miercuri, 21 decembrie 2016

din Constantinos Kavafis


Și de nu poți să ai viața pe care ți-o dorești
încercă măcar asta,
pentru cât îți stă ție-n putință: n-o arunca la gunoi
în prea mult comerț cu oamenii,
ori cu multe cuvinte, 
între veniri și plecări frenetice.

N-o strica, plimbâdu-te în jur
la mila cotidianului,
a întâlnirilor jucate cu hazardul
și a plăților
ce le faci până când îți devii un străin dezgustător.

(Costantino Kavafis, 1863 - 1933)



(navigare la lumina de la miezul nopții)

Itaca

Când vei pleca înspre Itaca
fie-ţi lunga călătorie
plină de aventuri , plină de învăţăminte
Nu te teme de Lestrigoni si de Ciclopi, nici de furiosul Poseidon;
Nu-i vei întâlni în drumul tău dacă
te vei înălţa cu gândul, dacă simţirea-ţi
nicicând nu îţi va părăsi trupul și sufletul.
Lestrigoni si Ciclopi, nici furiosul Poseidon
nu îti vor ieşi în cale
dacă tu însuţi nu-i vei purta cu tine-n suflet,
dacă nu-ţi vei aşeza sufletul înaintea paşilor lor.
Sper ca drumul sa-ţi fie lung,
fie-ţi multe dimineţile de vară,
Iar plăcerea de a zări primele porturi
să-ţi aducă o bucurie de nespus.
Încearcă să vizitezi emporiul Feniciei
culege tot ce e mai bun.
Du-te în oraşele Egiptului
învaţă cu un popor ce are atâtea să te-nveţe.
Nu pierde Itaca din vedere,
căci ţinta ta e să ajungi acolo.
Dar nu-ţi grăbi pasii;
e mai bine calatoria-ţi să dureze ani,
iar corabia-ţi să ancoreze pe insulă
cand te vei fi-mbogaţit deja
cu tot ce ai cunoscut pe drum.
Nu aştepta ca Itaca să-ţi dea alte bogatii.
Itaca ţi-a dăruit deja o călătorie minunată;
fără Itaca , niciodată nu ai fi plecat.
Ţi-a dăruit deja totul şi nimic nu mai are de dat.
Şi dacă la sfârşit vei crede că Itaca e săracă,
să nu gândeşti că te-a înşelat
pentru ca vei fi devenit un înţelept, vei fi trăit o viaţă plină,
şi acesta este înţelesul Itacăi.


.

Ieși din viața mediocră și nu mai trăi târâș


Trăind cu adevărat, greșim și înaintând producem ”deșeuri”. Interpretăm eronat că putem să evităm astfel de lucruri. Așa că între frica de eșec și împlinirea așteptărilor celorlați, nu trăim din plin ci doar supraviețuim în mediocru. 

De aceea e important să ne punem întrebări bune chiar dacă ele ne sunt incomode și să ne așteptăm ca adevăratele rezolvări să implice efort și sentimente puternice. Altfel viața noastră nu o să mai aibă culoare și noi vom trăi doar o viață târâș.

”Dacă spui că iubești dar nu ești fericit, atunci ceea ce simți nu este iubire ci altceva. Poate confunzi iubirea cu atașamentul, poate cu dependenta, poate cu nevoia de a primi atenție, afecțiune sau sex, poate ego-ul tău își dorește să fie validat sau să primească confirmări, poate te-ai pierdut într-o lupta de putere în care tot ce îți dorești este să deții control sau să posezi pe cineva, poate ți-e teamă de singurătate, poate ai impresia ca ești neajutorat fără afilierea de cineva ...

Iubirea înseamnă fericire dar când nu distingi între iubirea adevărată, cea care înseamnă în primul rând libertate, respect, prețuire și acceptare necondiționată și "iubirea" care reprezintă de fapt ceea ce am enumerat mai sus, atunci suferi sau ești nefericit.

Iubirea înseamnă fericire. Dacă ea lipsește din povestea ta de "iubire" ar fi bine sa te întrebi ce trăiești tu de fapt? Și să ai puterea de a face schimbările necesare.

În viață este foarte important să avem ochii larg deschiși și să distingem cu claritate ce este bine pentru noi și ce nu. Să avem puterea de a spune "stop" când nu ne simțim bine și de a spune "da" oamenilor, întâmplărilor și experiențelor care ne susțin starea de bine.” ( Yvonne Sadner - Psihoterapeut Timișoara)

Puneți-vă întrebările bune la timp!

.

duminică, 18 decembrie 2016

Creierul și nevoia unei experiențe noi


Două puncte de vedere despre de ce e nevoie de ”conversații” și cum acestea devin ”semnificative”. Semnificative despre și pentru voi înșivă.

1) Cum am putea învăța mai repede? Și cu folos!

Oprește-te de a învăța numai pentru a strânge și a-ți adăuga cunoștințe. Învață pentru a fi tu însăți folositor și a le folosi. De ce? Pentru că nu ești depozit și nici groapă de gunoi. În primul rând pentru că dacă verifici sursa, alegi, sortezi calitățile, aplici cu înțelepciune auto-cenzura, valorifici informația astfel încât să existe o înmagazinare a informației la un alt nivel în creier și apare o schimbare când intervine calitatea elaborării conținutului memorării.

Acum creierul nostru e bombardat de extrem de multe informații. Doar gândiți-vă cât de mult ”vă hrăniți” cu postările de pe FB. Fără folos, fără să fie pieptănate, decât acela de a iscodi în profilul, viața, intimitatea, gândirea altora. Prea multora.
Pedagogii și studii deja reproduse din 1969 arată că pentru îmbunătățirea reținerii și a memorării e nevoie de propria experiență. Și cu cât mai multe astfel de experiențe cu atât mai bine. Dar ceea ce e important este ca acestea să fie experiențe noi, făcute de fiecare, prima dată. Nu transformate deja în rutină.

Am atașat schema numită ”conul învățării”. Scuze că e în italiană dar acolo am găsit articolul care m-a inspirat. Aceasta arată ce rămâne după 2 săptămâni după este am decis că o informația ar putea fi reținută sau utilă. Ca ea să devină utilă activ ea, trebuie experimentată.

La majoritatea, partea pasivă cuprinde cititul, ascultarea înregistrărilor audio, prelegerile, vizionarea clipurilor video, etc; iar acest stil determină (de obicei), cele mai mici procente de depozitare în memorie.

Partea activă a învățării apare când tu, te pui în acțiune: repetarea, vorbitul în public (sau într-un grup de studiu), dar mai ales punerea în practică a ceea ce ați învățat, experiență simulată, face ca ceea ce ai făcut tu să devină un lucru real (practica ca ”rol player”).

Secretul, de a putea să fi activ este angajamentul fiecăruia în studiu adăugând propria experimentare și propria experiență și nu doar în a prelua de la alții și mai ales alegerea unui studiu de calitate pentru că numai astfel implici toate simțurile în procesul de învățare. Proces deja numit ”Învățarea prin a face”.

Așadar, simularea unei situații reale, repetarea, înregistrarea apoi, ascultarea din nou și o reluarea pașilor printr-o nouă perspectivă după acțiune (eu l-aș numi spațiu de reflecție). Toate acestea vor crește nivelul tău de implicare și vor spori atenția și memorarea.

2) Când aveți o discuție e bine să doriți să nu intrați în domeniul limbajului de lemn sau să nu preluați platitudini călduțe cu reproșuri mascate de la alții (sau de la mass media). Dacă credeți că aveți de spus ceva celui cu care ești în dialog atunci asigură-te de faptul că ceea ce spui îi este util și că nu vei folosi întâlnirile ca audiență pentru propriile probleme, propriile admirații, propriile foloase. PS: A avea un dialog, nu are nimic de a face cu postarea unei sentințe sau citat pe propriul profil FB. Pentru mine , un dialog începe prin a ne uita ochi în ochi și a ne zâmbi. Restul sunt bătălii. Restul sunt sloganuri.

Asigură-te că vei asculta tot ce este spus în așa fel încât vei putea găsi măcar o minimă idee constructivă de luat cu tine acasă.

Asigură-te că nu vei permite obișnuinței tale de a vorbi încontinuu după ce deja ai punctat o anume problemă. Și că ceea ce spui, va avea relevanță directă cu subiectul întâlnirii nu o iei pe arătură.

După articolul 
 https://monicafortino.com/2016/12/16/il-cono-dellapprendimento-un-metodo-per-imparare/






.

vineri, 16 decembrie 2016

Despre baronul Munchausen numai de bine sau de ce le place unora să te țină cu sufletul la gură


Ați pretins vre-odată, copil fiind, că sunteți bolnav ca să nu mergeți la școală? Sau la un examen? Ați folosit chestia aia cu mâncat creta, ca să vă induceți o stare de boală? Probabil că da. E un  moment ”salvator„ când un copil verifică atunci că beneficiază de o mai mare atenție din partea celor din jur. Ba chiar părinții, oricât de ocupați ar fi,  lasă totul la o parte și ei, devin centrul atenției celorlați. Se cheamă sindromul Munchausen. Și toată lumea știe încă, cine a fost celebrul baron, nu? Pe mine m-au vindecat la timp ai mei, de așa ceva repede. 
Pe la 3 ani, mă jucam cu o sticluță de parfum găsită pe stradă. De fapt eram pe bulevard la plimbare.Era un obicei atunci ca duminica să îți dai întâlnire pe bulevard. Am găsit aruncată în iarbă, o sticluță de apă de colonie de lăcrămioare. O sticluță plină de pământ cu gâtul spart dar un miros nou atractiv. Eu în treaba mea, la joacă cu sticla. Și deodată, așa din senin, am fost înconjurată de vre-o 8 adulți îngrijorați care bănuiau, mă bănuiau, că rosesem eu gâtul sticlei și că bucățile lipsă din sticluță, ar fi fost deja în stomacul meu. 

Zău, era extrem de interesant! Totul s-a întrerupt. Toți îmi puneau întrebări și de undeva din mintea mea de copil, îmi plăcea cum creștea nivelul de atenție și cum eram eu, așezată pe tronul îngrijorărilor lor. Acum, după jumate de secol, nu mai știu întrebările dar păstrez tonurile, ochii iscoditori, palpez, valurile de emoții...

- Te doare undeva? 

- Unde te doare? Te doare tare? Scuipă un pic..

- Te doare burtica?

Întrebări de-a valma venea spre mine și din întrebările lor răsărea și răspunsul meu:

-Da, am spus. 

Și îngrijorările lor m-a determinat să-mi plâng de milă. Eu începem să cresc în imaginația mea. Ei deveneau mai mici, mai neimportanți.Am început să plâng. Ei au început să lăcrimeze. Poate nu cu ochii, cât cu inimile. Îngrijorarea le strângă corzile vocale. În ochii lor, vedeam, erau clipe de ”numai eu”. Și mă uitam, e o experiență care mi-a rămas în minte, cum răspunsul meu, aștepta cu sufletul la gură, făcea ca mila lor, îngrijorarea lor, neputința lor, să crească. Nimic altceva nu mai era în jur. Domneam eu peste o așa mulțime de oameni mari.
Așa am pornit cu alai spre ”Urgențe”. ”Urgențe pe Praga”, hmm! Urgențele, anilor 60, fără ”112”, de fapt fără telefoane de nici un fel, fără ambulanțe, fără taxi-uri în apropiere, fără bonuri de ordine. Tot drumul tronasem în brațele cuiva. 

Și am ajuns, o sală mare de așteptare, cu un număr infinit pentru mine, de bolnavi. O astfel de sală, știți bine, îți suge energia. Era liniște, și era neliniște,  mirosea a dezinfectant și a tristețe. Ce să facă un copil, plin de energie acolo? Doar zgomotele suferinței, aveau voie acolo.

Eu? Mi-am dat în stambă!. Asta era expresia lu' mamaie. Asta era expresia pe care mi-o povestea, cu umor, și căutături analitice, de nenumărate ori după. Nu-mi spunea prin ce spaimă trecuse ci așa după ani, cum văzuse ea, cum îmi creșteau cornițele răsfățului. 

În realitatea crudă a locului, unde nici măcar lumina unei duminici bună de plimbare nu mai avea ce căuta,  am început să pun tot felul de întrebări. Tare. Să le spun că mă dor tot felul de locuri, cum vedeam eu că îi dor pe copii suferinzi din sală. Să cer ciocolată, părea alinarea suferinței totale. Să-mi fie foame. Și la asta răspundeau ai mei mediat. 
Nu medicul ci aparatul acela imens de radiografie vopsit în alb, lăsatul singură într-o cameră imensă, sterilă, fără ferestre. Eram ca întru-n SF,  îmi imaginez eu, acum. Eu și roboții, Eu și nici un alt suflet. Iar dincolo de ușă, cei cu ”sufletul la gură”. Nu-i așa că expresia asta este foarte plastică.

De câte ori nu mi-e bine, clipele acela, se retrezesc și-mi spun ”hei,trebuie să te vindeci!”. Trebuie să te înapoiezi printre oameni. Și mă străduiesc. Încep prin a mă strădui...

De atunci stau departe și de mirosul de parfum  de lăcrămioare. De fapt, colonia aia pusă pe atunci mai tot timpul peste transpirație nici nu avea cum să-ți aducă vre-un moment de plăcere.

Ipohondri, așa am învățat că le zicea bolnavilor închipuiți. Râdem noi cu Moliere cu al lui Argan. Dar în jur e plin de ei. Prea crește procentul. Plin pe aici de persoane carea acuză și-și ”agravează” simptomele sau chiar și le induc, ca și cum s-ar pedepsi. Își povestesc cu voluptate situația și se hrănesc hrăni cu compasiunea noastră. Cauza primară: probleme nerezolvate. Cu părinții sau cei din jur. După care apare la ei, nevoia de simulare și ea devine un obicei. O dependență. Persoanele care își modifică starea de bine, sau exagerează micile lor probleme de viață sau sănătate pasând responsabilitatea nevoii lor de bine altora. Și a îngrijiri lor. De către alte persoane.

De ceva timp, întâlnesc, vai lor, oameni care exagerează și aplică genul acesta de ”tratament ” nu pe propria piele, ci propriilor lor copii. Părinți care le iau iaca, scutiri copiilor sănătoși de la sport de exemplu, procurându-le diverse boli și învățându-i  de la A la Z cum e cu sindromul celebrului baron mincinos.

Îi recunoști? La copii e mai ușor, dependența e încă neformată dar cei mari? Cei ce refuză, vehement vindecarea sau tratamentul corect care le este la îndemână și  e evident.

Cum spunea Saint Exupery, în Citadela: cerșetorii își îngrijesc rănile îngrozitoare, agravându-le, întreținându-le,  pentru că asta  este singurul lor mod pe care-l știu, de a atrage atenția celor din jur.
  
.

luni, 5 decembrie 2016

de ce să-ți dai jos măștile


Iar am avut coșmarul acela. De fapt e o realitate de demult pe care o retrăiesc din când în când, în vis. Ușor schimbată, cu alte personaje dar de fiecare dată groaza mă cufundă în imaginile acelui început de aprilie. Terminasem facultatea și eram de 6 luni angajată undeva la o fermă de câmpie aridă. 1 aprilie 1985, dimineața foarte devreme. Tratam în solarii, răsaduri de tomate. Răsaduri pentru o mare suprafață. Am fost acolo cum se zice, în locul nepotrivit. Ceva s-a întâmplat, o neglijență desigur și soluția cu care tratam, din îngrășământ a devenit otravă.  În 2 ore, peste 300 de oameni stăteau înconjurându-mă și acuzându-mă. În fața mea, multe haine negre de piele, cerându-mi socoteală căci tot ceea ce era autoritate în Prahova era acolo. - ”Ploieștenii nu or să mai mănânce roșii!!!” strigau.  În 2 ore, am văzut cum plantele se contorsionează, suferă și mor. Într-o săptămână am văzut cum pe fragedele răsaduri, rare, din cele care rămăseseră, pentru că zona era sub cercetări plante verzi cât un creion creșteau tumori monstruoase cât un măr. Ceea ce se întâmplase acolo fusese o mică Hiroșimă a plantelor. Mi-au trebuit încă 6 luni, un proces, martori și cercetări, să se lămurească că nu eu eram vinovata, ci așa cum spuneam, eram acolo la locul nepotrivit, martoră. 6 luni de a demonstra, de disculpări, de a vedea când treceam, cum un sat întreg șușotea în spate. 6 luni în care dacă intram undeva, oamenii se puneau pe discuții cu mâna la gură. 6 luni în care simțeam privirile din spatele gardurilor. Nu, sătenii, nu mă acuzau, dar povestea era prea ademenitoare ca să nu fie spusă, repetată, înflorită... De atunci sunt alergică la orice fel de mirosuri de chimicale. Chiar de la cel mai amărât  unguent de țânțari. Mergând pe stradă, și doar o dâră de naftalină mă face să retrăiesc angoasele acelui an. Ce s-a întâmplat atunci e o poveste ca dintr-un roman. Dar acum dacă retrăiesc acel timp el se schimbă în tot felul de ipostaze. Și da, iar am avut coșmarul acesta. În care în loc de plante, erau solarii de cuvinte-răsaduri și noi în loc de îngrășământ le tratam cu otravă. Cine eram ”noi„ e poate doar treaba mea. Și poate nu e bine dar din această cauză am o anume vehemență când simt că oamenii amestecă otravă în cuvinte și în frazele lor. Le simt dârele. Și le văd ochii ațintiți pe tumorile invizibile care le produc otrăvurile din cuvinte. Și poate de aceea doresc cu ardoare,  subliniez obositor pentru unii, un anume fel de lucruri. O anume igienă a cuvintelor.

Ieri, fiind într-o vizită, povesteam cum s-a agățat de mine întreaga săptămână, fraza aceasta, în tot felul de discuții, într-o mulțime de contexte: ”tot ceea ce faci, trebuie să înceapă cu intenția ta pură”. La mine moara cuvintelor venea și curgea din convingerea că sinceritatea, aplicarea ei, este nu numai fundament dar și locul pe care construiești.

De multe ori discutăm despre sinceritate și intenție pură ca lipsa minciunii dar eu cred că este mult mai mult și unul din aspecte, nici nu știu dacă minor ori ba, este să-ți dai jos măștile. Așa văd eu întâlnirile între Oameni. Pentru că întâlnirile între oamenii se fac prin multe tatonări și mai ales prin arătatul vitrinei cu trofee și atât.

Chiar am ajuns să-mi număr toate discuțiile de săptămâna aceasta în care eu mi-am dat jos măștile și în care am realizat, ceea ce cred eu despre o convorbire semnificativă: o întâlnire de interacțiune a inimilor. Și a inimilor, nu numai a făpturilor, și a intelectelor, și a cunoștințelor dobândite sau Doamne ferește a cumpărăturilor făcute sau a ofertelor. Mi s-a spus că sună cam dulceag. Mi s-a spus că sună irealizabil.

Vedeți, eu nu subestimez puterea cuvintelor și nici n-o supraevaluez, ca să-mi fie frică de ele. Nu le împart în cuvinte bune și în cuvinte rele ce nu trebuiesc rostite. Cred în cuvinte așa cum cred în Cuvânt, doar că ele, în mintea mea, trebuie să fie ca laptele. Ele trebuie să hrănească. Să ne hrănească.

Eu cred și în cuvintele care germinează, fie în mințile, fie în imaginația, fie în faptele altuia asemeni mie. Văd, și acesta este rodul propriei imaginații desigur nu vă speriați, cum, atunci când prinde rădăcini, un cuvânt se transformă în fragede mlădițe și că nu degeaba a fost inventată povestea aceea cu vrejul de fasole. Lumea sofisticată de azi numește acest lucru ”conectare”.

Și mai cred - ca orice grădinar de altfel - că solul pe care crește această mlădiță are importanță. Mare importanță! Intenția pură și sinceritatea, nu doar dau vigoare, ele sunt vitale continuității transformărilor.

Un om înțelept nu-și pune masca înțelepciunii când vorbește el își dă jos măștile. Și nici nu-și închide granițele sale eșecurilor, altor opinii, schimbărilor. Un om înțelept știe că trebuie să iasă din zona lui de confort ca să evolueze.

Poate nu suntem obișnuiți cu masca scoasă și vă înțeleg căci știu ce înseamnă să fiu expus dar altfel nu avem cum cum să fim autentici? Cum să simțim altfel poluarea cu masc ape față?

 

duminică, 4 decembrie 2016

Maeștrii aparențelor II


Hai mai lasă tonul ăla de auto-fascinație cu care îmi zici: 

”- Eh eu sunt incapabil să mint!!!” 
Mințim.O facem toți și o facem zilnic. O facem cu  cele mai mici fleacuri. O facem cu cei mai buni prieteni. Cu cei apropiați. 

Neînțelegerea clară între imaginație și realitatea fals folositoare, e primul pas. Apoi interzicerea minciunii de către părinți cu reguli rigide în educație, în paralel cu limbajul ”dublu” vizibil în societate, este primul model care-l va face pe copil să mintă mai mult. Și mai des. 

Hmm, aici nu vorbim nici de cercul vicios al minciunilor unui psihopat în care acesta seduce până când cel în cauză nu mai deosebește realitatea și din care bietul om când iese, dacă iese, e vulnerabil și rănit. Nu vorbim nici despre supralicitarea promisiunilor și manipulările pe bază de forță, și fals ale politicianismului în general și nici măcar de calomniatori. Nu de cazurile grave.


Gerald Louvin, psihanalist francez explică cazurile în care se susține ideea că ”ești incapabil să minți”, să minți chiar prin omisiune sau să spui semi - adevăruri. în care spui întotdeauna lucrurile pe ”față” chiar dacă când sunt penibile, sunt dure, sunt de nesuportat. (sursa un articol din revista Psyhologies - dec. 2016 p 61)

El, atrage atenția - și cu acest lucru mie mi-a oferit un spațiu larg de reflecție și de înțelegere -  că în realitate, acest gen de prezentare de sine trădează în spate dorința noastră de super om. Ascunde și disimulează  de fapt rigiditatea profilului nostru. Provine dintr-o agresivitate reprimată interior, formidabilă. A enunța adevăruri dezagreabile sub pretextul sincerității este metoda mascată de a regla conturi cu alții și de a-i asasina cu zâmbetul pe buze. 

Mie mi se întâmplă cel mai des cu 2 fraze: ”vai ce ai mai slăbit” de la omeni care nici măcar nu s-au uitat la mine și ”cât de bine-mi pare că te văd” de la cei cărora le sunt indiferentă. Cred că am depistat și două surse, observate, în actualele desenele animate și în filmele pentru adolescenți, acelea cu adolescentele populare ale unui colegiu.
 
Dar atunci deosebim noi, noi nouă când ne apar  minciunile din cauză că dorești să ai ” excesiv de multă diplomație”? Cele fabricate pentru mimarea valorilor pe care le încalcă dar ceilalți trebuie să nu vadă? Deosebești numai dacă gândești cu propria ta inimă și după ce ai văzut cu proprii tăi ochi. Și probabil nici atunci dacă acest lucru îl faci cu neglijență și superficialitate și dacă nu devine un exercițiu zilnic de curățire și înțelegere.

Și cred că nu trebuie să-ți mai zic: cu toții recunoaștem zâmbetul fals și râsul fățarnic și vorbele goale. Intuitiv. Pentru că ele nu au legătură cu inima. Nu vin și nu se întorc acolo.

Vre-o soluție? Tactul? Că nu eu l-am inventat. Și iubitul de oameni. Cu îngăduința. Și cu bunătate. La maximum.



Construcții XXIX - Pe când eram mică îmi plăcea să fiu Făt Frumos


Pe când eram mică
îmi plăcea să fiu Făt Frumos
și nu Ileana Cosânzeana.

Acum, oamenii
îmi recomandă
când cu priviri de milă,
când cu vorbe  condescendente,
să nu mai fiu noul salvator al lumii
în care mă scald.
Și când mi se subliniază asta cu ușoara blazare a spectatorului plictisit,
mă întreb dacă nu m-am întâlnit cu Spânu
ori o fi Sfânta Duminică, care mă pune la încercare.
Deghizată!

Uneori nu-mi mai găsesc ghete de fier pe mărime
și mă preocupă asta peste măsură.
Alteori nu dau de Regina albinelor
și-mi dau seama că doar într-o lume perfectă
ai ajutorul venit la limita disperării.
Dar simt când buzduganul vorbelor mele dă peste cruste
ce crapă ca un ou de balaur cu șapte capete 
și atunci colțoasa cărămidă a emoțiilor îmi pică dur în stomac.

Pe când eram mică
îmi plăcea să fiu Făt Frumos
și nu Ileana Cosânzeana.
Acum oamenii
mă întreabă:
 - ”Și dacă faci asta ce răsplată aștepți?
Treaba e, (e o chestiune care o las sub tăcere în sufletul meu)
că eu nu aștept răsplată
Ci că m-am eliberat.

Și apoi, uitându-mă primprejur
Nu simt că m-am eliberat îndeajuns.


.

luni, 28 noiembrie 2016

Poezie de tren VII


Câte metafore inutile, 
câte cuvinte urlate
câtă frică de diluare
în ploaia care-mi acoperă 
torențial fața cu gri
dar de un gri
atât de clar
că poartă în ea
refluxul setei de culoare.


.
 

Poezie de tren - VI -



E o breșă pe aici pe undeva,
ies deja prea multe culori nenumite
și e prea multă stridență.
Și nici bilete nu se mai dau pentru asta.

Eu rămân în spatele unei lungi linii galbene
pentru oferta unor alt fel de așteptări.


.


Poezie de tren - V -








 

Între câmpuri goale de iarna ce vine
și șinele trenului,
doar mărăcini
ca și tăcerile mele, lângă lipsa de tine.


Pe aici doar ploaia rămâne nerănită.

.

Poezie de tren IV



În tren,
imagini fugitive
pe un geam murdar.

Și uneori
oglindit,
zâmbetul meu se arată 
un pic în dezordine.



.

Poezie de tren - III -


În ceață,
e ca-ntr-o dorință-n care înoți încet
până ajungi la gardul de sârmă ghimpată
și ochii-ți dezvăluie
o mie de măști.

E ceață,
Sufletul meu, a înghițit prea multă tăcere.


.



Poezie de tren - II -


Și adu-ți aminte mereu
ești și tu
fiul aceluiași orizont
al miilor de nuanțe
care nu se stinge niciodată.
 

Doar
își schimbă culoarea.


.

Poezie de tren - I -


Afară, vânt rece
vorbește despre mine
de clipele pierdute.
Mă mustră!

Afară,
cotidianul revine 
instantaneu, 
revine 
e ca o promisiune,
ca dar al fiecărei dimineți, 
cu a ei frumusețe
ce-ți taie respirația.

.


sâmbătă, 26 noiembrie 2016

Contrucții XXVIII


În lumea oamenilor ”numai roz” ca și în lumea oamenilor ”numai negru” există lupte inutile. 
Eu îi numesc naivi și pe unii și pe alții.
 

Doar prin încercările-eroare și încercările-reușită evoluăm... Alege-ți luptele cu înțelepciune


.

miercuri, 23 noiembrie 2016

Construcții XXVI - ca și când te-ai uita la mine dar din interiorul meu



Îmi ești atât de aproape fără să vreau. Iar eu sunt încărcată de toate lucrurile tale cele de fiecare zi și nu mai mă percep proaspătă. Mă cred definită zilnic de depunerile tale în mine și mă simt altfel decât ceea ce îmi doresc și sunt chiar eu. Desigur nu vreau să mă păstrez septică de părerile tale doar că uneori cred că pot fi atacată și-mi e prea mult.

De aceea ies periodic din turnul meu de fildeș, dar sus sus de tot, acolo unde e curent, acolo unde nu mă poate ajunge nimeni. Ideile mele zboară de colo colo, se aerisesc, văd soarele se bronzează.  Și uneori chiar trebuie să mă balansez ca să-mi vină idei de mult nevizitate și să le am la îndemână și încep să văd că ușor, ușor reușesc să mă redefinesc. Intru în cadru. Un cadru numai al meu.

E important ca unele cuvinte și unele idei să fie văzute, avizate, gândite de mine înainte să le încrucișez cu alții. Să știu că sunt ale mele, că sau copt în mine, că au amprenta mea. Și eu să înțeleg total că nu m-am interzis, că nu m-am lepădat, că nu m-am rupt de ceea ce îmi place, de ceea ce cred că sunt dar ascund. E important apoi să mă expun fără a mă dezice de trecut și fără să acumulez  altceva decât îmi e mie comun. Căci altfel între idei și cuvinte necunoscute  m-aș rătăci în mine și m-aș înconjura de frici.

Dar mai știu că nu cu acest material ajung eu afară la tine , el e doar materia primă care va trece prin germinări și va accepta toate combinațiile tale ca să dospească și că asta mă definește.
 
- Și ce are asta cu tine? mă întrebi snob.

- Poate pentru că fiind eu încărcat cu toate lucrurile tale, e ca și când toate astea se întâmplă  și e ca și când te-ai uita la mine dar din interiorul meu. Și, după cum spusei, uneori îmi e prea mult dar asta pe departe de a mă speria, chiar îmi place.
Ca un început.

.


 

sâmbătă, 19 noiembrie 2016

Respirația ta


Simt respirația ta strivită 
cum se sparge pe pielea mea 
și sângele meu, necontrolat. 

Sentimentele mele se zbat  
să scape,
e ca primul pas în golul unei prăpăstii 
și doar atunci îți zăresc infinitul 
la alte dimensiuni decât le știu eu
și mă atragi irezistibil.


.

joi, 17 noiembrie 2016

Construcții XXII - Favoruri celeste


Pozitivism și polemici roditoare
dispreț, mult dispreț
promisiuni, de cum îmi va arăta Raiul dacă ...
Ști, eu nu sunt proiectul tău de reconversie
nu vreau, înțelegi să mă miști pe scala dietelor
nu au nici o relevanță pentru traiul meu zilnic,
ba din contră 
îmi aglomerezi lumea asta plină de stridențe.

Dați-mi ce aveți de dat și nu mă mai măsurați!
Atingeți voi standardele voastre 
pentru voi sunt înalte și bune
pentru mine sunt garduri cu țepi.
Și cum de nu înțelegi
nu e pentru că vreau să-mi fac viața asta de una singură
ci doar pentru că așa
este singurul mod în care știu că voi înflori.

Știi nu sunt lângă tine 
pentru că sunt proiectul tău personal,
Eu am propriile mele favoruri celeste!
Și le caut.


.


marți, 8 noiembrie 2016

Acoperă-te, vin cu tot frigul de afară


Demonii, 
trăiesc în visele noastre
și dacă nu-i oprim 
ne mănâncă 
bucată cu bucată 
oglinda interioară. 

Diavolul îmi șoptește la ureche:
- ”Azi suntem sfinți!!!
Și o să vezi,
zice el încetișor
- ”Dacă suntem cuminți
nimeni n-o să bage de seamă asta
nimeni nu-și va aminti!”
 
Acoperă-mă, n-aduce în mine tot frigul de afară.


.

boboci zburliți






Boboci zburliți
toarnă peste toamnă 

arămiu,
înseninând o zi ploioasă...



- Spune nu e prea mult roșu?
- Nu, nu atâta timp cât face boboci!


.



miercuri, 2 noiembrie 2016

De unde se vede cerul



Azi pentru mine e o marea Sărbătoare, mâine pentru mine va fi alta cu mult mai mică. De aceea, zilele acestea declar ziua porților deschise. E liber la vizite. E deschis nonstop.


Ochiul își vrea partea sa dar creierul,
el, e mult mai exigent, 
gândurile mele, 
se hrănesc cu tandrețe și cu uimire
cu ferestre 

mereu deschise în zidurile minții
cu lumina 

ce explodează în umbra deasă a inimii
și cu adevărul 

de la marginea întunericului căutării.


Poftiți, poftiți, 
începutul iubirii mele către voi e ca o înflorire.
Nu știu cum e pentru voi
dar ce vă pot spune
fără echivoc
e că de aici de la mine, din inimă
se vede bine cerul.



.

sâmbătă, 29 octombrie 2016

Modelul excesiv: ironia dură, caterinca, hlizeala, comicăria și amuzamentul


Începe să devină plictisitor și banal atunci când o metodă e folosită excesiv.

Povestea asta mi s-a tras pentru că mă uitam, fiind deunăzi la Filarmonică cum aplaudăm noi în exces, așa ca să arătăm că venim la un spectacol cultural, că suntem noi ”elite de Filarmonică”, cum strigăm noi așa ca la Milano: Bravooouuuu!!!
Provincial? Excesiv! Spectacol de spectator, care vrea să fie luat în seamă din marea masă. Nu are nici o legătura cu Filarmonica ci are legătură cu râsul fals și aplauzele la comandă ale tocșourilor. Are legătură cu prea multu din viața noastră. 
 
Acum e folosită ironia dură, caterinca, hlizeala, amuzamentul, comicăria și sarcasmul. Nu e doar din conceptul ”de-a râsu plânsu” pe care îl folosim ca metodă de auto curățire, este disculparea celor ce stau în spate, în umbră. Ceva de genu, eu v-am arătat primu! Din categoria: ”Sunt și io primul la ceva.” 

La văzut greșeli  suntem primii: Și eu  adică ”Io” v-am semnalat-o, rețineți! Eu primu dintr-o sută de români, că asta învățăm acum. Să gândim la fel ca cel puțin o sută de români. O sută, o mie, un milion. O altă formă de uniformizare. 

Trăim în cicluri:  ciclul I acumulare de nemulțumiri, ciclul II  descărcare de nemulțumiri (furioasă, frustrată, acuzatoare). Cicluri triumfale. Aplaudabile. Și ne asumăm meritul în: ”eu am văzut primul greșeala”. O voi cei  permanent nemulțumiți, nu râdeți de cei ce urmăresc pochemoni cu minuțiozitate.  Vânătoarea de greșeli e la fel de populară la noi. 

Și mă întreb, oare asta nu e fariseism?  

Băi frate, doar atât: Ironia dură, caterinca, hlizeala, amuzamentul, comicăria și sarcasmul fac presiune. Nu schimbări.

.

Chestia cu trebuitu care nu ne place

- Trebuie să facem ceva! Așa ne începem uneori diminețile. Îmi place să cred că e pe bune! Întrebare pe care, o pierdem repede printre treburile zilnice.

- ”Trebuie să facem” dar repede ne gândim cum și cine ar putea să îndrepte lucrurile. Mașina de arătat cu degetul ne funcționează perfect.

Dacă ți se întâmplă așa ceva, dacă ți se întâmplă destul de des, fără să acționezi și e doar o descărcare emoțională și nu un impuls la acțiune e și pentru că tu perpetuezi acest lucru. Pentru că schimbarea nu se face arătând cu degetul ci prin asumare.

Oriunde ai fi, în sistemul pe care-l numim ”comunitate” ajuți ca el să se reproducă zilnic. O comunitate, nu este o sumă de oameni trăitori în același loc, ci o sumă de interacțiuni și idealuri și de valori puse împreună. Schimbarea ta, numită asumare, solidaritate și integritate, înseamnă ridicarea nivelului întregii comunități.

Suntem un sistem dinamic într-o permanentă construcție. Dacă ai sentimentul că ”sistemul” este bolnav și că ai putea să te molipsești și că trebuie schimbat ceva, ar trebui să ști doar atât:
- Tu ajuți la reproducerea lui zilnică. El nu se schimbă pentru că ne trece un gând de nemulțumire dimineața prin cap ci cu efort și cu exemplu. Nu al celuilalt ci al tău. Și ar mai trebui să iei seama că dorințele, interesele, plăcerilor noastre de acum și de aici dealtfel mărunte, zilnice care ne posedă, trec înaintea valorilor noastre și că acesta este primul obstacol pentru schimbare.
Ți-a trecut prin minte de ce acest gând ți-a înflorit în minte? Atunci nu-l omorî. 

Îngrijorându-te, lătrând cu voce exagerată ori aruncând cu ocări, polemică, jicniri, nu se va mișca ceva. Doar vei avea iluzia că ești de partea bună. Zău, asta e o iluzie, nu o schimbare, nu esențială, nu neapărat în bine. E o disculpare. 

”Trebuie să facem ceva”, te include la muncă, nu la comentat cum alții să se mobilizeze.  

.


.


vineri, 28 octombrie 2016

Ca să nu împietrești

- Ridică obloanele cioc, cioc! Deschide-ți mintea.

(Visele nu mai încap în tine? Nu cumva pentru că ai uitat să ștergi din inima ta, toate închipuirile trândave și toate plăsmuirile deșarte?)

- Viață repetitivă? Rigidă? Frustrantă? Blazată? Gol interior? Percepție mărginită, furioasă și nemulțumită asupra lumii? Alergi și alegi ca să nu poți sta tu, cu tine?

(Îngăduie-ți extinderea universului gândirii. Acesta se face prin expunerea unor informații de calitate. Răscolește și vizitează-ți visele de odinioară, ele nu mor, ele trăiesc cel mai mult în noi).

- Ca să (te) îmbogățești trebuie să faci loc, nu-i așa? 
(Cine știe dacă faci oleacă de ordine, or să (îți) încapă și alte viziuni asupra lumii. La orice vârstă...)
 
 
.

joi, 27 octombrie 2016

Refugiu

Și dacă te refugiezi 
în propria ta lume interioară, 
ei bine, 
ceilalți unde vom merge? 

Ei îți vor rămâne pe-afară.


.

miercuri, 26 octombrie 2016

Întâmplări din orașul meu personal - II-


Am o mare putere personală. Mă lupt cu mine până mă înving și până mă alung din zona de confort. 

Mă lupt cu mine să-mi cunosc adevăratele limite, să mă văd așa cum sunt. Să mă văd cu adevărat. Una din ademenelile mele proprii, ale mele mie, este intoleranța la disconfort. 

În lumea lui azi, ”multul, ”oferta”, ”stresul” sunt unii din zmeii care au furat starea mea de bine. Iar eu trăiesc în Împărăția unde am fost dresați să ne fie frică de disconfort ca de ceva periculos, să ne fie scârbă de efort ca ceva care ne mânjește și ne transpiră și să ne temem de înaintare că e în necunoscut și doar ni s-a spus că acolo trăiește  Baubau. Și că e mai bine în turmă. Și de ce m-aș duce pe tărâmul celălalt, zău așa? 

Firul vieților noastre e un continuum. Și așa e și orice poveste! Și noi știm că așa ar trebui să fie doar credem că poveștile sunt despre alții. 

De ce nu ai vrea să vezi priveliști noi, oameni noi, obiceiuri noi? Păi sigur că îți dă întotdeauna o altă perspectivă! Dar după cum știm o să dăm și peste  Baba Cloanța, ce ne ademenește să nu cerem calul cel răpciugos ci ne oferă cei mai frumoși armăsari. Frumoși de-ți iau ochii. La ”ofertă” chiar o herghelie întreagă. 

Aparențele ne domină. Aparențele ne subjugă.

Să cureți grajduri și să cauți și să întreții jarul e murdar și urât mirositor și am avea prea multe responsabilități. Dar întrebarea mea rămâne: de ce ai lua o herghelie întreagă dacă tu știi că toții cai aceia sunt inutili pentru că nu au inimă? Pentru că în adâncul tău știi asta. Și mai ști că Baba Cloanța nu face acte de generozitate.  

Și am fost învățați, și am fost cocoloșiți  ca să ne fie silă de disconfort. Avem limitatoare peste tot:  necunoscutul e un mare, mare pericol!” Nu gândi singur! Lasă-te călăuzit. Îți oferim noi perspective. Călăuze, mesageri, conducători... Nu te abate. Nu ieși din rând. E starea cea mai banală de infantilizare la care suntem supuși. Rămâi prea mult timp pe loc, în mlaștina închipuirilor trândave și în dospeala plăsmuirilor deșarte. Rămâi și stagnezi.  Apatia ne auto mutilează și ne dosește nouă cotloanele comorilor sufletești.  Ne sărăcim voit. 

-Îmi veți spune că îmi place să fac pe Făt Frumosul. 
Ei da, așa e! Nu-mi place să fiu doar spectatorul  proprie mele vieți. Mărturisesc că nu-mi place de Baba Cloanța  și nici de zmei dar am înțeles că drumul până la tărâmul celălalt e necesar pentru calitatea vieții mele. Calitatea înaltă. Că impune și disconfort, asta e la pachet. 

Îmi veți spune că merg acolo pentru merele de aur. 
Încă nu le știu când le-ar fi coacerea exact. Personal, mie îmi plac poveștile, nu epilogul. Așa albită cum sunt, cred în ele! Cu tărie cred că în drumul meu o voi vedea și pe Sfânta Duminică și pe Împărăteasa Albinelor care mă vor ajuta în pădurile cele mai întunecate și că în cale mă voi întovărăși cu  camarazi de nădejde.

Am o mare putere personală. Am un foarte ambițios proiect! Voi pleca într-o mare aventură. Din nou. E pe undeva o turbincă numai a mea. Și ca azi, ca să-mi fac curaj, voi arunca întâi și-ntâi un buzdugan ca să se știe.  

Ah apropo, n-ați vrea să vă verificați nemulțumirile? Dar intoleranța la disconfort? Nu evoluezi dacă rămâi în zona ta de confort!



Întâmplări din orașul personal - I -


 Oamenii fac o mare confuzie. După părerea mea. Cei din preajma mea. Iau drept ”modestie”,  ”a fi modest”, accesarea lucrurilor sau acțiunilor de calitate inferioară. 

Îi aud că vorbesc și tânjesc după cultură sau despre intelect sau de meritocrație ca așteptări, ale lor spre ceilalți. Și încerc să înțeleg. De ce dacă dorind calitate în viața lor, a celorlalți din anturajul influențabil sau cel în care aleg să trăiască, accesează locuri, posturi TV, jocuri, cărți, reviste, ziare, parteneri de discuție, de polemică  plină de jicniri, de politică generalizată? Și-n cazul în care o fac, pentru că cu toții o facem, nu sufăr de fariseism, de ce nu din când în când, cât mai des și cât mai firesc, nu facem cure de detoxifiere sufletească, de ce nu eliminăm și conștientizăm barierele și zidurile proprii? Care ar fi dozajul corect când suferim de diluții?


Pentru că doar afișând așteptările noastre celor din jur  e ca și când le-ai cere acestora să se ridice la nivelul nostru. Ei la nivelul nostru. Doar ei. Și cu siguranță asta nu mai e modestie. Și cu siguranță asta nu  e soluția reală.

Oamenii fac o mare confuzie. Prea grăbiți să judece? Prea poluați să le mai pese? Prea ne luăm măsuri preventive anti - încredere? Și asta nu e modestie. Asta este  drumul târâș spre o viață de calitatea a II-a. 

Oamenii fac o mare confuzie.  


.

luni, 24 octombrie 2016

Sub tirul aruncătoarelor de vină ( Jurnalul clipelor risipite IV)

Viata noastră, este definita de alegerile noastre după cum bine știm. Noi alegem cu ce ne îmbrăcam, ce mâncăm, cu cine ce vorbim, pe ce drum o luăm, și când, și cum, în ce anturaj ne place să fim, unde trăim și ce înseamnă să trăim cu adevărat,  cât ne îngrijim și de ce am face-o, ce gândim și facem, ce gândim și ar trebui să nu facem, ce și până unde simțim, în ce credem și la ce limite au ajuns credințele noastre, ce valori avem, de unde le avem și cum le continuăm, și cui le inoculăm sau le predăm... Alegeri peste tot.

Și până să ne dăm seama de asta, până să înțelegem că atunci când înaintezi de-adevăratele de fapt e ca și când te simți ca pe întuneric, adică fără puncte de reper cunoscute de noi majoritatea, optăm să  facem un ocol lung și încetinit la ceea ce suntem, la ceea ce am putea face. Și, câte nu am putea face cu adevărat! 

Vezi de asta priveliștea din jur e a acelora, goi interior ale căror căutări prin-prejur merg să se alăture gloatei uniformizatoare, nu pentru că le-ar place ci pentru ei caută protecția lâncezelii. Anonimatul spectatorului din umbră care știe că critice sau să aplaude. Și pentru asta, să primească laude. Tu, până unde permiți asta. Cât timp? Ei caută dar nu aleg. Se mobilizează tot timpul dar nu parcurg. Nu-și asumă. Preferă apatia care e închisoarea sinelui sau preferă drumurile largi, bătătorite dar nefolositoare lui însuși decât șmirghelului lărgirii orizontului propriu.


Oameni irosiți din cauza fricilor lor. Tot ce alegem este sursă de slăbiciune sau putere. Nu alege, te rog,  risipirea.

.
.

luni, 10 octombrie 2016

Wislawa Szymborska Neatenție

Dizertație

Ieri, știu m-am comportat rău cu cosmosul
Mi-am petrecut întreaga zi fără să îmi pun vre-o întrebare
Fără să mă mir, așa din nimic.
Mi-am petrecut timpul în activitățile obișnuite
ca și cum asta ar fi fost datoria mea normală.

Inspir, expir, un pas după un altul, m-am luat cu treburile
Fără măcar un gând care să-mi fi trecut prin cap
De dincolo de ieșitul din casă spre dincolo de intratul înapoi în casă
În jur totul ar fi putut fi cuprins de nebunie
Și eu am folosit-o ca o  utilizare obișnuită.
Nici un cum și de ce
Nici un ”și de unde a apărut chestia asta”
Ori  cui servesc 
Și de unde apar toate detaliile astea în mișcare?

Am fost ca un cui împlântat superficial într-un zid
(Și asta e o metaforă nefolosită, care mi-a lipsit).

Una după alta, au avut loc schimbări mărunte
Chiar și în limitele înguste ale unui clipit de ochi.
La o masă,  prâslea ajută  fratele prima dată
Și așa pâinea de ieri a fost tăiată  într-un mod diferit.

Norii-s ca niciodată înainte, ploaia nu mai e nici ea ce-a fost
Pentru că după toată înțelegerea mea, ar fi avut mai multe picături diverse.
Pământul s-a rotit în jurul propriei axe
Dar deja spațiul acela a plecat pentru totdeauna.

A durat 24 de ore bune
1440 de minute de ocazii
86 400 de secunde de viziune
Pe care mi-ar fi plăcut să le trăiesc alături de univers.
Pe care el le-a tăcut în contul nostru
Cu toate că ar fi dorit să ceară ceva de la noi
Un pic de atenție ori poate niște fraze ale lui Pascal
Poate participarea cu uimire la acest joc
cu reguli necunoscute.
 

Wislawa Szymborska
_

Marie Takvam, ”Cuvinte direct spre inimă.”



Tu trebuie să fi ajuns în oraș!
O văd clar.
Toate casele îmi surâd.
Și-au dat seama că te iubesc.
 

Tu trebuie să fi ajuns în oraș!
O pot vedea printre copacii din parc.
Frunzele le vibrează,
Primind săruturi de la soare și de la vânt.


Tu trebuie să fi ajuns în oraș!
Pentru aceea,
Această incredibilă bucurie
A luminii și a zilei

E ca a bărcilor cu vele în briză.

Totul e diferit azi.
Acolo, unde ieri era o lungă serie de case gri
Astăzi e pictat în purpură și auriu
De apusul unui soare.
Acolo, unde erau peste tot oameni oarecare
Mergând pe drum spre autobuz sau cu mașina
Azi sunt oameni
Cu  viață înăuntru.
 

Ieri era trafic și zgomot
Astăzi este bătaia inimii unui  oraș,
Și se aude foarte tare căci își permite să miște totul.


Pe scurt: trebuie să fi ajuns în oraș!
 

Marie Takvam, ”Cuvinte direct spre inimă.”


.

vineri, 7 octombrie 2016

Despre capacitatea de a fi singur D. W. Winnicott ( Alexa Plescan)

Nu stiu altii cum sunt, dar unii gasesc toamna un prilej excelent pentru introspectie, relaxare, reverie si creativitate. Sigur, aceste trairi complexe nu sunt conditionate de un anume anotimp sau de o anume prognoza meteo. Mai degraba, ele au legatura cu o achizitie foarte sofisticata in dezvoltarea personalitatii si ale carei radacini se gasesc in chiar primele luni de viata. Este vorba despre capacitatea de a fi singur.

Asupra capacitatatii de a fi singur va propun sa reflectam astazi. Sa incepem cu mentiunea ca aceasta competenta, adesea considerata un inconvenient si asemuita cu ceva dezadaptativ, este consecinta directa a maturizarii emotionale. O spune celebrul pediatru si psihanalist D.W. Winnicott intr-un articol din 1958 intitulat chiar asa, Capacitatea de a fi singur. Gasesc ca este important sa ne gandim la solitudine intr-o lume sufocata de tot felul de stimuli, intr-o lume in care fetisizarea conectarii si a conexiunilor a luat amploarea unui vertij hipermaniacal. Traim intr-un paradox. Acela in care comunicarea cu un celalalt a devenit posibil de realizat aproape instantaneu in orice colt al lumii dar, in acelasi timp, exista o saracire tot mai profunda a relationarii autentice. Incapacitatea de a fi impreuna cu cineva intr-un mod real, bogat si autentic poate ca reflecta, intr-o masura, incapacitatea de a fi singur. Si aici ne referim nu la sentimentul de singuratate, acel sentiment de izolare si pustiire sufleteasca, ci la faptul de a te afla singur intr-o stare care sa te pregateasca pentru reverie si pentru creativitate. Constatam ca multi sunt singuri, fara sa fie cu adevarat singuri. E de-ajuns sa facem o calatorie cu metroul sau cu autobuzul pentru a remarca aceasta realitate. Avem nevoie de gadgeturi, de a rula incontinuu degetul pe un ecran pentru a ne dopa cu informatie, un comportament care ne duce cu gandul la jocul compulsiv si excitat al unui copil aflat intr-o stare patologica de agitatie maniacala. Asa cum pentru un astfel de copil jocul nu inseamna bucurie pentru ca el nu este capabil de simbolizare, la fel, a utiliza in permanenta masinarii care ne impiedica sa ramanem singuri cu noi insine reprezinta o incapacitate de a trai cu ceea ce vine din noi si care este perceput ca fiind prea amenintator.

Winnicott a teoretizat capacitatea de a fi singur plecand de la o experienta fundamentala, aceea de a fi singur, ca bebelus, in prezenta mamei. Iata alt paradox. Pentru ca aceasta capacitate sa se constituie este necesar ca ea sa se construiasca in prezenta unui celalalt. Pentru Winnicott, acest celalalt reprezinta disponibilitatea fizica si psihica a mamei de a fi sensibila si de a raspunde nevoilor bebelusului ei intr-un mod continator si repetat. Aceasta ingrijire materna ii ofera bebelusului prilejul sa construiasca ideea unui mediu bun, protector si securizant pentru el. Pentru ca aceasta achizitie sa fie insusita cu succes, este necesar ca mama sa fie indeajuns de buna sa se adapteze, sa se acordeze nevoilor bebelusului prin indentificarea cu acesta. Winnicott explica,

Sa fii singur in prezenta cuiva poate avea loc intr-un stadiu foarte timpuriu, moment in care imaturitatea Eului este in mod natural contrabalansata de o sustinere a Eului din partea mamei. In timp, individul o introiecteaza pe mama care sustine Eul si, in acest fel, devine capabil sa fie singur fara sa se lege frecvent de mama sau de simboluri materne. (Procesele de maturizare, D.W. Winnicott, editura Trei, Bucuresti, 2004)
Foarte interesant, capacitatea de a fi singur are legatura directa cu capacitatea de a descoperi viata personala cu dorintele, nevoile si aspiratiile ei. Alternativa patologica, subliniaza Winnicott, este o viata falsa construita pe reactiile la stimulii exteriori. A descoperi cine esti ca persoana si a trai in conformitate cu ceea ce esti reflecta ideea de a fi viu si de continuitate a existentei.
Numai cand este singur bebelusul poate sa faca ceva echivalent cu ceea ce numim la adult a se relaxa. Bebelusul poate sa devina neintegrat, impleticit, intr-o stare lipsita de orientare, sa poata pentru un timp sa existe fara a fi nici reactiv la ingerintele mediului extern si nici o persoana activa, avand o directie sau miscare pentru interesul sau. (Procesele de maturizare, D.W. Winnicott, editura Trei, Bucuresti, 2004)
Am punctat cateva repere in geneza capacitatii de a fi singur si am vazut rolul important al acestei achizitii in dezvoltarea autentica si satisfacatoare a vietii personale. Acum sa reflectam o clipa asupra legaturii dintre capacitatea de a fi singur si capacitatea de a fi impreuna cu cineva. Asa cum remarcam mai sus, pentru ca bebelusul sa fie capabil sa-si insuseasca aceasta achizitie, este nevoie ca mama, aflata in prezenta lui, sa fie disponibila nevoilor lui. Lucru deloc usor de realizat, mai ales ca si o mama, ca orice fiinta umana de altfel, poate sa fie ingrijorata, agitata, obosita fizic si/sau psihic. Chiar si asa, ne invata Winnicott, mama trebuie sa fie suficient de buna, nu trebuie sa fie ideala. Iar o mama indeajuns de buna stie sa diferentieze starile ei de cele ale bebelusului, sa-si permita sa aiba anumite stari si experiente emotionale si, in acelasi timp, sa ramana disponibila pentru bebelus.

Capacitatea de a fi singur presupune ca te simti in siguranta cu tot ceea ce vine din interiorul tau, cu ura, furia sau anxietatile paranoide. Sa dobandesti capacitatea de a face fata acestor amenintari fara a le considera atat de intense incat sa zdruncine fundamental relatia cu tine insuti sau cu ceilalti. Si, desigur, doar dupa ce acest proces este realizat si integrat, te poti relaxa cu adevarat si esti pregatit sa primesti alaturi de tine pe un altul intr-un mod in care sa va aduca implinire amandurora.


 http://www.cafegradiva.ro/2016/10/capacitatea-de-fi-singur-winnicott.html


.

joi, 6 octombrie 2016

Jurnal de clipe rătăcite IX - la recoltat


Toamna mea e cam agitată. Eu, simt că-s un pic în criză. Îmi spun:

-  ”Să nu-mi deranjez gândurile!” 

Am gânduri ce se coc, din cele ce-mi ridică perii și pielea e ca de găină. Căci tocmai a fost detonată o bombă  în mintea mea. Dar tot degeaba, inima nu a revenit la loc. Deloc.

Înapoiu' mă apăsă, simt asta. Și mă cheamă. Strașnic de mult mă cheamă  să dreg lucruri. Să revină ele, la normal. În stare bună. Să învăț, ce-am complicat între timp.

Contradictoriu, uneltele de dres ”lucruri demult stricate” sunt în azi și în mâine. Asta nu vedem sau uităm. Ne cantonăm cu încăpățânare în ieri de frica lui ”cât mai curând posibil”.

O fi noroc, o fi de la gene , îmi zic dar eu așa sunt cred întotdeauna că e un mâine. Al meu. Ș-al nostru.


Nu deranjați gândurile, dacă clipocesc. Ele așteaptă date suplimentare. Ele așteaptă să-și aleagă propriul mod de viață. 

Tocmai a explodat o bombă în mintea mea. E ceva des întâlnit toamna, la recoltat. Aroma de gândurile gata coapte mă agită serios.

Și-așa mă zbat în criză, nu mai știu ce să fac. Gândurile, ele toate mi s-au mutat. Au plecat, de-acolo de unde mi se ridică perii și pielea e ca de găină spre celălalt loc unde - zău ciudat loc, v-am mai zis nu -  pot să ating sentimente. Cu miile. Nenumite. Neambalate. Neumblate.

Am fost tăcută, era o criză pe undeva. Dar vezi, după, inima n-a revenit la loc. Și-asta pentru că mi-am găsit eu, locul în ea. Acum, mă poartă cu ea.




.

miercuri, 5 octombrie 2016

Jurnal de clipe rătăcite - VIII -


- ”Ti-am spus eu!” a devenit un limbaj zilnic.

Puterea e un exil, exterior, al tău ca atunci când din insula propriului suflet nu se mai aud voci și tu pleci departe de tine ca să nu mai trăiești sentimentul că te suge vidul. Beția  ei ca și mustul în fierbere, tulbură.

De ce le-or  place unora, să se vadă sus, mai sus decât restul? Și ”restul” să cuprindă cât mai mulți. Uneori ”restul” sunt un firav număr, doar cei din jur alteori cei care se împuținează.  

Hmmm! 

Păi de sus tu le privești creierele și ei îți văd doar tălpile. De jos, îți zici că nu-ți  văd greșelile, și nici cum îți acoperi nevoile și mai ales singurătatea, frustrarea și dorința. Puterea e o bătălie a susului cu josul. 

Relația nu prea există pentru că ciudat ori ba ei sunt ocupați să-și sucească gâtul.

De sus, te ocupi să te faci temut. Să supui că de asta se numesc supuși. De sus, semeni  teroare. Pui garduri, stabilești reguli, limite. Delimitări. Creezi regat, condescendenței. Grădina sprâncenelor ridicate și a glasului disprețuitor. Vor dragii de ei, ce tristețe, să-și planteze opiniile ori vorbele lor, în alte inimi. Ori în alte creiere. Vor clonare. Ca și cum opiniile, chiar cele corecte sunt definitive! Vor să nu ai voie să altoiești pe ele! Dar treaba cu plantatul stă altfel. Dacă împrăștii semințele, așa în vânt, semănatul e superficial. Și e știut! Așa o metodă, e prea puțin germinativă. 

De sus, ne ascundem i-adevărat, imperfecțiunile, ne osificăm pretențiile de moralitate, de legitimitate, de confort. Devenim spectaculoși!


De sus, ce lecție grea de învățat,  nu mai obții privilegiul de a privi oamenii în ochi. Ori în inimi. Direct. 


Puterea tulbură! 
.

marți, 4 octombrie 2016

Dar să fie clar, educația nu e dresaj!!! (Educația părintească - ceva reflecții)

Educația părintească nu e dresaj!

Prima mea dispută, într-un grup de necunoscuți pe Facebook, demult prin 2008 ori 2009 era despre nevoia de a învăța să devii un părinte mai bun. Să fie clar,  nu e vorba să dau lecții cuiva! Educația părintească este o artă în care îți trebuie talent și tehnici. Apoi faptul că citim sau învățăm despre ”niște anume tehnici” înseamnă că avem cunoștință despre ele, nu că știm să și le folosim.  Și când le folosim, nu înseamnă că nu putem și da greș.

Ieri a fost o astfel de zi, în care, tot am discutat despre acest lucru, dimineața cu bunici care (se) duceau la grădiniță, mai încolo, cu rude ce luaseră cu ei copii la cumpărături (oferte bune lunea la Kaufland, deh!), apoi alături de prieteni care scriu, și noaptea cu părinți. Ieri a fost o astfel de zi, în care  am auzit cu ton acuzator, de mai multe ori: ”Copiii din ziua de azi...”

Este sesizabil cât de greu e să îți ajuți copilul să își însușească disciplina. Disciplina e un pilon nespus de puternic în educația unui copil. Este indispensabil și îi oferă echilibru. Pentru întreaga viață. Vorbesc despre disciplina venită din interior. Cea înțeleasă, cea care nu îi afectează libertatea. Și cea care, de cele mai multe ori, e un greu de însușit pentru că părintele una spune și alta face. În fața blocului meu vezi părinți care își duc copii la școală și îi auzi cum le explică cum e cu ”traversatul străzii”.  Apoi aceiași, la întoarcere, pentru că nu-i mai vede nimeni, încalcă regulile proaspăt amintite celui mic.  E unul din lucrurile mărunte și vizibile.

Dacă vrei să oferi înțelegere unui  copil despre disciplină și tu ar trebui să înveți sau să redescoperi răbdarea. Și bunătatea. Și sinceritatea. Cam așa stau lucrurile cu ceea ce e greu de însușit. Copii copiază. Copiază ce văd, nu ce le zici. Atunci de ce nu am reînvăța noi să fim nu să părem?

E un aspect. Nu mă interesează polemica. Sunt mii de puncte de vedere. Diverse. Complexe. Sunt mii de aspecte. Personal aș putea turna găleți de cuvinte, toate spre urechile or spre inimile interesaților. Ori nu. (Și, știu că în gând cel puțin jumate, au zis: ”- ha, de fapt ce știi tu, din a fi părinte!”

Mă interesează să înaintăm în construcția pe care ne-o facem. Nu numai eu , mie ci noi, nouă. Alături. 

Timpul acuzelor s-a perimat lăsând o zonă liberă asumării. Cum? Prin încredere, mult mai multă încredere. Prin comunicare pozitivă. Prin feedback-ul constructiv. Prin gândire centrată pe soluții. Și evident prin  multă iubire, multă răbdare și bunătate. Pe un fundament  de sinceritate. Toate dăruite.

.

duminică, 2 octombrie 2016

Suflet vegetal



Visătorule, nu îți adăpostiți visele aici, e proaspăt vopsit!
Ce-ar fi să le dai drumul să zboare.





Dimineață clară de octombrie
Când mai ai multe de spus
Și nu-ți mai ajungi nici tu.



 Apa ochilor mei, picură greu încercată hrănind rădăcina sufletului

.