tu din tine?
Ca un fel de cale, 
obișnuită,
ca să fii alături de ceilalți,
zilnic.

Așa că ar trebui să învățăm
că acel du-te vino al respirațiilor  
care ni se întâlnesc,
pot modela lumea
și dacă vrei, 
e o cale prin care poți infiltra câte puțină dragoste
a celuilalt,
în tine,
zilnic? 

atotcuprinzătoare este doar iubirea

"Află cu adevărat, că iubirea este secretul sfintei Dispensații a Lui Dumnezeu, Manifestarea celui Atotmilostiv, fântâna revărsărilor spirituale. Iubirea, este lumina blândă a Paradisului, eterna adiere a Sfântului Spirit care însuflețește sufletul uman.Iubirea este cauza revelației lui Dumnezeu către oameni, legătura vitală esențială, în concordanță cu creația divină, în realitățile tuturor lucrurilor. Iubirea este mijlocul care asigură adevărata fericire atât în această lume cât și în cea următoare. Iubirea, este lumina care călăuzește în întuneric, legătura care unește pe Dumnezeu cu oamenii, care asigură progresul fiecărui suflet iluminat. Iubirea este cea mai mare lege care guvernează acest ciclu puternic și ceresc, unica putere care leagă elementele diverse ale acestei lumi materiale, forța magnetică supremă care direcționează mișcările sferelor în împărățiile celeste. Iubirea dezvăluie cu o putere infailibilă și nelimitată misterele latente ale universului. Iubirea  este spiritul vieții asupra trupului înfrumusețat al umanității, întemeietoarea adevăratei civilizației în această lume muritoare, care răspândește gloria nepieritoare asupra fiecărei rase și națiuni cu aspirații înalte!" ( paragraf ”Ruhi 8” pag 102, din Tabletele lui  Baha'u'llah)

poftă de flamingo

Aspir și respir,
speranțele mele, 
sunt în coroana copacilor ce sprijină cerul,
muşc zăbala,
mă aflu în mijlocul imaginației copilului din mine
nelimitată;
între respirații, 
tăcerea își începe muzica
iar sus pe cerul muzicii, 
îi-un înger ce-mi plânge pe limbă
și mă inundă cu imagini și senzații.
Absorb și modelez lumea 
și-o infiltrez eu, în mine, 
zilnic țesută prin nenumărate tușe de culoare,
altfel și astfel 
cu pași domoli, 
perfect echilibrați
ca un flamingo 
în delta bogată a Nilului.

tango pe culmi

Dans de tango lunatic
între noi doi
pentru umplerea bateriilor ce vor schimba lumea
și pentru lumina noastră, ce sporește nelimitat.

Dans purtător de vânturi năpraznice,
inimi ce bat mai tare
și strâng emoții de dragoste și putere,
crânceni cârcei.

Eu nu sunt o ușă de ieșire pentru tine,
nu sunt, evadarea ta salvatoare.

Mă preocup,
și-mi asum 
că am creat noi lumi,
în tine
și miza adevărată e 
să devii actorul 
care-și reia zborul 
cu o lipsă totală 
de îndoială.

Când vrei tu!

Capră neagră, pe tăișul celei mai înalte culmi.

disperarea speranței

Suntem tovarăși vechi
bătrâni ca lumea.
Nu ne mai refuzăm nimic,
părtași la tot,
și la toate,
cu disperarea 
pe care o are privirea un copil 
la geamul zăbrelit 
al unui orfelinat,
căutând  ...
un înger, ...
un vis, ...
o dorință...


Sufletele noastre în culori se opun 
gumei de șters suflete,
se opun 
sufletelor prăfoase de gri șters
refuză 
să fie ascunse-n șabloane;
eul meu e viu,
eul tău e viu,
prea vii pentru descompunerea în bucăți, 
fragmentat,
în etichete puse de alții,
în clișee,
în surâsuri de plastic, 
în pași mulți,
pași gimnastici 
alergând în marșuri pe inimile noastre.

Suntem tovarăși atât de vechi,
bătrâni ca lumea
și nu ne refuzăm nimic 
unul altuia.

Am putea plânge
în clocote,
căutând 
adânc în noi un înger, un vis, o dorință, 
o fereastră deschisă... 

poate că-ntr-o zi ...

cu tine, 
cu tine-i tăcere
dar tăcerea vorbește.

cu tine,
cu tine-i tăcerea
și, 
și tăcerea vorbește,

tăcerea, 
vorbește cu tine, 
ascult-o!

ai putea plânge,
râde, suspina,
ascultă,
nu iese
nici un sunet, 
nici o ademenire,
nici-o intoleranță,
nici o clipă din zborul nostru de îngeri

clipa  mă zămislește 
și e din ce în ce mai departe,
o zare de lapte,
un orizont ce mă arde,
și, oh, poate 
după încă puțină eternitate
vei căpăta,
glasul acela, care anunță 
că într-o zi, 
ei bine-ntr-o zi,
va fi primăvară.

Snobică

Sunt încremenit,
... fără să cunosc orizontalul...

Sunt într-un abandon total,
... și într-un control perfect ...

Sunt ostracizat de gusturi,
... și de dezgusturi ...

Sunt de-o exuberanță irezistibilă,
... și captez, înghețând amorful ...

Accept un exercițiu al creației, ca muncă,
... și accept pulberea, din ecoul litaniei ...

Sunt gest,
... și mă modelez văzduhului ...

Creierul meu-i locomotivă,
... și aspir la spațialitate ...

Și sunt ...  încă ... și încă ...
... fără limite ...

Eu râvnesc 
... și Tu, dorești să mă lepăd ...

 

Dacă da ... (da' dacă nu?)

Dacă am avea curajul să gândim
că nu suntem doar un ”boț de lut„
și că trăirea din simțiri
poate deveni aievea, 
„fiind”!

Dacă am avea curajul
să avem răbdare ...
cu o clipă mai mult decât alții
tocmai,
ca
trecând frontierele
din țara ”de peste puterile noastre”...
și de acolo, 
să trăim Paradisul din noi,
ca  pe fiecare clipă a învierii ...

Dacă am avea curajul să credem în miracole
fără să ne fie frică
căci ele sunt pentru noi ...
și mai ales că 
Iubirea e cea mai simplă minune
și că ne e mai aproape inoculată 
decât carnea și sângele nostru ...

Dacă biciuiți de firea noastră slabă
nu am da înapoi ...
ci ne-am umple,
clipitul și respirațiile,
plini de recunoștință
de lumina ce ne înconjoară ...

Ne-am deschide boboci
ca flori, 
în fiorul sărutului solar,
și ne-am îmbujora luminos
ca stele,
pur și simplu ”Fiind” ...