Când vrei să gătești ceva bun cel mai bine e să citești ”Ca sare-n bucate”

Când eram mică, în casa unde m-am născut existau mai multe cărți de bucate din perioada când bunica mea era tânără. Presupun că erau cărțile cele mai folosite și folositoare după cum arătau. 

La un moment dat, tata mare iubitor de carte, le-a  dus la legătorie și de acolo nu se mai reîntorceau și pace. Nu că nu se mai gătea în casa noastră și nici nu ne gândeam că ar fi existat riscul să fie ele confiscate ci pentru că un întreg lanț de gospodine din salariatele din jur începuseră să copieze rețete din ele. Pentru tata asta devenise o teroare. Desigur, vorbesc de perioada când nu exista xerox și nici o formă de copiator și fiecare se descurca scriind pe caietele de școală rețete, totul cu mâna. Nici pixuri nu aveam  așa că totul se făcea cu creioane bine ascuțite, cu scris frumos și caligrafic cu mâna într-un singur exemplar. Cum erau sute de pagini de copiat, tata a decis să primească cât mai curând cărțile a mers și a făcut un fel de listă de așteptare cu  cine, ori cum și câte rețete să copieze ca să fie totul ceva mai eficient. Așa cărțile noastre de bucate, pătate de maioneze și cu urme de creme ale câtorva generații, s-au reîntors glorioase acasă, cu câte o legătură frumoasă, cu titlu de parcă erau duse la Academie cu scrisul auriu și fățuite cu un praf roșu-auriu pe muchia filelor. De acolo am învățat eu despre chitre, fructe de mare și tahân. Închideam ochii și-mi imaginam  că știu să gătesc fie calamar sau poate o dropie cu toate că nu văzusem în viața mea așa ceva. Mai interesantă și mai grea mi se părea cartea lui Anton Bacalbașa, cea din 1935 avea tot felul de denumiri extravagante. Pentur mine era mai interesant decât un volum de istorie. La loc de cinste alături era și cartea dumneaei Sanda Marin, autoarea șarmantă pe care toată lumea o ”tutuia”. A face o prăjitură  a la Sanda Marin eracam la fel cum acum te-ai lăuda cu o haină de firmă și cum devenise cel mai râvnit cadou de nuntă în anii 60 se vindea cu sume astronomice. Venerabila noastră carte, împănată cu scrisul a generații de gospodine și scrisă  cu tot felul de sugestii personale s-a decis ca fiind cea mai curajoasă și să plece recent peste ocean. A poposit în Canada, se pare chiar pe acolo pe unde, aflu eu de-abea acum  de fapt locuiesc și moștenitorii cei vii ai dumneaei, autoarea.

Apoi l-am citit pe Păstorel ediția de lux și în afara rețetelor, pe care le-am mult gustat și experimentat (asta pentru că aveau și epigrame atașate, sic!) am înțeles ceva important. Are el de exemplu un articol despre Jean Anthelme Brillat-Savarin în care spune că gustul și filozofia gustului evoluează. Că rețetele, ele trebuie să se modernizeze, produsele nu mai sunt aceleași, combinațiile nu mai ai cum să le potrivești. Și tot de la el am învățat și ce rămâne neschimbat! Nu mâncarea ci modul de le oferi altora hrana de care au nevoie. Arheologia gastronomică e bună pentru înțelegere și rețetele cu adevărat simple dar nu pentru a le folosi acum. Numai când citesc în ”Bacalbașa” recomandarea că trebuie să fierb cartoful o oră jumate mi se zbârlește părul pe mine, pentru că iese așa o chestie bălegoasă cu gust saponificat de nici n-o poți mânca.

Lumea încă mai crede că fac o foarte bună cafea turcească, cu toate că dl Florescu cafegiul bucureștean a dat rețeta tuturor pe youtobe. Iar prietenii mei, cei care au mâncat în blide vechi aduse de pe nu știu unde, cu tacâmuri de argint cred ei că gătesc bine. Dar eu îmi aduc aminte de un experiment din ian.1994. Ne întorceam prin Ploiești cam 10 tovarăși de drum. Și eu politicoasă trebuia să-i traversez orașul să-i duc din gara de Vest (pentru că veneam din Predeal) spre gara de Sud (pentru că ei continuau drumul spre Iași). Și am aflat că trenurile erau blocate. Trenul de Iași avea întârziere nedeterminată cum era obișnuința pe atunci. Așa m-am ales eu cu musafiri nesperați, într-o zi când magazinele erau închise când supermarketuri și hiper magazine nu existau. Și banii, știți cum :) ca la sfârșit de concediu. Toată încropitura aceea lungită cu îngrijorare ca să ajungă să sature 10 persoane a fost considerată (de ei deh!) ospățul cel mai fastuos și savuros de cei prezenți. Zacusca cu  microscopice bucăți de cârnați de casă în Roshental-uri, murături mâncate fastuos cu tacâmuri de argint, o pâine cam uscată și niște biscuiți cu șarlotă (un pic afumată că prea vorbeam mult și mulți deodată) la lumina lumânărilor. Compotul de mere a fost o minune. Dar de fapt râsul, râsul acela îl țin minte cu toții după o grămadă de ani. Râsul acela ne leagă după uite 23 de ani.

Cât despre gătit, poți avea acum o bibliotecă de cărți de bucate te poți uita neîntrerupt la canale special făcute pentru asta și poți cumpăra produse de pe unde chiar a înțărcat Aghiuță. Și am învățat de la tatăl meu care bietul pe el suporta toate încercările mele culinare,  că anumite lucruri nu țin de ingrediente.

Așa că sfatul meu când vrei să gătești ceva bun cel mai bine e ca înainte să citești ”Ca sare-n bucate” și nu cărți d ebucate. Restul e un moft.

.

.

Ca-ntr-un câmp de mazăre

Nimeni nu mă crede și puțini din cei ce-i cunosc pot înțelege când spun că una din clipele mele de mare fericire era să merg, în zori printr-un câmp de mazăre. Frumusețea cârceilor, delicatețea florilor, boabele mari, atât de mari de rouă, structura zimțată a frunzei și culoarea de un verde aparte acoperit de pruină și în general toată frăgezimea plantei.  Atât de mult parfum în jur, răspândit încât încercai să ți-l îngropi în tine trăgând aer adânc în piept. Ce și cât și de unde îți venea stare aceea de a fi complet și de abundență? 

Poate că unii vor fi trăit acest sentiment când din pădure te trezești dintr-o dată într-un luminiș scăldat în lumină și descoperi varietatea florilor și începi să râzi din senin. 

Iar dacă în retrospectivele voastre descoperiți că de mult n-ați mai făcut asta, grăbiți-vă să aveți o astfel de amintire cât mai proaspătă. 

La fel mi se-ntâmplă când îmi duc pașii prin frunzișul pădurii, toamna.
.

Poate chiar azi!

Poate azi, e timpul, cel mai bun de a invita în mintea ta o idee nouă.
Poate azi e timpul, cel mai bun de a vizita o idee veche, pitită prin cine știe ce cotlon.
Poate azi e timpul, cel mai bun de a începe să te gândești să faci ceva nou, ceva pentru prima dată.

Poate azi, e timpul cel mai bun, să începeți să construiți aievea dintr-un vis de demult.
În drumul meu, atâția căutători ai tristeților precaute și a unor vieți repetitive, doar pentru că și-au permis ca universul lor să rămână îngust și sărac și cine știe poate chiar azi se mișcă ceva ...

Identitate - Orgolii cu coviltiru tras

Mama mare - grecoaica, bunica tatălui meu, nu făcea nici un rabat  de la conveniențele uzuale ale vremii. Nu știu dacă asta făcea bine afacerii sau doar era un fel de-a fi, al acelor timpuri. Mama mare era un model. Nu conta dacă vroia ori ba.

Cu toate că locuia în Centru, chiar în fața Palatului de Justiție, în cele două etaje de deasupra băcăniei, mergea la biserică cu trăsură, de era iarnă sau vară, de era soare sau ploaie. Dreptă, cu părul lung neîncărunțit, cu ochii atât de vii și tăioși, în rochie neagră de mătase, cu gulere delicate de dantelă cu nasul tipic familiei (moștenire de care mă bucur din plin și eu) duminica dimineața, făcea traseul acesta fără să se uite nici în stânga nici în dreapta. Că era păcat, mare păcat să se întineze cu gânduri fugare. Doar mergea la biserică și nu trebuia să ”vadă” acum pe nimeni înaintea lui Dumnezeu.
Uneori, zâmbetul mi-e așa de larg că-mi ajunge până la ochi, picurându-l cu lacrimi de veselie: când merg acum în Centrul Ploieștiului și văd povestea mea în termenii actuali, și posibili măsurabili însemna că aceea străbuna a mea, lua trăsura de la  prima ușă a magazinului ”Galeriile Ploiești” până la Catedrala Sf Ioan. Să fie 200 - 300 de metrii cu totul. Nici o jumătate de stație de autobuz, ar zice unii. Eu am făcut traseul pe jos, cronometrând: mergând țanțoș și imaginându-mi că am crinolină, 4 minute cu statul la stopuri cu tot!
Mai mare daraua decât ocaua, zău!!! Să chemi muscalu la ușa dindărătu, să-l pui apoi să te aștepte până la sfârșitul slujbei. Mai ales că zona, încă de atunci era în întregime pavată cu piatră cubică deci nici o posibilă murdărie...  Apoi, trăsură la înapoiere o aștepta și o ducea direct acasă, fără plimbări adiacente pe bulevard dacă era ea singură că plimbările și discuțiile din trăsură, astea erau pentru ”perde vară cu bastoane” nu pentru femei cu liotă de copii de crescut și supravegheat.
Dar într-una din zilele de sărbătoare, cum mergea pe aceea curea de drum și de la înălțimea cailor, îmi inspecta ea, toți băieții de prăvălie de la cum sunt pieptănați și pe unde le stau privirile până la cât de lustruite le sunt încălțările. Și îi verifica  pe pietoni, și cei ce-o salutau și cei  noi, că pe atunci nu exista posibilitatea să nu dai binețe, străin fiind. Iar respectul, cu cota lui, neapărat în creștere, nu era după numărul de pălării scoase ci după adâncimea înclinării capului.
Mama mare, ținea mai mult la renume decât la câștig, se vede treaba. Renumele nu se dobândește la fel de ușor cum o faci cu câștigul, spunea ea făcând ”buze subțiri” a dispreț. Unii vorbesc de renume și alții, văzând lucrurile ca azi, le numesc orgolii, ori puternică stimă de sine.
Dar pentru cineva parvenit, adică venit nou în oraș doar pe la 1850, renumele trebuia dobândit și mai ales ținut nepătat. Și ăsta era lucru aproape imposibil. Și din cauza asta femeile și fetele familiilor  din clasa de mijloc erau instruite și educate special să se ocupe de bunul renume și de vrednicie. Ha!
Că-n rest afacerea ce știau muierile cum e cu treburile bărbătești..., era mai demn să fi negustor scăpătat decât necinstit. Dar și cinstea se câștiga și avea  alte limite și alte forme. Și era ”pe cuvânt”, și pe  bătut palma. De aceea era mai important de exemplu să fi epitrop și donator la construcția Catedralei or a altor biserici de mahala, de aceea era o binecuvântare să te întorci de la Muntele Sfânt cu daruri  și rangul de hagiu. De aceea era-i cotat și respectat mai bine la câți fini de cununie și de botez ai și li te dedici. Pentru că astea erau rudele dobândite întru Dumnezeu și pentru eternitate.
Așa că mama mare, cum se-napoia ea pe toamnă,  de la Catedrala, dreaptă și fără urmă de zâmbet, pompos expusă sub coviltir, vede și nu-și crede ochilor. Fiul ei cel mic, mândria ei, ”bacalaureatul”, făcând în ușa prăvăliei, treabă umilă, de ucenic. ”În uniforma de școală superioară și cu șorț alb în față!”
De câte ori am auzit povestea asta, de fiecare dată știți cum e, se mai schimba ceva dar lucrul cel mai grav, cu toate că acum n-ar părea, era partea asta: ”cu uniformă de  bacalaureat, în ușa prăvăliei, cu șorțul alb în față.” Cum ar trebui să sune acum ca asta să ni se pară grozav de jignitor? Cam așa poate: că  strălucitul tânăr care și-a luat doctoratele la Oxford și a scris dizertații novatoare, despre fizica cuantică, mătură trotuarul din fața mici afaceri a familiei lui. Că uite-așa, îl luase repede tac-su, și profitând de vadul de duminica, (neauzit deci ca duminica să ai deschisă prăvălia, hm hm!!) vindea la stradă, tăvi după tăvi, dovleac copt. Muncă de sezon după cum se vede! 
Și bănuiesc că nu imaginea-n sine ci expunerea dumnealui a  ”urmașului școlit în fața bârfei orășenilor, a rănit iremediabil orgoliul lu mama mare, fiind ea sigură că renumele familiei va fi dus pe apa sâmbetei. De aceea nici n-a mai apucat să ajungă acasă ca apoi să răbufnească, că a făcut practic apoplexie,  ș-a murit pe loc, chiar sub coviltir. 

.

Viața ca un horoscop

Sunt oameni care-și trăiesc viața după horoscop. Așa-și caută partenerii, prietenii, își programează copii își caută joburi. Așa-și verifică fiecare acțiune din viață, comparând, așteptând că acel ceva ori cineva-ul aleatoriu, anunțat matinal să se împlinească, să se potrivească...

Ieri, de vorbă cu un astfel de om, remarcam cât de nemulțumit era pentru că cineva din familie se săturase să-i mai audă lamentările și îl sfătuise ca să-și schimbe horoscopul și nu cu unul mai ”calificat” ci cu unul mai pozitiv. Bănuiesc că era vorba de sarcasmul familial. Nu contest nimănui ce să creadă și cât să creadă. Și studii despre de ce și cât și cum, cei interesați și le pot lua singuri acum de pe internet.

Vroiam doar să amintesc tuturor de gustul neîntrecut al mereuuimirii și de ghidușiile oportunităților zilnice.

 

Sunt oameni care-și trăiesc viața  după horoscop dar nu sunt la fel de săraci ca cei ce-și trăiesc viața după buletinul meteo ori după emisiunile cu știri de canal (pardon scandal).

 

.

... în noi, sămânța care proiectează viitorul ...

Comunitatea Bahá'ì din România

de Ivone Scărlătescu

”Dacă vreodată numele lui Báhá'u'lláh sau Abdu'l Baha vă vor cădea sub ochi, nu dați la o parte scrierile Lor. Cercetați-Le Cărțile și lăsați cuvintele și învățăturile Lor glorioase, aducătoare de pace creatoare de iubire, să pătrundă în inimile voastre, așa cum au pătruns și în inima mea.” spunea Regina Maria a României în 1928.

În 1950, Arnold Toynbee, nota că la acea dată, Credința Bahá'í era destul de familiară occidentalului mediu cultivat față de evoluția mai înceată și aparent obscură de până atunci. În anii ce au urmat, numărul membrilor Comunității Internaționale Bahá'í a crescut fără precedent și situația s-a schimbat semnificativ. Practic acum, nu există nici o regiune din lume în care modelul de viață indicat de Báhá'u'lláh să nu fi prins rădăcini.

Credința Bahá'ì este cea mai tânără dintre religiile independente. Bahá'íi sunt cei ce-L urmează pe Báhá'u'lláh și cred că există un singur Dumnezeu, Creatorul Universului. Țelul Credinței Bahá'í este acela de a unifica omenirea și vorbește de unicitatea lui Dumnezeu de unitatea religiei și a marii familii umane; deși suntem diferiți prin caracteristicile noastre fizice și temperamentale, de cultură și tradiție, prin gândurile și opiniile noastre, trebuie să-i privim pe toți ca minunatele flori ce cresc împreună, în grădina omenirii. Fiind conștienți cât de grea e această sarcină de a construi unitatea, ar trebui să ne bucurăm de provocarea primită, considerând că acest lucru este crucial pentru viitorul societății omenești.

În plan individual se cultivă dezvoltarea personală. În opinia bahá'í, ființa umană e ca ”o mină bogată în pietre prețioase de o inestimabilă valoare” iar aceste geme, pot fi puse în valoare numai când persoana se întoarce către Dumnezeu. Rugăciunea zilnică și meditația ne eliberează de modele prestructurate. Ca bahá'í, ne ferim de utilizarea alcoolului sau a stupefiantelor (excepție făcând prescriera medicală), deoarece aceste substanțe, în cele din urmă, ne amorțesc mintea. Ne este interzisă calomnia și bârfa fiind una din cauzele dizunității și modul cel mai sigur de a slăbi încrederea între oameni. Scrierile lui Bahá'u'lláh acordă o mare importanță instituției familiei ca temelie a societății umane. Sunt accentuate sanctitatea căsătoriei, recunoașterea egalității dintre soți. Conceptele bahá'í asupra vieții și vieții după moarte, sunt în esență pozitive și țin de natura spirituală a omului.

Fondatorul Religiei Bahá'í: Născut dintr-o familie nobilă ai cărui strămăși făceau parte din marile dinastii din trecutul imperial al Persiei, refuzând cariere guvernamentale în favoarea unei vieți plină de acțiuni filantropice, misiunea lui Báhá'u'lláh (1817–1892) a început într-o temniță subterană din Teheran în aug. 1852 și s-a terminat pe malul Mediteranei, după numeroși ani de exil plini de suferință, în Akka (în Israel). Bahá'íi cred că Báhá'u'lláh (Gloria lui Dumnezeu), ca cea mai recentă Manifestare a lui Dumnezeu, pregătește umanitatea pentru trecerea unui nou prag, care va afecta toate aspectele vieții prin transformare morală și spirituală. În timpul vieții cu cât suferințele Sale ajungeau la paroxism (mai mult de 40 de ani) cu atât mai mult creștea și influența pe care El, a avut-o asupra inimilor și minților celor atrași de iubirea și energia spirituală pe care o descoperi în Învățăturile Sale. Mausoleul Său, loc pe care Bahá'íi îl consideră cel Mai Sfânt Loc de pe Pământ, se află azi în orașul Haifa, înconjurat de minunate grădini ce aduc faima mondială a acelor locuri. (http://www.ganbahai.org.il/en)

În România această religie a fost cunoscută în 1926, când jurnalista bahá’í de origine americană, Martha Root, a vizitat Bucureştiul. În timpul primei vizite, ea a avut imensa bucurie de a fi primită de însăși Regina Maria, căreia îi înmânează cartea ”Bahá’u’lláh şi Era Nouă” scrisă de John E. Esslemont. Amănunte, apar în ultimele jurnale publicate ale Reginei Maria. În următoarele călătorii în România, Martha Root (fiind foarte cunoscută ca una cei mai importanți esperandiști ai vremii), ține conferințe pe diverse teme în Bucureşti. Între 1926–1936 apar diverse articole în ziarele vremii și sunt traduse în română două din cărțile importante bahá’í. Însăși Maiestatea Sa, scrie și recomandă, în cuvinte pline de căldură, studiul Scrierilor Bahá’í. (articole apărute în America și care vor fi preluate mai departe de cele mai prestigioase ziare din întrega lume: http://www.tkinter.smig.net/QueenMarie/BahaiFaith/index.htm).

După 1990, numărul membrilor bahá’í români se mărește la câteva mii, apar comunități în cele mai importante orașe și sunt traduse peste 80 de titluri de carte. Comunitatea Natională Bahá'í, capătă statut legal fiind înscrisă la Secretariatul de Stat pentru Culte chiar în primii ani, după '90; acum, respectând Legea Cultelor din 2006, este inclusă printre asociațiile religioase. Pentru cei ce doresc mai multe informații pot vizita: http://www.bahai.org/ și http://www.bahai.org.ro/ .

” ... și viziunea ta, să îmbrățișeze lumea ...” Respectul de care se bucură comunitatea și proiectele sale internaționale în mediile civice, guvernamentale, academice, în cel al Națiunilor Unite (dar mai ales la nivel local), permit și oferă argumente pentru o examinare detașată și serioasă de a le cunoaște Sursa din partea tuturor celor ce cred că natura umană este fundamental spirituală și a celor ce spun că viitorul trebuie să țină seamă de acest aspect al realității.

Este pentru pentru prima dată în istorie când omenirea dispune de o relatare detaliată (verificabilă) cu privire la apariția unui sistem religios independent și la viața Întemeietorului ei. Este deci șansa celor care se consideră căutători, să cerceteze aceste puncte de vedere. Scrierile lui Báhá'u'lláh tratează un număr foarte mare de subiecte de la probleme sociale până la probleme care afectează adâncul sufleului omenesc iar textele originale au fost păstrate și prezervate cu meticulozitate la Centrul Mondial Bahá'í care se află și el la Haifa, în Israel.

... în noi, sămânța care proiectează viitorul ... Dar ceea ce e considerat semnificativ pentru acești ultimi ani, este faptul că în orașe și sate, oriunde există resurse pentru acest lucru, se încearcă construirea unor modele de viață care combină spiritualitatea cu practica, integrând în același timp, la nivel local, fondul cultural și cel etnic. Cum? Prin participativitate și interacțiune. Utilizând metode științifice, soluții noi și promovând valori spirituale. Având un proces de acțiune, evaluare și ajustare în care comunități locale se axează pe creșterea capacităților personale și se bazează pe resursele inepuizabile ale minții și inimii. Folosind consultația ca un instrument indispensabil, esențial succesului. Este probabil unul dintre cele mai bune răspunsuri la tulburările și criza cu care se confruntă societatea, astăzi.

Ca bahá’í român: Voi porni de la întrebarea perpetuă care mi se pune de peste 25 de ani: De ce ai devenit bahá'ì? Întrebare provocatoare și care (de cele mai multe ori) îl ascunde de fapt pe: ”ce te-a nemulțumit?” Căci așa suntem noi învățați, să facem schimbări drastice când ne ajunge ”cuțitul al os”. Cu toții căutăm schimbarea din maximă revoltă sau când ajungem mai de voie mai de nevoie, la praguri. Eu, nu eram nici la vre-o răspântie și nici nu făceam parte, chipurile, din sufletele migratoare (cum deseori primesc acuze). Bănuiesc că răspunsul meu este comun cu al celor care au ales să își consacre viața unuia sau altuia din sistemele religioase ale lumii și au făcut-o cu maximă seriozitate, cu argumentele cele mai clare și cu certitudini care aduc marile schimbări ale vieții. De fapt, credința și în cazul de față această Credință, mie mi-a fost o atracție. E ca atunci când simți că dacă nu vei merge pe acest drum și nu pe altul, nu te vei mai înțelege cu tine, pentru că doar așa ți-au înviat simțurile, ți-au sporit emoțiile și întâmplările și te ști ancorat de Dumnezeu, înnobilat și tu și aproapele tău pentru care merită să lucrezi la regenerarea omenirii. Cuvintele mi-s mari dar nu într-atât cât sunt înlăuntrul meu, pentru că sunt deja altfel atunci când alegând, am simțit că m-am spălat cu ”mai viu”. Și când sufletul îmi vine în atingere cu lumea divină întorcând pe dos toată temelia mea umană, fără a-mi abandona trecutul și fără a-mi abjura celelalte crezuri, mă plămădesc. Vă vorbesc despre o simplă experiență, care înglobează bornele unei continuități de 25 de ani și despre convingere, într-un exercițiu aducător de împlinire personală și vibrare colectivă fără de care, sunt conștientă, n-aș putea dăinui.