Confesiuni spirituale: decembrie 2013

PAGINI din JURNALUL unei CĂLĂTORII în CENTRUL PĂMÂNTULUI

Pelerinajul (1- 10 ian 2006 Haifa, Israel)

- memoria gândurilor personale –

- dedic aceste rânduri “părintelui meu spiritual”

aceluia, care prin actul lui de mare curaj (!) de acum 14 ani,

mi-a făcut posibilă acestă unică şi frumoasă experenţă

3 nov. Ziua mea de naștere. O zi căreia i-am abdicat importanţa. Mă gândesc că va fi anul celui mai frumos cadou din cele 44 de până acum. Mâine merg să iau viza.

4 nov. Mitocanii, după 2 ore de chestionat, nu mi-au dat-o ! Cer tot felul de prosti. Habar nu au ei cum e să aştepţi 7 ani ca să împlineşti vise! Să te împlineşti şi tot atât timp să aştepţi şi să speri. Să te «coci». E clar că m-au trimis la «plimbare» !!! M-au întrebat și tot m-au întrebat doar ca să se afle în treabă ... Măcar, ăi’ din spatele meu, la ghişeu, au avut o lecţie despre cam cu «ce se mânâncă» baha’ii.

11 nov. : Iar la coadă la Ambasadă, iar am golit geanta, iar faza cu descălţatul că-mi păcăneau pantofii iar la ghişeu… Cum ? Nici azi ? Hârtie de la Ministerul de Externe? Da’ de ce n’aţi spus?

Ce importantă sunt  … Se pare că sunt primul baha’i român căruia i se fac fiţe. Pare nedrept… E nedrept ! Azi am scris la Biroul de Pelerinaj. E rău, că pierd rezervarea la avion dacă nu am la timp viza. N-am ce face, mă voi întoarce la Timişoara apoi după vre-o 10 zile încep să îi pistonez telefonic.

28 nov. : M-am reîntors nesperat la Ploiești. Ieri am fost la înmormântare. Prima dintr-un rând de 6 în 6 luni. Neamul meu se împuţinează. O întâlnire liniştită. Le-am vorbit, printre altele și de viitoarea mea înmormântare baha’i. Au fost cuvinte inclusiv pentru tata, dacă se va întâmpla ceva când plec, să ştie de exemplu că eu voi fi înmormântată la Haifa. Nu au luat în derâdere ideea... Plouă. Cu găleata.

A doua zi din nou la Ambasada Israelului. Din nou la coadă. Ritual obişnuit: închide telefonul, arată paşaportul, scoate-ţi pantofii. Aha ! Acu’ e ziua lu’ «Da».

- Adică vin dupăamiază să iau viza? Chiar?
- Îhhî!

Am profitat de orele astea. Am mers pe străzi, pe ploaie, întru învierea vechilor amintiri. Apoi vizită obligatorie în Cişmigiu şi covrigi… două chestii care-mi lipsesc în Timişoara. O minunată zi fără vorbe. Azi am făcut post de vorbe.

30 nov.: La agenţia de turism fata aia e o deşteaptă. Taromu îmi anulase rezervarea da’ ea a mânărit prin calculator şi a obţinut inclusiv preţul promis. Azi e o zi memorabilă, am cheltuit cei mai mulţi bani din viaţa mea în 2 ore, ... dar am avion şi hotel asigurate.

26 dec.: În burta mea se «bat dracii». Un dezastru cu proporţii de “colică”. De frică că nu aș mai putea pleca aproape nu mănânc nimic. Iaurt în loc de sarmale, iaurt în loc de piftie, iaurt în loc de friptură, tort. (Doar ciocolata Tănţicăi îmi face cu ochiul, nu e bună cu iaurt dar nici nu-mi face rău!) E clar că trebuie să plec!!! Da’ doctorii aproba pozitiv: spun că nu se moare din asta.Și pun totul pe seama emoțiilor...

Dumincă 1 ian: Bagajul meu cel gata umplut începe să se reverse printr-o gaură la fermoar. Cos. Fermoarul crapă. Lacătul se rupe. Cobor să iau lacătul de la cutia poştală de la parter. Rămân închisă pe afară. Sunt 20 minute înainte de tren …

Aeroport, aşteptare, control, aşteptare, control, aşteptare, iar control... desfă bagajul, ce-s astea ? Da’ astea ? ’Îs toate ale tale ?…. întrebări, exasperări…

- Alo! Tata? da sunt în avion… închid telefonul ... e prima dată când mi’e foame, şi coadă ăstuia se zguduie şi am tensiune, ..., am trecut de Istambul şi apare pe ecran “Akko”.

În Ben Gurion, mergi şi mergi, control, control uşor, hmmm , îmi spun - ca pentru un baha’i.

Maşina spre Haifa. E deja 22.00. Ajugem în Haifa. E 24.00. Şoferul mă lasă la hotel. Mă lasă la uşa hotelului. Asta e închisă şi eu pe stradă. Da închisă și fără un loc vizibil de deschidere ... Sunt la un parter cu magazine. Închis, şi afară pustiu. Mă benoclez şi tot zgudui componentele pe acolo. Cred că am sculat pe cineva şi uşa bîzîie eliberată. Rapid ajung în cameră. Etaj XII. 2 pereţi de geam. Unul spre Akka şi unul spre Cupolă. Mulţumesc Doamne, pentru îngăduinţa dată mie de a fii azi alături de Tine. Mulţumesc, în miezul acestei nopţii, că mă aflu la adăpostul îndurării Tale. Lacomi, ochii nu vor să-şi lipescă genele.

Luni 2 ian: Matinal, am coborât 12 etaje pe scări. În ascensor nu explicau care e parterul decât în ebraică, pehlivanii. Și mi-am zis, ”mai bine ţărancă” decât închisă în lift!” așa că am coborot 12 etaje pe scări.

Apoi intuitiv, găsesc Cupola ( Cupola Mausoleului lui Bab) şi desigur Centrul de înscrire: casa cea nouă a pelerinilor.

Înscrierea e de 5 minute.

Orientarea I, plimbare, orientarea a II-a.

Obişnuirea cu oraşul, împrejurimile, urcuşul, adică de acum ceva obişnuit, scările-s și vor fii o a doua natură.

Hai în Grădini.

Hai la “Terase”, 18 grade.

Paltonul şi cizmele-s de prisos.

Scap de mesaje, banii şi pachetele pentru cei de acolo.

Începi să-ţi vezi partenerii de grup. Grupul E, 36 de adulţi. 10 zile de engleză.

« -Nu, nu vreau grupul de rusă ! Nu, n’am nimic cu ei dar nu ştiu de loc rusa. Serios, în România nu ştiu prea mulţi rusa ! Nu nici italiana, mai bine engleza. O înţeleg dar vai de voi dacă încep eu să vorbesc!!!»,

«Ecusonul de pelerin!

- Da, sunt din România, Estul Europei, ...da, locul Reginei Maria!

- De unde exact?

- Chiar din Transilvania? Da desigur, acel loc de unde în Harry Poter erau rezervații de dragoni ... A, nu nu mai e la modă dar când eram mică bunic amea creștea dragoni domestici - din cei fără jar ...

Nu, în România nu facem propovăduire la vampiri .
Singura trăsătură comună cu Dracula e că şi noi căutăm «sânge proaspăt».

Nu, nu-mi pronunţaţi numele de familie. Ştiu e cumplit de pronunţat. Nu, nu e rusesc, l-am primit de la greci...
Nu, scuzați, nu ştiu de loc persana, ... scuzaţi, îmi pare rău, nu sunt persancă...

Receptivitatea în România e una din cele mai crescute din Europa ...veniţi singuri să vă convingeţi.
Eu? Sunt de 14 ani baha’i. Fix de 14 ani. Da, m’am declarat exact acum 14 ani, la 1 ian 1992 ! Nu nu foarte repede... Desigur de asta am ales aceasta dată de pelerinaj. Aniversez!
Cum am devenit? E o poveste lungă ... Vreţi s-o aflaţi! Pe răspunderea voastră … engleza mea nu e la nivelul înțelegerii normale
Sunt numai două ore jumate până în România.»

Ziua I : Ziua obişnuinţei. Respiri aer de multiculturalitate.

Şocant?
Nu! Excitant!

M-am trezit zîmbind la nimeni. Nimeni uman în faţa mea. Dar Ei erau acolo. Am intrat în casa Pelerinilor. Cea veche. S-a deschis Pelerinajul. “Escorted vizit”: ne-au onorat, însoţindu-ne doi Consilieri Internaţionali.

250 de oameni. Aleile scrâşneau. Auzi vânt şi paşii. Paşii noştrii, peste alţi paşi, paşii noştrii peste alţi Paşi... adânciţi în istorie...

“ Să Te urmez mereu...“ îmi spun în gând rugăciunea.„

În rest tăcere. Apoi ei, Consilierii au recitat Tabletele Vizitării...

“Binecuvântează, apoi, o, Doamne, Dumnezeul Meu pe robii Tăi şi pe roabele tale care te-au slujit cu credinţă”...

Apoi eşti liber să te aşezi şi să stai.Oriunde în Grădini. Sau în Mausoleu.

Cât?
Cât te ţin puterile.

Până la asfinţitul brusc, când vrei să vezi aprinderile din chiar inima Luminozităţii sau până seacă în tine puterea de a te ruga.

Se închid porţile, se opreşte apa şi se aprind treptat luminile. În acelaşi ritm, eu în gând aprind lumânări întru amintirea lui Bab şi spre luminarea mea.

Marţi 3 ian: Aseară după prelegerea dl Varqa, am luat-o agale pe jos spre hotel. Acasă trebuia să mă lămuresc, de ce nimeni n-a povestit de «prezentările de seară».

E ca şi cum sorbi, încă, din Miresmele Divine, să ai capacitatea să «vezi cuvintele» ca efluvii de inspiraţie.

Inspiri-expiri. ”Injectare cu spiritual”. Te pătrund, şi aşa într-o doară te determină s-o coteşti în viaţă acceptând neimaginabilul ca pe ceva firesc.

În cameră, somnul nu se lipea. Ore în şir la fereastră. La ferestre. Cupola, apoi Akka, apoi Cupola, apoi, … Ochii sorbeau imaginile nopţii, devenind la fiecare clipire, binecuvântaţi.

Dimineaţa a II-a: “Vizit to Bahji”. Şi acum când scriu, înghit în sec. Prima care te întâmpină este “Bahji Visitor’s Centre”. Pare singuratică la intrarea la “Conac”. Pare nelocuită. E aşa pentru că tu eşti cel care-i stăpân aici. Eşti acasă. Te comporţi ca atare. Şi aici, sala de mese, loc de odihnă, loc pentru bagaje şi loc de povestit. Beatrice, ghidul, a remarcat că suntem un grup zgomotos. Şi aşa e, sunt prea multe de spus în numai 9 zile.


Singuratică și însorită - gradina la Badji


Vedere asupra conacului ( drepata) si casa veche a pelerinilor ( stânga)

Livada de măslini. Un măslin care are peste 15o de ani

Casa pelerinilor de la Badji - la un ceai, împreună

Cu prietenii din grupul meu , 2 spanioni, restul americani

Mergem, la Mausoleu. Plouă 10’, apoi e ca şi când nu s-ar fi întâmplat. Vântul, e puternic cald şi împrăştie o altfel de mireasmă. Necunoscută dar pregnantă.

Mireasma de iarnă: levănţica, rozmarinul, indruşaimul şi un amestec citric. Puternic mirosul, se unduie după bătăile vântului în rafale. Ce mult au crescut pomii din ’98 pâna acum! Iarba e proaspătă şi ploiţa de adineori o străluceşte. Iarăşi mirarea mea dintotdeauna: la muşcate şi panseluţe recunoşti o vitalitate pe care n-o vezi în România. Toţi “vulturii” şi “păunii”- statui, sunt parcă mai vizibili sau anul asta îi bag eu de seamă mai repede. “Eternitate” - “Măreţie” semnificativ, dual simboluri împletite!!!

Un fel de mierle gălăgioase se tulbură din festinul cu mandarine mâncate direct din pom.

Şi apoi e un spectacol în sine, când pică fructele, din pomii plini. Păsările se sperie şi parcă te certă că ai fost martor la sperietura lor, ca-n povestea “Grădina cu mere de aur”...

Mai întâi te preumbli în jur... să ai curaj să intri la Mormânt. Mormântul Fondatorului Credinței tale. Cel care ți-a schimbat perspectiva și ți-a dat peste cap viața, în cel mai pozitiv sens posibil. Desculţă, doar cu cartea de rugăciuni, cipicii de lână şi şerveţele. Neîndoios ai nevoie de şerveţele. E periculos să te uiţi pe tine Acolo. Îmi sintetizez listele imaginare cu cei pentru care doresc să mă rog. Azi îi aranjez pe toţi după felul rugăciunii. O să rog genunchii să nu-mi facă fiţe. Ochii mei sunt la Prag. Suflul respirației, el a intrat, fără să vrea dincolo, la EL. Doar el, volatil a avut curajul să treacă. De aceeea trag adânc aer în piept să nu deranjez tihna Lui cu răsuflarea-mi grăbită. În nări se aşează mirosul de trandafir. « - E undeva, o fetiţă în Iran, doar în clasele primare şi dorinţa ei aprigă, e să vină vremea că atunci când va fi mare să i se permită să mergă în Pelerinaj. E tare îngrijorată pentru asta şi roagă fiecare baha’i pe care-l vede, să ajute ca Lumea să se schimbe, ca şi ea (ca şi ei, toţi) să aibă cândva libertatea de a veni în Israel”.

Pelerinajul e gestul tandru de reafirmarea a identităţii; de a-ţi scrie arborele genealogic al Credinţei. Uiţi de tine, de lumea puterii, căci puterea e prea concetrată aici. Locul îl priveşti ca pe Centrul Universului. Este cordonul tău ombilical, şi efectul e atât de profund că e sesizabil doar la distanţe mari de timp şi de introspecţie... Îţi rosteşti: «Tu eşti domeniul Meu ...», «Tu eşti lumina Mea …» ... Adică, de mine e vorba? Adică şi de mine? În măreţia Revelaţiei cât valorez eu? = un domeniu al LUI!

Plecăm de la Bahji, ca prim grup, spre recepţia dată în cinstea noastră de membrii Casei Universale chiar în holul d eprimire al Casei Universale a Dreptății. Plecați primii ajungem primii, ocupăm primul rând ... Uite aşa am ajuns în primul rând din toţi cei 250. Acu’ e acu’! “Ţinută formală! - spusese Beatrice. Cui aş putea să-i spun cât de fix au venit “la fix”, membrii Casei Universale? Şi, ei bine, la nici 10 metri de mine, am avut în faţă “întruparea în spirit a lui Baha’u’llah”. Ce e un Pact? E un “legământ” între două părţi. Şi, azi, cele 2 părţi erau acolo prezente. Eu făcută mică, invizibilă, pe un taler invizibil şi faţă în faţă cele nouă scaune încă goale. Îmi spun în şoaptă: “... în clipa acesta...”, eu “stau mărturie... că m-ai creat ca să Te cunosc şi să Te premăresc...” . Seara iarăşi prelegere. De fapt prelegeri, Dl Varqa şi dl Korea. Ne pregătesc pentru creştere. Creşterea înseamnă mii de examene…Cum să dăm mii de examene daca noi nu le luăm unul câte unul?

Miercuri 4 ian: Ziua III. Azi, dimineaţa a fost programul liber, şi am mers la Bahji. Cu Andersonii şi “Canarezii” (din Tenerife mai exact), adică Kathayaun, Kenen, Daria, Layla, Roy, Haydee şi Francisco. Le-am agăţat şi pe Cintya şi Lisa şi nu ne-am mişcat 4 ore de acolo. Am făcut “circumvoluţia” pe îndelete, dând “roată” şi înconjurând Locul Sfânt. Fără vorbe. Se auzea doar limbajul iubirii. Respect. Dragoste supremă. Însemnez în mine valoarea fiecărui pas, fiecărui gând, fiecărui examen, fiecărei iertări, fiecărei mulţumiri. Paşii înceţi pe alei, odată aproape, altă dată prin livada de măslini, al treilea cerc, mai pe sus; grădinarii opreau cositoarele când treceam. Am folosit acelaşi traseu ca şi cel din 1998. Îmi răsunau ecou din acel timp, vorbele lui Amatu’l Baha: “- Vă aflaţi în Centrul Pâmântului. Aici e concentrat Centrul Spiritual pe care-l veneraţi. Îţi veţi înconjura acum, în tăcere, cu pioşenie şi în deplină ardoare”.

« -Tată de ce mergi dandăratelea când ieşi de la Mausoleul lui Baha’u’llah ».

« - E un semn de respect fiule, pentru că vreau să arăt întotdeauna numai faţa Celui Iubit! D’asta la rugăciunea obligatorie facem acest gest zilnic!»

« - Bine, bine dar şi tu ai învăţat că pământul e rotund, aşa că oricum stai într-un fel cu faţa la Locul Sfânt.»

Dupămasă la Centrul Internaţional de Propovăduire. Îi văd pe Consilerii Internaţionali. «Consilieri Continentali» sunt cu toți prezenți dar sunt nevăzuți. Dacă n-aş ştii, că ne despart de ei câţiva pereţi şi că mai sunt «în lucru» aş (am) crede că au plecat. Singurul semn vizibil, e fereastra de la Sala de Conferinţe a luminată seara şi după 22.00.

Interior, în clădirea ITC (Centrului Internațional de Propovăduire)

Am fotografia clădirii “ITC”-ului cu fereastra aceea o s-o pun pe birou să însemne = “Throughout our conference in the Holy Land, and as we prayed at the Holy Shrines, you were all in our thoughts and our hearts. The work of the Auxiliary Board members, your sacrifices and efforts have been and still are crucial to the success of the Plans”. Consilierii Centrului de Propovăduire au venit numai 7 din 9. Hmm nu ştiam că sunt 5 femei! Ne vorbesc tot despre Documentul de acum doar 9 zile. Admir, neascuns şi de-abea acum, după ce am apucat să-l citesc şi să-l studiez, precizia şi naturaleţea discursului «din document». Şi asta la fiecare prelegere în parte. Acolo, mă tot străduiesc să pricep şi în acelaşi timp să mă dezbrac de «haina de mCA». E uşor oarecum, că nimeni nu prea ştie cine şi ce funcţie administrativă avem fiecare. Mesajele vin spre «individul pelerin», şi vreau să simt, să sorb acest avantaj chiar dacă Mesajul mi-e întrucâtva adresat mult mai aparte când spune ”...vouă şi auxiliariilor voştrii...”.

M-am dedat la avocado copt. Hmm, e vorba de cu totul şi cu totul altceva decât chestiile fade de la Billa românească! Ei da, ştiu că au colesterol... Am povestit mult cu John şi Mai-I, cuplul spaniolo-chinez care aveau bebeluşul de 3 luni şi alte două fetiţe tare blonde dar cu ochi “chinezeşti”. Francisco întârzie tot timpul şi devine ţinta noastră de râs şi pe mine lumea începe să mă strige ”Timișoara”. E mai greu cu “ş”-ul dar în rest încep să considere România o ţară civilizată (în care se ştie şi engleza - şi eu îs onorată de a fii exemplarul uman ce demonstrează asta şi chiar am şi email) şi mulţi au aflat exact unde este. Aveam o harta în agendă... Doamne fereşte, le-am zis! daca vor vrea să pioniereze în România să ştie către ce iau avionul? ...

Mulţumită Corneliei, care m-a pus să citesc de curând jurnalele Reginei Maria, am devenit o expertă în poveşti cu Regina Maria şi genealogia ei, aşa că îi fac “praf” la subiectul asta. A venit şi Stefano Ascari şi Nancy prietena lui Ildi. Aşa la o vorbă. În rest seară plină. S-a vorbit de timpul de a “fii” şi puterea de a “face” «A FII» şi «A FACE». Sună cunoscut: Timpul nostru biologic e limitat şi am vrea să ne umplem viaţa cu fapte măreţe şi nobile. Fiecare-şi are lista. O listă lungă. Cum să faci ca să-ţi împlineşti viaţa şi scopul? Focalizează-te puturosule. Nu irosi şi nu te irosi. Nu-ţi irosi zilele pentru a te face că vrei “înţelegerea Revelaţiei,” trăieşte-o!

Joi 5 ian ziua IV: Azi, am luat Haifa la “picior”. Grădinile şi monumentele funerare de acolo.

Am spus rugăciunile în engleză, română şi spaniolă. Tot grupuşorul nostru de 8. Apoi cimitirul, pentru a-i saluta pe cei de acolo. Chiar am cântat cu Haydee, o rugăciune şi sper ca dl. Furutan, la mormântul căruia am avut îndrăzneala s-o facem, nu a considerat asta ca pe un afront. Ah dumnealui ştia întotdeauna de glumă!... apoi locul unde Baha’u’llah şi-a pus cortul, peşterile lui Ilie, mânăstirea Carmelitelor, locul de templu.

Haifa, locul unde va fi amplasat Templul Orașului Haifa

Am spus Tableta Carmelului, aici unde a fost ea revelată. “Grăbeşte-te şi înconjoară Oraşul lui Dumnezeu care a coborât din ceruri” .. înţelegi ce vrea să însemne ”cu sufletul ars” ... Chiparoşii, unde Baha’u’llah s-a odihnit, Colonia Germană cu celebrul nr 16,


Vedere de ansamblu a Grădinilor Baha i de pe terasa nr 19, din vârful muntelui Carmel

totul după coborârea pe Terase ...Apoi urcuş pe Terase... Apoi înapoi la Mausoleu, nu e de mirare de ce mi-a crescut tensiunea. A venit seara şi s-au intonat rugăciuni. Profesionişti în Gospel şi “grupaş-ul meu”, tenorul cu o voce lucrată de vuiau şi vibrau geamurile. Şi noi? uite aşa sus-jos, sus-jos se plimb părul pe pielea ca găină...

Prezentarea? Informare Publică şi Afaceri Externe. Cele 2 obiective : Să influenţăm Lumea Păcii şi să atenuăm (înlăturăm) persecuţia baha’ilor din Iran. Pentru guvernanţi şi administraţie să facem atractivă Credinţa. Multiplicare activităţilor de bază ne pot face “nepopulari” la diverse nivele în diverse medii.

Vineri 6 ian: Ziua V-a ... Azi, deja la 7.00 am luat-o prin bazar. Am auzit româneşte. E forfota aceea de dis de dimineaţă când negustorii îşi aşează marfa şi glumesc şi dansează cu mătura.Un Fred Aster evreu cu o mătură în stradă ...

Vântul făcuse ravagii az’noapte. Ploaia trecuse şi ea pe acolo şi şuvoaiele de pe străzi m-au însoţit ca şi pisicile, prelingându-se pe lângă picioare. Mă feream să nu calc prin băltoace şi şuvoaie. Eram decisă să merg la cele 2 moschei din “oraşul vechi” la care mergea permanent Abdu’l Baha. Le văzusem ieri din geamul autocarului şi am crezut că sunt destul de aproape. Vederea de la geamul meu era înşelătoare. Dar dacă El venea în fiecare vineri la una din ele, să dea de pomană sărmanilor pot şi eu, azi să fac jumătate din drumul Lui. Desigur nu pusesem în calcul modernizarea şi asfaltarea centurii care a creat o barieră enormă. Aşa că am ocolit şi drumul a devenit dublu. Picioarele m-au avertizat: ”Dacă azi mai vrei să ajungi la Akka, acum măcar, ia un taxi! Nu l-am luat şi am ajuns la Casa Pelerinilor cu doar 1 minut înainte de întâlnire în schimb trecusem pe la bijutier. Eram mult uşurată de bani şi deja ştiam că aveam să regret căci a urmat: cea mai plină de tristeţe zi din tot programul. Şi acum când mă pierd în fotografiile din computer, iar şi iar, simt cerul şi marea plumburii şi agitate în Akka: Închisoarea, Bahji, Casa lui ‘Abudd şi conacul de de la Mazra’ih.

Mediterana la Akko

casa lui Abdula Pasa

orașul vechi Akko, poarta de intrare în oraș și toate mijloacele de transport folosite

casa lui Abdul Baha din Akka

Închisoarea din Akko, și specific locul unde a căzut Mirza Mihdi

Holul închisorii de la Akko, Spațiul unde erau ținuți grupul de prizonieri veniți de la Edirne. În stânga, camera lui Baha'u'llah

Celule din Închisoarea de la Akko, acum cu geamuri

Interior, la casa din Akka a

Seninătatea azi e o formă pasageră. Oboseala mea m-a făcut părtaşa peleriniilor de altădată, cei de mai bine de un secol, cei ce străbăteau 6 luni pe jos, şi care stăteau ore în şir, pe al doilea zid al incintei fortăreţei pentru doar o fluturare de mână a lui Baha'u'llah, pentru o licărire de speranţă. Văd parcă imaginar, înălţând în prosternarea lor, preţiosele daruri, plante verzi, încolţite în jumătăţi de pepeni: minunate narcise parfumate.

- «Să te grijeşti de răsad maică, că altceva mai fraged ca el nu e, - spunea la Ciorani, ţaţa Maria - firave în iarnă şi fragede ca nişte copilaşi nou născuţi!»

Sămânţa încolţită se jertfeşte pe ea pentru noua recoltă... «să mă descătuşezi de tot ce nu eşti Tu», de fapt sămânţa nu moare ci trăieşte prin ceea ce a dat la iveală: asta e starea mea «de prizonierat exterior al Închisorii trupeşti», unde «mă descătuşez» ca să pot apoi suferii în libertatea-mi deplină. Sufăr, laolată cu Mirza Mihdi şi Badi! Nu ca ei desigur... Gândul nu mi-a rămas la Baha’u’llah şi nici la Abdu’l Baha, ci mult mai omenesc, la Navab, ea, în cele 22 de ore de agonie ale fiului său. Ei, bărbaţii îşi cunoşteau travaliul, misiunea şi Datul dar îi atât de adânc suferitoare neputinţa ei, a celei din penumbră... Apoi pe Zid, zidul bătut de atâta amar de timp de valurile Mediteranei atât mi-am încordat ochii să văd o simplă “fluturare a mâinii” încât m’am trezit că îmi scot ochelarii din geantă să “văd” mai clar ceea ce e dincolo de ferestre. Eram ca şi cerul, lumină şi umbre, zbucium îngemănat încleştat cu clocot de val. Imaginea “Întăriturii” - zidul de apărare a cetății Akko, a rămas aceaşi ca acu’ 150 de ani, parcă ar fii o poză familiară. Şi plimbăreţi rari ai falezei erau femei şi copii în costume tradiţionale aşa că nu stricau cu nimic tabloul de epocă. Desigur nu-mi lungisem privirea şi către reclama grotescă şi nelalocul ei de Coca Cola în ebraică.

Conacul din Mazra’ih: «Adierea inspiraţie Tale să susţină sufletul meu», «acordă-mi întreaga măsură a iubirii Tale şi vrăjeşte-mi inima...». De ce mi s-a părut că aici e ce-l mai elevat loc? Simţeai că aici a fost un moment de respiro al istoriei personale a lui Baha’u’llah. Scara ‘ceea îngustă, sublima parfumul de trandafii «aparte». De fapt nou pentru mine şi aparte mi-au fost toate mirosurile. Chiar peisagistica era mai rafinată, poate şi un pic mai puţin geometrică. Cum şi când să le mai absorbi pe toate, cum să le amesteci cu Revelarea Kitab-i Aqdas-ului şi a Tabletei Focului şi cu moartea lui Navab şi cu ....toate, lucruri întâmplate în acest loc.

Pomelo din gradinile Bahai

Livada de portocali și portocale supercoapte

Scară interioară Mazra’ih

Ca de obicei, brusc s-a lăsat seara la “ţară” în grădina de la Mazra’ih. Prea puţin timp pentru trandafiri şi parcul cu citrice. Trandafirii speciali au rămas departe ... petalele, ele au venit cu mine …

Din nou Bahji: De când am văzut pentru prima dată PRAGUL, am început să îi înţeleg relaţia specială. Pentru mine nu mai este «pragul peste care…» ci «Pragul până la care, către care, spre care …». Nu mai e o limită este o stăruinţă ci o străduinţă perpetuă. Gesturi feline ale grupului la intrarea la Mormânt pe o ploaie torenţială. Şi din nou parfumul ce te momeşte; luăm înăuntru aburul ploii şi murmurul ei şi se aşterne umed liniştea, apoi de nenumărate ori... «Aduc mărturie că cine te-a cunoscut pe Tine L-a cunoscut pe Dumnezeu şi cel ce-a ajuns în prezenţa Ta a simţit prezenţa lui Dumnezeu» ... să simt, să rămână amintirea acestui adevăr trăit până când «îmi ascund faţa în praful acelui Prag al Tău...».

Sâmbătă 7 ian Ziua a VI-a Dimineaţa nu am mai rezistat, a trebuit să-mi iau ambele genunchere. Şi umbrelă. Şi taxi! Şi pastilele de tot felul. Am avut un moment de îndoială dacă să nu rămân să mă odihnesc. M-am hotărât! Nu stau în hotel. Va fii mai bună odihna într-o cameră din Casa Pelerinilor. Nopţile mele continuau să rămână cu somn de 3-4 ore şi resimţeam lipsa de odihnă. Dar azi e “No day time programme”. M-am urnit şi chiar iată-mă făcând turul Akkăi. Caravan saraiul şi casele cu ferestre verzi ale “Spărgătorilor” şi Zidul şi marea cu cele 19 valuri din legendă şi paşii prin Poarta Veche şi greu ţintuită. Catârii - ca la ei acasă, slobozi la balegă! Tensiunea mă întoarce din drum, cred că e cauzată de fapt de aceaşi tristeţe a Akkăi, (sau poate nu suportam ca alţii să mânânce falafel şi mie să-mi fie doar greaţă ). La Haifa am lâncezit până dupămasă. În camera de odihnă am avut o şuetă cu două mame şi fetiţele lor. Am mers şi la “Grătaru Românesc” a lu' Domnu’ Leon cândva de la Ieşi avea ciorbă de fasole, murături, gogoşi şi piftie tot lucruri anti-gastrită şi când să renunţ am primit grătarul de pui, comandă specială. – “Sunt mulţi baha’i în România?” întreabă interesat don Leon de perspectiva vre-unui câştig viitor.

Apoi la Terase.

Terasa nr 10 de pe Muntele Carmel

Terasa care trece peste șosea

Cea mai de sus terasă - a 19-a

Apoi în Ben Gurion şi la micile cumpărături cu Cintyia. Fantastic de nehotărâtă. Cumplit de vorbăreaţă. Amețitor de americancă. Seara la prezentare - a meritat să nu plec mai devreme.

Iar noaptea la televizor, un televizor fără canale inteligibile, am văzut accidentul cerebral al Primului Ministru israelian. Și imaginile mi-au arătat cât de mare e respectul omului de rând din Israel faţă de omul “Sharon”, e singurul lucru pe care l-am înţeles fără cuvinte de la televiziunile lor.

Duminică 8 ian Ziua a VII-a. Aseara să fii fost ceva sărbătoresc sau erau zgomote de răzmeriţă? Cineva a aruncat în faţa taxiului ceva ca o artificie mai mare. A explodat chiar sub maşină. Şoferul nu s-a pierdut cu firea dar eu mi-am înghiţit inima; astea au pocnit până al miezul nopţii, aruncate de la ferestre de parcă eram la Revelion. Am pierdut şirul zilelor. Azi e numai program de Haifa: vizita clădirilor din Arc. Fără Arhive. Avem beneficul de a avea timp foarte frumos şi foarte cald. Aşa că o iau din nou pe jos. Picioarele mele nu m-au făcut de ruşine dar preventiv nu mă mai despart de genunchere. Am stat până seara la Mausoleul lui Bab. N-a fost rea ideea cu telefoane în ţară! Am luat masa cu prietenii! Fam Richtter, amândoi peste 80 de ani şi blândeţe şi cu Doris însoţitoarea lor nu s-au plâns odată că e prea obositor şi mă întreabă ei îngrijoraţi cum stau eu cu “mersul”?

Luni 9 ian Ziua a VIII-a Program lung la ”The Mansion of Bahji”, Casa lui Abdu’llah Pasha Grădina de Ridvan.

Din nou amintirile din ‘98 mă invadează. Continui să am aceaşi dimensiune a mea, legată de Conacul de la Bahji. M-a zguduit la fel de profund ca şi data trecută, camera morţii lui Baha’u’llah. Atâta suferinţă şi hulă erau pe spatele meu. Parcă m-am încărcat cu o responsabilitate enormă. Efectul a fost magic şi din cauza penumbrei din cameră. În vântul puternic, geamurile şi obloanele au rămas închise. Se zguduiau, cu vaiete de lemn şi metal şi piciorul gol recepta fiecare pală de vânt prin podea. Perdeaua albă, îmblânzea austeritatea. Data trecută m-am rugat către “Taj”, era mult mai clară în mintea-mi povestea din “Baha’u’llah şi Era Nouă”. Așa că mă îndreptam instinctiv spre locul unde în povestire stătea Baha'u'llah. Acum ţintit am căutat hipnotic “papucii” către ei m-am rugat.

M-am gândit de ce? Cu siguranţă, nu ca o stare de nouă umilinţă, mai profundă, mai matur-adâncă, ci că “papucul”, era o formă de materializare a “simbolisticii mele de a merge înainte cu orice preţ, în orice condiţii” Aşa-L vizualizez pe Baha’u’llah la Bahji: Paşii urmând forţa Destinului. Fără îndoială, a fost atât de măcinantă experinţa, încât nu-mi mai aduc aminte de nimic altceva. Acasă am realizat că pe terasă de la Mansion (Conac), Katayaun îmi spusese că-mi face o poza cu aparatul meu foto. Fotografia există, deci am fost cumva şi pe terasă. Tot cu ea am primit o portocală “sour orange”, din grădinile de acolo. “E o portocală specială!” mi s-a spus şi am primit şi alte explicaţii dar... cred că uitasem engleza. Cred că da, asta e explicaţia. La Ploieşti, când am mâncat-o, am înţeles de ce era atât de specială. Amară grozav dar nu nemâncabilă, un gust provocator un buchet fin, pulpă suculentă, uşor acidă. Amăruiul acela comestibil mi-a rămas în cerul gurii, şi mă va însoţi în visele mele despre Bahji şi acum îl despart de celălalt «amar», neguros din Bahji: pe când Abdu’l Baha i-a adus pe primii pelerini la Mormânt, îi pregătea încă din Akka! Căci propria Lui familie, ramura care nu-L recunoscuse, (Spărgătorii), au deţinut casa încă mulţi ani, şi când vizitatorii – pelerini, veneau însoţindu-L la rugăciune în loc de pietate, ei se trezeau huliţi cu vorbe spurcate şi de după gard, li se aruncau pietre sau murdării, acuzator. Amarul acesta e sec, dogoritor, e deşertic şi fă Doamne, să nu am cumva parte de aşa ceva.

Replica Grădinii de Ridvan și locul un de obicei sătea Baha 'u'llah. În spate livada de citrice

Abdu’lahh Pasha. Am început vizita lăsându-ne bagajele la bucătărie. Mi-am adus aminte de ceaunele, tipsiile şi ibricele de cositor şi alamă ruginită ale bunicii! Şi de tacâmurile de alpaca migălos ornate şi coclite pe care le “furam” să mă joc în pod când eram mică. Cred că mai găsesc din ele. Frumuseţea casnică a casei e dată în contrast, de activitatea lui Abdu’l Baha dar şi de cele 3 obiecte puse acolo de Shoghi Effendi: atenţionări a 3 momente de criză a Credinţei: fotografia comandantului care a acceptat să-L omoare pe Bab, documentul de condamnare la moarte a lui Baha’u’llah şi un înscris incriminator al lui Muhhamad Ali fratele vitreg al lui Abdu’l Baha. Mi-au atras atenţia “agrafele de acte” ca nişte cârligele de rufe din camera lui Shoghi Effendi la căpătâiul uneia din impozantele mape a Cruciadei de 10 Ani. Şi tableta lui Abdu’l Baha către micul Shoghi Effendi, cel care la 5 ani, alerga după poalele Bunicului permanent ocupat, cu întrebări sâcâitoare:

- “Dragul meu Shoghi”, îi replică Abdu’l Baha, “Domnul să te ocrotescă! Nu am timp de tine aşa că lasă-mă în pace! Decât să mă sâcâi, mai bine ai folosi timpul, azi preţios şi ai începe să memorezi rugăciuni şi Scrieri ale Frumuseţii Bincuvântate”. Micul Shoghi a fost ascultător …

Grădina de Ridvan, a fost ultima în lista zilei. Cămăruţa mică specificând solitudinea lui Baha’u’llah apoi poveştile, cea cu legenda duzilor, a lăcustelor, voliera cu păunii şi ţipetele lor stridente. Când erau poftiţi aici în scurtul timp al unui fel de picnicuri, copii familiei nerăbdători şi sătui de Akka nu mai dormeau noaptea, de bucuria petrecerii timpului în Paradisul verde al grădinii.

Marţi 10 ian Ziua a IX-a Va fii fost ultima noapte aici. Mă aştepta o zi extrem de plină, Azi e şi plecarea.Voi pleca înainte de terminarea programului care va fii noptea la 21.00. (Era musai să fiu în aeroport la 22.00) Reuşisem să îmi fac confirmarea biletului de avion, dar plecam oarecum separat de alţii şi aveam recomandarea să plec cu trenul. Încă de dimineaţă mă aşteptau ceva pachete pentru România iar când am văzut ce o să car şi că sunt lucruri perisabile m-am strâmbat. Greutatea mea crescuse cu un nou bagaj şi deja era incomod din cauza hainelor de iarnă. Plouă torenţial, şi a plouat cu mici întreruperi toată ziua. Adică eram o Mary Poppins cu umbrelă şi băgăjoaie. Ceaţa acoperă Marea şi scările şi Terasele alunecă zdravăn. Dimineaţă mergem la Arhive. Grupul e doar de 6 : ultimii din alfabet. Ghidul e o doamnă micuţă şi foarte reverenţioasă. Până am ajuns sus la Arhive, mă uitam cu curiozitate la fiecare pas al tocurile ei înalte cum se înfig în prundiş. Adânc. Țoc-țoc... Admir instinctiv femeile curajoase stăpâne pe tocuri d’astea extrem de înalte. Am intrat, în Arhivă şi a închis bine uşa. De-abia atunci, mi-am sesizat greaţa. Nu ştiu dacă era de la nesomn, sau şi de la emoţie pulsativă din tâmple dar era acolo. Am început cu dulăpioarele chinezeşti cu Poza lui Baha’ullah. Când sunt doar 6 e uşor să „ai spaţiu” în faţa fotografiei. Îmi spun: Să nu pierd nimic din detalii! Absorbit te uiţi cu mâinile şi cu întreg corpul. Aşa m-am concetrat că acuma chiar resimţeam că mi-e rău. Nu era de glumă aşa că am încercat să mă controlez. Am stat atât de concentrată s-o zbughesc în caz de nevoie spre uşă că nu am scos o vorbă şi probabil că eram palidă bine, că distinsele mele colege s-au sesizat de tăcerea şi încleştarea mea. Iar Cintya care vorbea, vorbea, vorbea... Americanii aştia cu întrebările lor, de detaliu... M-au întrebat de câte ori mai fusesem aici de nu mă prăpădesc de extaz şi nu pun întrebări. –„Dar câte Tajuri avea”, ... „dar nasturii ...” – „Cum adică „iluminarea Tabletei”. Micuţa doamnă ghid, persancă pură, avea gesturi deosebit de elegante şi gingaşe şi un limbaj cu arabescuri dar cu un accent groaznic. Punea la bătaie toate amănuntele, toate sertăraşele le deschidea, le închidea cu neobişnuită vioiciune într-un traseu oblic, bine ştiut. Am luat de acolo, imprimate în lumina ochilor, doar două figuri dragi (căci pe lângă fotografia lui Baha’u’llah am văzut un „Abdu’l Baha” inedit): Chipuri ce ard. M-am dus să mă odihnesc şi am încercat să mânânc. Cu neputinţă. Tot ce a mai rămas prin frigider am lăsat canarezilor care vor pleca abea mâine dupămasă. Toţi împart zâmbetele de adio şi ultimele adrese. M-am trezit îmbrăţişată sincer şi cu foc de Mitre, Nabili, Pantalone şi Smith-ii nenumăraţi. Nu îndrăgesc partea asta. Ultimul program: la „Haparsim” cu casele de acolo (the House of Master and 4^th Haparsim Street and no.10 and no. 11 and the Resting Place of ...). Ploaia ne lasă doar să facem o poză de grup, e vânzoleală şi înghesuială. Se intră se iese, se discută se dau adrese. Cineva, deştept, schimbă programul de pupături şi clasic-siroposul rămas bun al grupului nostru „grupul E”, cu rugăciuni. Avem rugăciuni în toate limbile. Asta o să-mi ţină multă vreme locul îmbrăţişărilor. Am plecat cu familia Kazemzadeh (texanii) cu autobuzul până sus. Ca toanta, pe ploaia aia deasă, am uitat să cobor la staţia mea şi până la autobuzul următor înapoi m-am murat semnificativ. Era deja întuneric. Am mers direct la Mausoleu. Aş fi vrut să iau „colb”-ul aleilor cu mine („ca şi colbul” în cale acelor iubiţi de Tine) dar cu ploaia asta e nerealizabil căci mi-a spălat şi pantofii şi cizmele. Am verificat să nu fii uitat pe cineva în rugăciuni... Sper că nu!

Apoi am intrat în Casa Pelerinilor, cea veche. Nimeni să mă deranzeajă acum cu 2 ore înaintea „Închiderii oficiale”. Aici, câteva ultime vorbe de clacă cu Abdu’l Baha, rugăminţi, secrete, promisiuni, pentru El doar nimicuri, nimicuri...

Apoi, totul a decurs repede: m-am îmbrăcat de iarnă, am avut politeţea să-mi iau rămas bun de la cei din grup (care săracii mâncau pe acolo ca să nu mă piardă). Pe Katayaun am proclamat-o, cel mai bun translator al meu din engleză în engleză, am luat taxiul la gara. Gara cu peronul ală ciudat ciudat, cu trenul în direcţia greşită (e posibil să aibă ei trenuri care merg în aceaşi direcţie şi plecă la o jumatate de minut unul după altul?), Lud-ul şi taximetristul şmecher, frica aia de nerecunoscut când maşina a luat-o pe „scurtătura” şi cât de uşurată (adica cu minus 70 de shekeli) am fost la vederea luminii de la aeroport, că cele 7 filtre de control care au urmat au fost o nimica toată (beneficiul ecusonului de baha’i) şi dintr-o dată după aşteptare, avion, încordare, a fost o nouă zi cu dimineţa de acasă.

Aceste umile cuvinte, sunt palidă mea încercare de a traduce starea ce m-a însufleţit în Oraşul lui Dumnezeu. Sunt aşternute întru nobila-mi aducere aminte. Să-mi rămână deci, stâlpi spre folosul şi adaosul la învăţătură al sufletului meu şi să îmi îmbogăţescă clipele de neîncredere, îndoială şi deznădejde. Esenţa puterii lor, să fie alinătoare până când Dumnezeu îmi va mai acorda mângâirea şi-mi va permite, revenirea şi urcuşul, spre Locul Bucuriei. Acesta e dorinţa mea.

Haggié ivone

după 30 de zile

Timişoara