Ultimul vis al Monei - Ivone Scărlătescu
Camera-i rece,
Doar eu sunt foc și gheață
Lucidă,
Fără tristețe,
Fără vaiet.
Îndoiala? Nu, nu e îndoială!
Neliniște? Nu, nu e neliniște!
Atunci ce mă scurmă famelic, alimentându-mi durerea?
Oare certitudinea poate să doară în așa hal?
Oare cuvintele rugăciunii pot arde?
Căci încrederea picură în fiecare rană,
în fiecare vânătaie,
în fiecare pumn primit în burtă,
în fiecare batjocură.
E doar putregaiul cenușiu al frământării pentru tovarășele mele!
Dintre aceste ziduri, ochii mei cernesc
Și închisoarea, și santinelele, și turnurile
Și orașul, și piața aceea unde se înalță deja spânzurătorile.
Și ... disperarea celor dragi.
În celulă,
Doar zâmbetele fețelor tumefiate leagă tăcerile dintre noi,
Ochii noștri își transmit încontinuu: ”Să nu ne frângă aripile, să nu ne frângă,
... să nu ne înfrângă ...
Universul mi se uită pe fereastră
Niciodată sătul.
Pâlpâie zorii,
Aici, nimeni nu doarme
Nici stelele,
Nici chinurile,
Nici misterele.
Sufletele ni s-au adunat în ochi, picurând preaplinul.
Mă cuprind zorii! Albi!
Peste turbații mei călăi,
Cufundați în noaptea inimii,
Bulboane de emoții,
Sparg labirintul uitării,
Și-un val de iubire ne inundă.
Așa apar germenii biruinței!
Prevăd; călătoria noastră începe c-o moarte.
Peste podul de timp, vă văd!
Voi, pretutindeni.
Pretutindeni...
.