E așa un miracol de se plictisesc ei oamenii când ai în fața ta, atâția alți oameni, atâtea prototipuri, atâtea spectacole ...
Când stau în fața unui om, mie-mi vine să strig fascinant fascinant ...
Suntem într-un înveliș oarecare unde oamenii ies și intră cu privirea-n jos fără să
se uite unul la altul și deodată cel din fața ta, oricare-ar fi el, începe să povestească.
Și-atunci dispare tot din jur și începe spectacolul! Cu mișcările rare, i
se îndreaptă postura, ochii se înnegurează, mâine defilează, doldora ele de gânduri ce trebuie aranjate. Și povestea
curge, curge, se face fluviu se ramifică, se face deltă. Și emoțiile o tulbură de zici că e apă mâlă. Brațele desenează încontinuu, explică, corpul se mișcă și te gândești la
toată structura asta unde oasele, ele oasele sunt singurele ce nu vor avea umbră vre-odată. Și
deodată stai, pentru că ce s-a spus nu e în acord cu tine și te
frapează și te zgârie și e de dincolo de experiențele pe care le ai sau o să el ai vre-odată. Dar
nu o spui. Ai rupe lanțul cuvintelor. Sau poate că ți se pare rușinos să nu fi avut și tu așa o experiență. Dar
în sinea ta e numai mirare. Și semnul acela, cârligul acela de-a mirarea i-l agăți, un semn de întrebare asupra omului din
fața ta, și-l legi de el ca un ham. Dar el nu se mișcă. Și te reîntorci să asculți continuarea, poate mai afli
ceva. Și deja povestea lui a luat altă cale, e mai lină și zâmbește
cumva cu ochii-n vârful capului, cu ochii, unei aduceri aminte dar n-o
spune care și tu te întrebi ce fel de amănunt era acela? De bine? Sau de nespus?
Dar vezi că la el s-a făcut senin. Și atunci îndrăznești să mai pui o
întrebare. Pentru că te mănâncă curiozitatea pe dinăuntru, dar tu vrei
să fi distins și politicos. Și o pui așa pe furiș? Plată. Și atunci el se deschide mai mult. E mai îndrăzneț. Și din calmul acela e ca și cum ai
tu ai trece pe un pod de unde vezi, de sus vezi, ei bine că se apropie cascada
și-ți vine să țipi: Nu mai continua! Oprește-te! Eu văd, văd deja că o să fie un sfârșit oribil. Nu vrea să știu ce urmează după ce vei trece de orizontul meu. Pentru
că tu deja i-o iei înainte cu gândurile, îi vezi, îi presimți simți durerea spaimei și deja trăiești cum e să fii cu un
picior în golul unei prăpăstii și nu mai vrei să experimenteze cineva asta sau să îndurerezi pe altul.
Dar nu-l poți opri. El nu vede primejdia. Inerția vă duce mai departe și vă spală împreună de dureri și crește și probabil crești și tu dar asta nu se vede acum ci mai târziu când te vei elibera de înnăbușite, plânsete neîncepute.
Și acolo, urmează o clipă de tăcere. Și în liniștea aceea adâncă simți răceala tăcerii. E tăcerea mâinii
suspendate deasupra pianului, cea care n-a dus mâna până la capăt cea care n-a dus povestea până la capăt, doar e o presupunere ș-atât.
Te-ai fi gândit să zici: Dar ce tot spui tu?
Tu nu ești așa! Dar de fapt te întrebi? Oare eu ce-aș fi făcut? Aș fi crezut? Sau aș fi căzut, decăzut? Sau aș fi rezistat?
Și apoi ți-e frică să te mai uiți spre povestitor singurul care vorbește. Pentru că ști că n-ar vrea să se vadă ce simți? Sau cum simți.
Sau cum de te-a ales să-ți spună asta? Și iar te trezești că ai putea
trăi astfel de vieți. Și povestea se întoarce, o ia pe calea lină, și
urcă ușor un munte de amar și indiferență, aceea indiferență
spre lucrurile întâmplate dar care nu-ți mai sunt majore. Și rictusul
amărăciunii nu-l mai ai părăsește. Și tu te uiți numai la acel colț de gură. Și la mâini. Și mâinile îndepărtează totul, vântură ele să nu
mai ajungă la noi mirosul întâmplărilor trecute. Pe care parcă încercă să le uite și să te facă să uiți tot ce s-a zis dar de fapt ele nu te uită pe tine. Și tu încerci să spui, of, cât de puternic te-au făcut toate acestea. Dar nu-i așa. Și iar treci granițele nepermisului și ale ne-experimetatului și
nu mai ai ce oglindi dar tocmai asta începe să ți se pară fabulos. E ca și cum cineva a trecut pe tărâmul tinereții fără bătrânețe și s-a întors să-ți
spună, numai ție să-ți spună, pentru că și tu ai avut curajul să încerci să traversezi astfel de
granițe. Iar tu te simți mic în fața lui. Din ce în ce mai mic. Dar nu pentru că tu te micșorezi ci pentru că el își revendică o umbră foarte mare. Și deodată înțelegi. Îl întrebi de ce nu
zboară? Și-ți dai seama că ai pus o întrebare ca nuca-n perete? Pentru
că el se scaldă încă-n durerea lui și de asta umbra lui a crescut. Dar nu vede că tot cu durere se hrănește. Doar tu
îl privești de undeva de mai jos. Dar tu știi că povestea lui nu mai e o poveste de noapte întunecată ci doar una a dimineții devreme. Când dârdâi și când
crezi că e cel mai întuneric dar de fapt e un amestec de negură și ceață
de la aburii pământului. Și l-ai lua să-l zgâlțâi, așa la propriu, nu
numai cu gândurile dar n-o să o faci niciodată că doar ești politicos, nu?
Și pleci. Dar așa o duioșie te prinde din urmă și de ciudă nu te mai uiți la fețele oamenilor ci la spatele
lor, pe undeva. Pe acolo unde șifonate, le stau aripile.
.
