Dudul

 

În Ploiești-ul anilor 50, toată lumea avea dudul lui în curte. După cum știți (sau veți afla acum) dudul e o plantă dioică. Cumva mai pudică zic eu. Florile sunt unisexuate, cele mascule pe plante diferite de cele femele. Adică dude (fructe) coapte care să-ți cadă în cap sau să îți murdărească hainele, găsești doar pe anumiți pomi. Pe atunci era vorba că după unii duzi poți mătura, după alții nu e nevoie. Iar bunicul era mândru de fapt că la noi erau duzi care nu făceau fructe.

De două ori au crescut bunicii viermi de mătase. La începutul războiului, când au și plantat duzii în curte și mai apoi în anii 50 când pânzeturile erau pe cartelă și predarea unei ”norme de gogoși de viermi” îți asigura dreptul la 1.5 metrii, adică o rochie de mătase pe an. Mama, cea mai mică dintre frați, știa perfect tehnologia îngrijirii viermilor de mătase și era responsabilă cu hrănirea lor și îmi zicea de mutrele pe care le făcea, la fel cum azi ar face un copil pe care-l trimiți să plimbe animalul de companie când de fapt el ar vrea să se joace pe tabletă. Dar prețuia și mătasea naturală mai mult și mai altfel decât alții ca și cum dacă ea a crescut viermi, avea dreptul pe viață de a purta materiale diafane.

Dintre poveștile nenumărate ale curții/străzii, una este și despre dulceața de dude. Dulcețurile se clasau în copilăria mea în dulcețuri de calitate și cele de uz propriu. Cele laborioase și greu de procurat: fragi, nuci verzi, cireșe amare, prune verzi și celelalte. Încă sunt supărată pe acest clasament pentru că dulceața mea preferată, cea de vișine nu este pusă printre favorite. Dulceața de dude de fapt nu exista. Fructul perisabil fără miros, care ”să bălega” dacă îl amesteci cu zahăr, ei bine nu merita să strici zahărul pe el, spunea toată lumea. Dudele erau doar pentru țuică acolo unde cineva făcea așa ceva și dat la găini ( în cazul nostru),

Ei bine au trecut anii, și am descoperit deliciile dudelor uscate, a jeleurilor și marmeladelor din dude a dulceții plătită în Euro. Dudul cel mai apropiat e cel din curtea Poliției așa că nu mă îndeamnă nimeni să mă cațăr pe gardul lor să iau câteva. Dar îmi aduc aminte cele mai frumoase clipe în Canada cu nepoții prin pădure la adunat dude. Noi și veverițele, la întrecere.

 

.

Preoteasa ploilor, nea Vasile și eroarea de paralaxă

 

Știți, există o meserie rară care se numește ”inginer în avertizarea udărilor” mai scurt inginer de avertizare. Un om pe județ. 40 cu totul, pe țară. Un fel de consultant pentru cei care irigau. Asta am fost eu câțiva ani de zile. Țineam și o evidență a cantităților de apă căzute în diverse locuri. 

 

Azi dimineață mi-am adus aminte că la 8 dimineața, vinerea, dădeam ”operativele” la o mașinărie greoaie care ni se părea atunci culmea civilizației. Povesteam  printre pârâituri cam ceea ce auziți acum de la rubricile meteo televizate și scriam niște tabele desfășurătoare mari, lungi, cu pix albastru, roșu și verde, cu titluri subliniate cu două linii. Marea problemă, îmi aduc aminte era să găsesc mereu pix cu pastă verde.

Într-o vară, stăteam la barieră în tren pentru că acesta nu avea intre în gară Ciorani și de acolo pe un drum de țară, aveam o priveliște perfectă asupra locului meu de muncă, a stației meteo și a curții pline de tractoare și țevi de irigat. Trece de ora 8, și eu lipseam, lucru nemaiîntâlnit  până în acel moment și-l vedem din depărtare pe paznic ieșind tacticos din biroul meu, mergând cu cilindrul  gradat spre stația meteo și imitându-mă pe mine, cu gesturi ritualice. Dacă la ora 8 trebuia măsurată apa de ploaie, el nu dorea să fie încălcat protocolul. Vă dați seamă că la ora 8.20 ar fi fost o altă cantitate de apă, nu? Deschide portițele, deschide ușițele mai delicat decât îi intra în obicei. Toarnă din rezervorul metalic, apa de ploie strânsă peste noapte. Cilindrul gradat plin strălucește în soarele dimineții se uită la el ducând-l la înălțimea ochilor concentrat și apoi de sus de la înălțimea brațului, vărsă apa în pământ, încet ca și când la o pomană ar fi oferit ofrandă morților. Era o așa caricatură a gesturilor pe care  involuntar le făceam încât noi, un vagon întreg de navetiști ciorăneni strânși să coborâm, urmărindu-l și eu comentând ca la meci, am râs, făcând din nea Vasile (sau poate Gheorghe sau poate Ilie) un personaj cunoscut în 3 sate. Nea Vasile cel corect!

 

Totul era foarte simplu.  Singurul lucru care trebuia făcut, în afara  păstrării orei era ca citirea gradațiilor până unde ajungea apa  să se facă la nivelul ochilor. Altfel există o eroare de paralaxă dacă observatorul nu face citirea perpendicular pe instrumentul de măsură. Dar cum nea Vasile nu știa ce e aia paralaxă în schimb era omul cel mai corect și paznicul cel mai cinstit din acele vremuri, pur și simplu umpluse cilindrul cu lichidul de peste noapte, îl ridicase la înălțimea ochilor apoi vărsase apa conștiincios. Partea în care eu veneam și notam citirile în birou, îi era practic total necunoscută. 

 

Eu, pe nea Vasile îl luam cu mine de frica șerpilor care vânau popândăi de pe acolo. Iar el era atent pentru că toată tehnologia aceea, vorbitul la o stație portabilă, transmiterea cu glas grav a unor date, i se păreau, de un mister copleșitor iar  eu preoteasa ploilor. 

 

Așa că acum, pe ploaia asta care nu se mai oprește, un gând bun, o lacrimă și o rugăciune pentru orice nea Vasile al nostru care ne păzește și ne îndrăgește cu un respect infinit, despre gesturi de fidelitate și zâmbet de aducere aminte și despre cum un om îți poate oglindi personalitatea, lecție pe care o țin minte uite de 33 de ani.