”Întrebam zilele trecute cînd a apărut Floarea soarelui în spațiul românesc. Interogația s-a născut din analiza ilustrației cărților românești vechi, în care această floare apare de mai multe ori, dar pe care unii autori o consideră altă plantă sau dacă e totuși numită Floarea soarelui, se spune că desenul are la bază un model străin, occidental sau ucrainian, pe care vechii noștri gravori l-au copiat.
Reiau discuția aici, deoarece s-a derulat într-o direcție greșită: în cercetarea istorică o problemă trebuie abordată prin prisma epocii în care s-a petrecut, nu prin cea a trăitorului de azi. Mai toate comentariile au făcut referire la faptul că Floarea soarelui e planta din care se obține ulei și mi s-a sugerat să caut cele mai vechi mențiuni ale acestui ulei în spațiul românesc. În diferite surse de informații se vehiculează ideea că Floarea soarelui ar fi ajuns la noi datorită rușilor: țarul Petru cel Mare a adus-o în spațiul est-slav, apoi dintr-o motivație religioasă s-a ajuns la obținerea uleiului comestibil - în timpul postului ortodox s-a permis „dezlegare” la ulei, iar rușii l-au fabricat din semințele florii soarelui. Pornind de aici, s-a spus că Floarea soarelui a fost adusă și în Țările Române la scurt timp după introducerea ei ca plantă de cultură în Rusia și că prima atestare o constituie ”pictura «Iașul în 1842», de Ludovic Stawski, aflată la muzeul de artă din Iași, în care se văd cîteva plante de floarea-soarelui cu un singur capitul” (în colțul din dreapta al tabloului). Următoarea mențiune ar fi din anul 1865, când agronomul Ion Ionescu de la Brad a găsit Floarea soarelui cultivată la mănăstirea Mogoșești din fostul județ Dorohoi. Apoi, la mănăstirea Putna se află un steag din anul 1871, trimis de «Urbea Vaslui - în memoria marelui erou al Racovei din anul 1475» Ștefan cel Mare, cu ocazia serbării de la Putna din acel an, pe care este imprimată ca emblemă a orașului o plantă de floarea soarelui.
Numai că toate aceste afirmații se întemeiază pe o premisă greșită: Floarea soarelui - producătoare de ulei - este, de fapt, o plantă industrială! rezultatul a cîteva secole de cultivare sistematică, hibridare, ameliorare etc. Or, la fel ca orice plantă, la început și floarea soarelui a fost sălbatică, necultivată și treptat domesticită. Originară din America de Nord (vestul SUA, Florida, în sus pînă în Canada și jos în nordul Mexicului de azi), floarea soarelui sălbatică era destul de diferită față de ceea ce știm noi astăzi: mai mică de înălțime, cu mai multe „pălării” pe o singură tijă, la unele specii acestea avînd o formă mai degrabă de pîlnie decît de disc. Inclusiv forma și culoarea petalelor erau diferite, Floarea soarelui din primele secole avînd mai multe rînduri de petale și fiind de o spectaculoasă culoare roșie-purpurie, nu galbenă cum o cunoaștem azi; semințele aveau și ele culori variate: negre, pestrițe, roșii, albe, iar unele soiuri erau anuale (ca cele de astăzi), în timp ce altele erau perene.
Indienii nord-americani zdrobeau semințele pentru a obține în primul rînd o pîine foarte gustoasă și doar secundar uleiul, pe care îl foloseau numai pentru uz extern, ca să-și ungă părul și corpul ori pentru a amesteca vopselele cu care își colorau fața și hainele, nu pentru hrană.
Din America de Nord, semințele de floarea soarelui au fost aduse în Europa de exploratorii secolului al XVI-a, primii fiind spaniolii, care au adus specia din New Mexico, în anul 1510, apoi englezii și francezii care au adus speciile existente în coloniile Virginia și Canada. Floarea soarelui a fost cultivată prima dată pe continentul european în grădinile regale din Spania, a fost preluată foarte repede în cele din Franța, Italia, Belgia, după care s-a răspîndit în nordul și estul continentului. Este important de precizat faptul că datorită frumuseții sale, în primele două secole a fost folosită numai ca plantă ornamentală, în grădini, pe alei etc. Abia în 1716, botanistul britanic Bunyan a atras atenția asupra potențialului oleaginos al plantei, obținînd primul patent pentru extragerea uleiului de floarea soarelui, care a fost folosit însă ca materie primă în industrie pentru vopsirea lînii și prelucrarea pieilor de animale și în pictură. Tocmai pe la 1740 a început folosirea semințelor pentru consum, fapt ce a condus la cultivare sistematică și eforturi îndelungate de ameliorare de către agronomi, spre a se ajunge la soiurile cu o singură pălărie, petale decolorate în galben pe care le vedem astăzi și semințe mari, eficiente pentru producerea uleiului comestibil.
La începutul sec. XVIII, Floarea soarelui a ajuns și în Rusia lui Petru cel Mare, însă tot ca plantă ornamentală. Primele mențiuni ale extragerii uleiului în Rusia, ca o consecință a reglementărilor religioase, cum am spus mai sus, datează din 1779 iar producerea pe scară industrială a acestuia a început pe la 1830. Se afirmă că la puțină vreme meșteșugul a fost preluat și în Țările Române pe filiera rusească. Floarea soarelui pentru ulei a fost folosită mai întîi în Transilvania, în anul 1794 - un an de mare foamete aici, primele uleinițe datînd abia din 1814, ceea ce face totuși mai plauzibila ipoteza că întreprinderea a ajuns peste munți pe filieră vestică, nu estică!
Interesant este și faptul că în Statele Unite, unul din locurile de origine ale florii soarelui, aceasta a fost practic o cultură necunoscută pînă foarte recent: în 1966 !! cînd s-au folosit soiuri sovietice. Cultura s-a extins rapid în anii '70, stimulată și de introducerea hibrizilor de floarea soarelui, între care s-a numărat și primul hibrid comercial românesc: „Romsun 52” obținut la faimoasa stațiune de cercetări agricole de la Fundulea, care l-a exportat în SUA.
În fine, revenind, afirmațiile că Floarea soarelui ar fi adusă în spațiul românesc din Rusia și că cea mai veche atestare a ei este tabloul «Iașul în 1842» pictat de Ludovic Stawski nu rezistă cercetării și trebuie nuanțată. Din Rusia poate proveni, eventual, cultura sistematică în scopul obținerii uleiului alimentar, nu și planta propriu-zisă! care a ajuns la noi cu cel puțin două secole înainte, ca floare de grădină.
Am arătat mai sus că din Spania, floarea soarelui s-a răspîndit în Italia. Or sînt binecunoscute relațiile Țărilor Române cu statele italiene încă din a doua jumătate a sec. al XV-lea, de unde au fost aduse tot felul de mărfuri și de meșteri, astfel încît putem presupune fără a greși că și semințele de floarea soarelui au fost aduse la noi tot de acolo și că, la fel ca în restul continentului, la început au fost cultivate în grădinile domnești de la Iași și București. Domni precum Vasile Lupu, Șerban Cantacuzino, Constantin Brîncoveanu, Mavrocordații... cunoscuți pentru strălucirea, fastul și cultura de rang european existente la curțile lor, desigur că au avut în grădinile lor și prețioasa Floare a soarelui! Nu întîmplător, una din denumirile vechi ale acestei plante, în afară de „răsărită” sau „soreancă”, este cea de „floare domnească”.
Exceptînd eventualele viitoare descoperiri din arhive, în mod cert primele atestări ale Florii soarelui în spațiul românesc se află în cărțile din tipărite din sec. XVII, nu în pictura, tîrzie, de la mijlocul sec. al XIX-lea.
Fără a fi făcut cercetări exhaustive, în acest moment aș zice că prima imagine a florii soarelui de la noi se află în „Cartea românească de învățătură" (Cazania lui Varlaam), tipărită la Iași între anii 1641-1643, în timpul domnului Vasile Lupu, și care reprezintă una din cele mai fastuos împodobite cărți vechi tipărite în spațiul românesc (reproducere în prima foto din lucrarea preotului Florea Mureșanu, Cazania lui Varlaam în imagini, 1943). Un frontispiciu care se repetă pe mai multe paginii conține cîteva fire de Floarea soarelui stilizată. Cunoscut fiind pentru bogăția, influența și prestigiul său aproape imperiale în epocă, Vasile Lupu va fi avut în grădinile sale și floarea soarelui, atît de prețuită în grădinile mai marilor Europei. Meșterii care au lucrat la imprimarea "Cărții românești de învățătură", ceruți de domnul Țării Moldovei de la Kiev, unde cel care tocmai repunea Ortodoxia slavă pe direcția potrivită era mitropolitul român Petru Movilă, deși ruteni, desigur că s-au inspirat și din realitățile locului cînd au săpat stampele cu care au înfrumusețat cartea poruncită de voievod. De exemplu, sînt ilustrate scenele aducerii moaștelor Sf. Ioan cel Nou de la Suceava și a Cuvioasei Paraschiva la Iași, specifice Bisericii Țării Moldovei, pe care ucrainienii de atunci nu le știau (ca să se poată spune că meșterii au venit la Iași cu absolut toate ilustrațiile gata confecționate după modelele de la Kiev și doar le-au pus sub teasc, introducînd la noi imaginea unor lucruri nemaivăzute pînă atunci). Unele stampe s-au săpat aici, dovadă fiind durata lungă a imprimării cărții, în care au trebuit confecționate matrițe noi care să le înlocuiască pe cele aduse de la Kiev ce s-au uzat în timpul lucrului și stampe noi. Desigur s-au folosit ca model pentru a fi gravate și cele mai frumoase flori existente în grădinile domnești.
Mergînd mai departe, în Țara Românească aș spune că Floarea soarelui apare întîi pe "Cheia înțelesului" imprimată la București în 1678, în timpul domnului Șerban Cantacuzino, provenit din faimoasa familie a Cantacuzinilor ale cărui relații cu statele italiene (Veneția, Padova etc.) sînt de notorietate și care a introdus și cultura porumbului în Țara Românească la 1684, îmi pare: un frontispiciu în care se crede că ar fi o rodie, nu floarea soarelui. Cu certitudine, floarea apare pe cărțile tipărite în timpul altui domn cu strălucire europeană: Constantin Brîncoveanu, și anume „Evanghelia greco-română” din anul 1693 (m-rea Snagov), „Triodul” din 1700 (Episcopia Buzăului) și „Antologhionul” din 1705 (Episcopia Rîmnicului). De atunci înainte reproducerile se înmulțesc, fiind repetate periodic pe cărțile tipărite la Iași, București, m-rea Neamț etc. pînă după anul 1830.
Ilustrația vechilor noastre cărți, la fel ca și pictura icoanelor, are la bază respectarea Erminiilor bizantine în ceea ce privește zugrăvirea chipurilor sfinte și redarea scenelor biblice. Deși firește că nu pot fi excluse influențele străine, în special în perioada de început, cînd meșterii au venit din țările care cunoscuseră tiparul înaintea noastră aducînd cu dînșii o parte din uneltele cu care lucrau într-o altă cultură, cartea veche românească este produsul istoriei noastre, nu a vecinilor care, vezi Doamne, ne-au exportat modéle pentru că noi n-am fi cunoscut o mulțime de lucruri!
Iată, încă o dată importanța cercetării vechilor cărți. Făcut cu acribie de cel care poate să meargă dincolo de simpla descriere fizică, să evite clișeele istoriografice și să depășească bariera înfățișării de multe ori neatrăgătoare a tartajelor rufoase 
, studiul cărții vechi completează și corectează atîtea aspecte ale istoriei noastre. Între care și cea, deloc insignifiantă, a florilor.”
sursa: https://www.facebook.com/chiaburu.elena.3/posts/pfbid02NQB6rST1JSBqgW9MKZSWpzGTYwDJwv1gUYhGz49foiwj9KU2CfefVRQeGxgXKZwpl
.jpg)
