vineri, 25 ianuarie 2013

Gâdilici



...” Îi treceau multe gânduri prin cap ...”


Am un gâdilici
pe interior ...
neistovitele buze ale sufletului
murmură gânduri fără oprire...
și vă spun verde-n față,
că așa-mi vine
scap de mine ...
să-mi iau măcar o vacanță
spre noi gânduri, ...
Nu ale mele.

Uneori mă-ndur
și încep
să fac,
prefac
și refac.
să iau totul de la capăt...
Amestecatul nu e niciodată noul...

Alteori, mă uit la sufletul meu nevoiaș
și-l compar,
știu
e extrem de ridicol,
cu locuri unde soarele,
e lumină fără apus,
vitraliile cern peste noi
culori nenumite,
zăpada e vrăjită
și domol,
pătrund în liniști eterne...
E zona neofilirii mele.

Pe aici, printre bătăliile zilnice,
am de prins niscaiva cântece care aduc fericirea.


duminică, 20 ianuarie 2013

Idei pentru mâine

Mi-am fixat ceasul la timpul prezent.
Am obosit de atâta dor
pentru clipele ”fără un posibil mâine”,
De fapt, ai dreptate,
de fapt,
nu știi
nu,
niciodată
dacă,
de data asta va fi altfel.

Ne rămâne doar un singur lucru
să mulțumim Dăruitorului,
pentru misterele albastre cu care ne acoperă.

răbdare

- Văd că tu, cauţi în orice, siguranţa !

Să şti că o cauţi steril printre: „evitând să ...” sau „alegând între ...” Sunt căi repede astupate. Nu vezi, atmosfera asta e plină de vapori de ignoranţă! Nu e siguranţă, e stagnare... E pseudosecuritate, căci băltirea te lipseşte de fericire.

 - Alegi regretul? ... doar regretul...??? Eternul regret! Nu te îmbăta cu starea asta de indolenţă. Pentru că a accepta spectacolul nu însemnă că ai şi păşit pe scenă. Alege confruntarea. Ia din prima gară expresul, şi porneşte.

Schimbarea trebuie să fie în aşa fel încât să nu te mai poţi întoarce înapoi. Izbucneşte!

Te-ai întrebat de ce ţi-e frică? Deoarece pierzând şi plin de cicatricele de după luptă, n-o să mai rămâi atât de frumos pentru noi, ceilalţi. Ori poate că te păzeşti de durere? De durerea chinuitoare, a rănilor adânci.


- Am păţit-o şi eu! Aşa că ştiu bine. Uneori, când pierdem, ne suntem hidoşi până şi nouă înşine. Pentru că ne-am pierdut visele în aceea luptă. Dar de fapt, dezgustătoarea e doar nevindecarea voită. Ea nu face decât să te deposedeze de tine însuţi. Sleit, e mai greu să te ridici. Munca în vedera vindecării e şi ea o adevărată stare de siguranţă. De ce? Căci desigur numai ea, are şi gust de creator.


 

sâmbătă, 19 ianuarie 2013

.... Cât aș vrea să fie acum aprins!

”Foc am venit să arunc pe pământ și cât aș vrea să fie acum aprins!” ( Evanghelia după Luca cap 12)


Vin nori grei,
potop
și averse sporite.
Renasc,
c-o revoluție în mine.
Caut în mine o clipă absolută,
când nu există o cealaltă clipă.

Cunoaștere

miezul dorului
miezul lucrurilor
pierdutu-m-au
în frământate fărâme
de suflet cuminecat.

vineri, 18 ianuarie 2013

Desprimăvărare

Ascund sub mantie de cuvinte
pe mine,
om așezat în emoții
ce jonglează
cu bulgări de lumină.

Vântul e iute,
mintea mea beată de absolut,
poveștile,
se topesc în mine ca zăpada la gura sobei
aducând primăvară în gânduri.

marți, 15 ianuarie 2013

Semănături de primăvară


Sufletul meu, e.
E, că dacă n-ar fi, nu s-ar povesti!

e! ... că mă apasă pereții ...

e! .... că nu pot iubi decât cu foc...

e! ... că nimeni nu-mi va șterge destinul...

e! ... că Doamne, ce mă mai apasă pereții ...

e! ... că mă face să țin ochii larg deschiși... în interior și mă apasă pe inimă când se lasă greu

e! ... că tocmai mi-a fi fost semănată câmpia
Nilului,

... și-mi spune zvâcnetul inimii că tocmai s-a fertilizat a dragoste,

sângele meu.

Misterioasele ondulații ale sufletului

Muzica oglindește toate misterioasele ondulații ale sufletului, fără putință de prefăcătorie. ( George Enescu)


Sufletul meu nu e din cele, de-a gata...
Sufletul meu e până la urmă o melodie cu multe note.
Încă nearanjate.
O orgă ce emite
în trupul meu neîncăpător...
O cantilenă barocă,
demodată
ce unduiește-n
cupluri stranii, cuvintele în spatele tăcerii
și oglindește dragostea mea din spatele normalului.


lustragii



În țara de dinăuntru,
spiritul meu adulmecă
în întuneric,
mulțimile ce poftesc să-mi lustruiască sufletul
de praful de stele.





vineri, 11 ianuarie 2013

Anotimpul meu nr.5

I-un anotimp al meu,
lipit de mine.
Parfum al meu, discret 
inimitabil.

Revine,
când mă cobor din Polul Nord cu sentimente,
când îmi apun tăceri,
și când pândind de după gard,
înfometate gânduri
mă decojesc. Total. 

E-un anotimp de viscol permanent.
Emoții asmuțite se năpustesc
în roș-ntunecat,
ca-ntr-o mină și de la care
de mult ce-a fost....
din vuiet,
s-a prăbușit-n ea însăși...
Furtună alungată, a scuturat huma din mine
lăsând întreg, extazul cel scânteietor.

Apoi, de prin ruine,
îmi reconstitui irișii candorii...
închid pleoapele strâns
năpăstuite-n lacrimi,
pun traista-n băț
m-acopăr cu imperiala, divina mea stare
Și plec pelerin prin mine
pe calea de cedare și prinos ...
spre un alt anotimp...
chemată de o pală de parfum divin.


Marin Sorescu

Doamne!

Doamne,
Ia-ma de mâna
Si hai sa fugim din lume,
Sa iesim putin, la aer.
Poate schimbând curentii,
O sa ma simt si eu în larg,
Lânga Tine.

***
Esti atat de statornica in gandul meu,
Incat ai putea fi imprejmuita cu un gard.
Va fi, desigur, unul inalt, foarte inalt
Sa nu poata sari peste el aerul din restul lumii.
Si-n varful fiecarei sipci ascutite cate o stea:
Ca un glob obisnuit sau, si mai bine: capetele
Celor ce-au indraznit sa te iubeasca.

Atunci

Atunci de ce tacerea asta
Atat de densa, de ingrozitoare?
- Ba comunicam cu cei de dincolo
Tot timpul
Dar nu mai avem ce sa ne spunem.

Boala


Doctore, simt ceva mortal
Aici, in regiunea fiintei mele
Ma dor toate organele,
Ziua ma doare soarele
Iar noaptea luna si stelele.


Mi s-a pus un junghi in norul de pe cer
Pe care pana atunci nici nu-l observasem
Si ma trezesc in fiecare dimineata
Cu o senzatie de iarna.


Degeaba am luat tot felul de medicamente
Am urat si am iubit, am invatat sa citesc
Si chiar am citit niste carti
Am vorbit cu oamenii si m-am gandit,
Am fost bun si-am fost frumos...


Toate acestera n-au avut nici un efect, doctore
Si-am cheltuit pe ele o groaza de ani.
Cred ca m-am imbolnavit de moarte
Intr-o zi
Cand m-am nascut


Contabilitate


Vine o vreme
Cand trebuie sa tragem sub noi
O linie neagra
Si sa facem socoteala.
Cateva momente cand era sa fim fericiti,
Cateva momente cand era sa fim frumosi,
Cateva momente cand era sa fim geniali.
Ne-am intalnit de cateva ori
Cu niste munti, cu niste copaci, cu niste ape
(Pe unde-or mai fi? Mai traiesc?)
Toate acestea fac un viitor luminos-
Pe care l-am trait.
O femeie pe care am iubit-o
Si cu aceeasi femeie care nu m-a iubit
Fac zero.
Un sfert de ani de studii
Fac mai multe miliarde de cuvinte furajere,
A caror intelepciune am eliminat-o treptat.
Si, in sfarsit, o soarta
Si cu inca o soarta( de unde-o mai fi iesit?)
Fac doua( scriem una si tinem una,
Poate, cine stie, exista si viata de apoi


Incertitudine
Multi m-au sfatuit
Sa ma dau la fund pentru o vreme.
E mai bine asa,
Pentru o vreme,
Si m-am dat.
La fund toti se impiedicau de mine.
Si-am iesit iar la suprafata.
Acum om vedea...


La dumneata
Chipul meu îmi pare cunoscut
Dar nu-mi amintesc de unde.


Nu cumva esti tu
Cel cu care-am râs
Într-o viata,
Lipindu-ne nasul de sufletul lumii
Ca de-o vitrina?


Ai un rid pe frunte
Care-mi aminteste de-o istorie
Moderna si contemporana.


Ochii acestia i-am vazut, daca nu ma însel,
Mirându-se pe niste lucruri obisnuite,
Pe tristete, pe noapte, pe spaima.


Ai vreo ruda, o mâna, un gând,
Vreo sprânceana, cam asa ceva,
În soare
Si-n celelalte stele cazatoare?


Pot jura
Ca esti cel care s-a îndragostit pentru vecie
De fata aceea
Al carei nume îti scapa mereu.


O,
Totul îmi pare foarte cunoscut
La dumneata,
Chiar si zilele care nu ti s-au întâmplat
Si se vor întâmpla.

 
Unde fugim de acasa?
http://ro.scribd.com/doc/30141560/Unde-Fugim-de-Acasa-de-Marin-Sorescu
 
Lumea - format mic
Dă-ne, soare, zilnic papucul tău cald să putem ieşi pe asfalt. Că atunci când nu trec maşini noi desenăm pe el găini. Găini măiestre, ale căror ouă nu se şterg când plouă. Ba, din contră, din ele, clocite bine, ies copaci, veveriţe şi albine în fiecare zi, pe un kilometru de trotuar stricăm un kilogram de var. Începem cu portrete de mâţe şi alte animale până ajungem la triunghiuri şi linii goale. Facem fel de fel de cercuri şi pătrăţele şi nu mai lăsăm nici o figură să intre in ele. Le păzim o zi-ntreagă ca nimeni să nu le-nţeleagă. În noi în fiecare sforăie netrezit un pictor foarte mare. Unul, nedescoperit până acum niciodată, ca o ciupercă nerăsărită şi nemâncată. Şi de-aia toată ziua, în genunchi, pe asfalt, lucrăm, pentru că vrem să-l lansăm.
Dar de-o fi pictor sau ba, noi om desena şi aşa. Chiar dacă ursul nostru n-are decât o labă, se vede că e un urs de treabă.
Deşi suntem copii, operele noastre sunt pline de economii. Iată, pentru atâţia oameni desenaţi aici cu creta, vede acelaşi ochi de soare, care face naveta. Azi la mine, mâine la tine. Astăzi se uită cu el iepurele care mustăceşte fericit şi dă din urechi, mâine aceste frunze de stejar, perechi.
Noi ne căznim numai ca totul să fie frumos, pe sus şi pe jos. Dacă zboară pe cer doi porumbei şi-un cocor, punem mâna pe umbra lor. Aşa îi avem mereu lângă noi, cocorul şi porumbeii amândoi. Apoi, din când în când, mai luăm animale, păsări, şi din gând. Când zgâriem o figură nouă, nemaivăzută, cine ştie ce ciudat nagâţ sau nagâţă, parcă sugem din cea mai dulce ţâţă. Parcă muşcăm din visul de azi-noapte, cu dinţii noştri de lapte.
Ce, parcă n-am văzut cu ochii goi că desenaţi ditamai oameni mari şi voi? Faceţi toată ziua pe drum tot felul de gânduri din fum: o casă, un vapor care pluteşte pe un nor. Chiar mă întrebam eu câte-odată: unde s-or fi ducând toate aceste desene, nene? Aş vrea să pun mâna eu, unul, pe tot ce-a desenat cu fum omenirea, de când s-a inventat tutunul. Aşadar, ne întrecem şi pe această cale: voi pictaţi cerul, noi pământul de la aer mai la vale. Noi ne jucăm foarte gravi, gândindu-ne că pământul e făcut pentru zugravi. Iată, un munte de var ne-a ajuns pentru toţi câmpii. Au mai rămas fără păsări, cai şi stele: gardurile şi, pe alocuri, stâlpii. Mâine dimineaţă la ora şase trecem şi la case.



Scamatorii, scamatorii, scamatorii

Aţi văzut voi, copii, un om care mănâncă săbii de trei ori pe zi? Şi care scoate un porumbel, soarele şi tot cerul dintr-o batistă? N-aţi văzut, puneţi-l pe listă. Dar ursul care a învăţat carte şi spune la toată lumea că vrea să urmeze mai departe? Ştiţi cum se face să dispară în ceaţă un borcan cu dulceaţă?
Tii! Dar multe nu ştiţi voi, copii! Repede la circul cel mai înall să vă îmbogăţiţi cunoştinţele în asalt. Aici e ca la teatru, înţelegi totul dacă eşti cu ochii în patru. Cântă muzica, spectatorii au înlemnit: programul e nemaipomenit. Un om pescuieşte, aruncând undiţa în sală, ca în iazul de la moară. Din coafura unei doamne frumoase a scos două broaşte ţestoase, iar din sufletul unui vecin a pescuit un rechin. Să nu credeţi că toate acestea sunt minciuni sau că, doamne fereşte, la circ se întâmplă minuni.
Acrobaţii aceştia, care se dau peste cap în aer, pot sări aşa fiindcă sorb multă cafea. Eu – las' că-s şi mai uşor – dacă beau două cafele, zbor! Mă ţine atmosfera ca pe aeroplan şi scriu poezii pe tavan. Atenţie, urmează un număr interesant: dansează un elefant. Dansează singur, maimuţele l-au refuzat; mi se pare că le-a călcat pe picioare. Şi acum, aoleu, un om bagă capul în gura unui leu. Doar Emil zâmbeşte iară: "Hm, e leu doar pe dinafară. C-am mai văzut eu un urs alpin şi-n el era unchiul Marin". Să ştiţi că la circ animalele nu sunt de pâslă sau de plută, ci sunt auten¬tice, sută la sută. Leul l-ar mânca pe omul acela într-o clipită, dar e dresorul lui şi nu poate să-l înghită. Şi apoi l-au învăţat părinţii: dacă mănâncă prea mulţi oameni i se strepezesc dinţii.
Bum! Bum! A apărut fachirul dintr-un nor de fum. Fachirul e un om extraordinar – dacă vrea ne bagă toată fericirea în buzunar. El e spaima aricilor, fiindcă îi place să doarmă numai pe ace.
O, dar am rămas singuri. Toată lumea a plecat, că programul s-a terminat. Şi n-o să se mai dea o dată numai fiindcă am rămas noi, cu gura căscată. Aşa că mergeţi acasă, închideţi bine uşile şi, dacă vreţi, faceţi şi voi circ cu păpuşile. Scufiţa Roşie şi încă vreo câteva domnişoare sunt bune dansatoare. Iepuraşul de catifea va face salturi mortale în gura celorlalte animale. Pisica se va împrie¬teni la cataramă cu – săraca – rândunica. Dacă o să vi se pară prea mică trupa, priviţi-o numai cu lupa. Aşa o să puteţi vedea cele mai grozave animale din pădurile ecuatoriale.



La Grădina Zoologică

...Grădina zoologică e un fel de magazin de jucării, unde tigrii, girafele şi leoparzii sunt vii. Rogi lupul să te ia puţin în cârcă şi când colo te mănâncă. Hei, ca pe Scufiţa Roşie te-ar mânca, cuşca dacă l-ar lăsa. Dar, vedeţi, aceste cuşti de fier, sau colivii, sunt ca nişte bunicuţe ale lor: au grijă să nu facă prostii. Copii! lăsaţi un pic gălăgia. Faceţi acum cunoştinţă cu zoologia. Iată aici repre¬zentanţii mândrei faune, care ştiu să urle, să ragă, să zbiere şi să schiaune. (Dar, miraţi-vă mai încet, dragii mei, că asurziţi aceşti lei.) Oriunde întorci capul vezi un şarpe sau un leopard, care sare peste un gard. Iată tigrul adus din Bengal cu cheltuială. Toată blana de pe el e naturală. Mirela, acela nu se strigă "cuţu-cuţu", că e struţul. Balaurul care se prăjeşte pe nisip e crocodilul, iar bazinul de lângă el e Nilul. Elefantul care vă priveşte ursuz e în¬trebuinţat în loc de troleibuz. Încaleci pe el dimineaţa şi pleci la şcoală, mergând o mie de staţii prin pădurea ecuatorială. Sahara e o regiune şi mai dificilă. Pe acolo circulă numai această cămilă. Orişiunde ar pleca, îşi ia întotdeauna apă cu ea, aşa cam la vreo două-trei butoiaşe; cred că în cele două cocoaşe! (Fiindcă-i lim¬pede ca bună seara: nu poţi şti când curge apa în Sahara!) Cangurul, uite, are blana roşă. Ca să nu-şi piardă puii, îi poartă cu el într-o sacoşă (că i-a mai pierdut odată, i-a căutat Australia toată). Lupul trăieşte în haite şi pe la noi. Mănâncă dimineaţa oi, la prânz oi, şi seara tot oi. Din cauza acestui meniu fix, umblă oamenii după el prin păduri, cu puşti şi cu topoare, să-l cam omoare. Ursul polar poartă, ca un moş, cojoc şi fular. Îi e ciudă că aici nu-i aşa ger şi-ar intra într-un frigider. Ce să vă mai arăt? Rinocerul? Dromaderul? Grădina zoologică e foarte frumoasă, dar eu zic să mai mer¬gem şi-acasă. E târziu: a sunat şarpele cu clopoţei de ora trei. Şi animalelor nu le place să mai întârziem pe-aici după orele lor de servici. Ş-apoi, cei urâţi or fi venit de la lucru acasă şi acum ne aşteaptă la masă. Şi e musai până mâine în zori, să le povestim totul, măcar de-o sută de ori. Cum a fost, cum a decurs toată treaba... Altfel, înseamnă c-am văzut atâtea jivine degeaba.



Cunoştinţe peste cunoştinţe

Uite, animalele nu mai stau în cuşti, deoarece sunt domes¬tice. Adică toate sunt animale civilizate. Aşa că e bine să nu vă strâmbaţi la cai sau să scoateţi limba la oi, că râd de voi. Este un animal foarte folositor vaca, şi ce suflet bun are, săraca. Să vă mai spun că şi purceluşii folosesc foarte mult săpun? Ei ştiu cu toţii mai bine decât unii dintre voi că nu te poţi spăla cu noroi. Toate oile pe care le vedeţi dincoace formează o turmă (Mirela, iar ai ră¬mas în urmă!). Şi oile lucrează lapte, brânză şi smântână. Dar datoria lor de căpetenie e să ne dea flanele de lână. De altfel, să vă spun drept, lor nici nu le place să poarte vara cojoace. Singure merg, o dată pe an, să se tundă la cioban, cum mergeţi voi cei mai mici la "Ciufulici". Numai că oile nu au pretenţia, când le taie laţele nenea Stan, să le pună călare pe un lup sau pe un aeroplan.
Oile ştiu munţii noştri pe dinafară, că ar putea să vorbească despre ei la şcoală.
Auziţi vuietul ăsta ca de grădiniţă de scandalagii? Ne-apropiem de păsări. Tii! Tii! Răţuştele iar se ceartă pentru jucării! Dar pe voi vă rog să fiţi cuminţi. Puii pe care-i vedeţi aici încă nu sunt fripţi. Uitaţi-vă bine: cu câtă poftă ciugulesc ei vitamine. Găina care se plimbă printre ei, cu atâta fală, e o cloşcă, adică o incuba¬toare naturală. Ea a tot dat ocol cuibarului şi are bunătatea să clocească singură ouăle, când se întrerupe electricitatea. Năzdrăvanul ăsta roşu, l-aţi ghicit, este cocoşul. Găinile îl urmăresc pas cu pas, pentru că e singura pasăre cu ceas. Dar ceasul lui nu se vede, întrucât îl poartă undeva în guşă ori în gât. De fapt, e un deşteptător mai mare pe care-l pune să sune când soarele răsare. Aşa. Am ajuns şi la lac, unde fac raţele cele bătrâne "mac-mac" şi unde gâştele se scaldă şi fac şi ele toate boroboaţele. Vedeţi gâştele şi raţele? Arză-le-ar focul să le arză! Stau pe apă ca pe varză! Şi toată ziua (vezi că le sperii!) beau doar apă, ca şoferii. Şi pentru că a venit vorba: unde-o fi maşina aia? Că nu ne-o fi luat-o gaia? Dar nouă tot nu ne pasă. Avem cu ce merge acasă, să nu-ntârziem de la prânz: încălecăm pe câte-un mânz.



Fugă cu mingea

O curte mare, cât cuprinzi cu privirea, unde bat mingea oamenii în toată firea. Deşi, în general, ei nu sparg geamuri, sau mai ştiu eu, vreun cristal, se strâng în jur tot felul de vecini şi ţipă la ei a scandal.
Dar să fim atenţi la jucători, care sunt formidabili (uneori). Joacă atât de frumos, încât creşte iarba sub paşii lor, jos. Atunci pe tot stadionul trec fiorii, ca toamna printre nori cocorii. Dau atât de tare în minge, încât fiecare lovitură înseamnă gol, sau ceva ase¬mănător. Chiar şi luna provine de la un şut. Este o minge care n-a mai căzut. Unele mingi aruncate aşa, se prind pe cer, naiba să le ia! O, staţi puţin, că mi-am adus aminte! Nu-i adevărat ce v-am spus mai înainte. Nimeni aici nu ţipă şi nu plânge, zgomotele astea vin tot din minge. Că ea e plină, măi băiete, cu tot felul de vaiete. Şi când o atinge cu piciorul nenea Ion, vaietele se varsă pe stadion. Uitaţi-vă acum în jur; oamenii aceştia sunt muţi, v-o jur. Pe ei niciodată n-o să-i auziţi strigând, iar dacă se-ntorc acasă răguşiţi, să ştiţi c-au răguşit în gând.
Şi acum o fază pentru care toată săptămâna rândunica se va nesuferi cu pisica. Un jucător plimbă mingea cu capul şi pe picior, ca un jongleur. Ca fulgerul a înaintat, dar în faţa porţii s-a-mpiedicat. Suntem în minutul 27, către el zboară lin un stol de sticle de bere şi lapte. Se poate spune, din acest punct de vedere, că pe stadion curge lapte şi bere.
După cum vedeţi, şi oamenilor mari le cam place să se joace. Fotbalul ăsta, cu toată zarva, e un fel "de-a baba oarba''. Adică jucătorii noştri parcă – aoleu! – dau în minge legaţi c-o basma la bombeu (în loc de ochi). Nu le fie de deochi! În alte părţi, oamenii se luptă cu taurii cei ţepeni în copite şi cu coarnele pe gresia lunii ascuţite. Cum voi vă jucaţi "de-a v-aţi ascunselea"', jocul ăla s-ar putea numi "de-a v-aţi împunselea". Iar mai demult, în loc de minge, se aduceau tigri ori fioroşi lei şi tu trebuia să dai cu piciorul în ei. Atunci venea la stadion prea multă lume, de-aia din când în când se dădea drumul la lei direct în tribune. Numai aşa oamenii se hotăreau să mai părăsească jocurile, luând drumul casei şi al cetăţii, ca să facă istoria antichităţii. Dar ce vă tot vorbesc mereu, când nu mă aud nici eu? În urechea mea cea stângă cineva a început să plângă. Şi-n urechea mea cea dreaptă o talangă se deşteaptă.



Marea, o apă folositoare

Marea este şi pentru cei mici, nu numai pentru părinţi şi bunici. Şi la urma urmei, ei nici nu ştiu să se joace ca voi pe plajă, în nisip, în fel şi chip, făcând palate în care, pe furiş, intră scoicile prin acoperiş. Părinţii toată ziua ar vrea să vă culce. Să vă spun un secret: ei au venit la mare numai ca să vă încurce. Asa le merge gura: "Ce faci?" "Unde te duci?" "Stai aici!" Mai rău ca la bunicii care s-au făcut mici. Dar acum aţi venit cu mine şi eu, ştiţi, nu fac scandal. O să vă explic marea, val cu val.
Marea este o apă folositoare. Ea se întinde de aici şi până în zare. Se întinde şi mai departe, fireşte, dar marea aia nu se vede şi nu ne priveşte. Vapoarele alunecă pe apă: fâş, fâş, ca la un fel de săniuş. Dar mai bine dacă priveşti, vezi că alunecă pe peşti. Peştii sunt aici mulţi ca iarba. Şi cresc singuri, cum îmi creşte mie barba. Unii dansează, alţii au pene de papagal şi cântă pe lângă Insula de Coral. Prin alte ape, rechinii umblă la ei cu ferăstraie şi, dacă te prind, te taie. Unde este apa mai adâncă înoată nişte peşti urâţi, atât de urâţi, că nici ei între ei nu se mănâncă. Porcul de mare râmă algele pe lângă maluri, de se fac deasupra valuri. Foca este aproape cât luna. N-am o undiţă la-ndemână, că acum aş prinde una. Dar mai bine hai să ne urcăm în barca asta pe care o leagănă valul şi să privim Malul. Ştiţi din poveşti că mările toate au pe fundul lor numai palate. Oamenii au scos cu nişte frânghii palatele din mare, să mai stea şi pe pământ în soare. Priviţi aceste castele, cum curge sarea pe ele... Şi încă nu aţi văzut totul. Cel mai frumos e portul. În port marea scapă printre pescăruşi, ca printr-o plasă. Aici sunt fel de fel de vapoare, cum avem şi noi pe-acasă. Se suie oamenii în ele, îşi aprind ţigarea şi se joacă de-a depărtarea. Farul acesta – ce înaltă-i e talia! – se vede în toată lumea, până la Mangalia.
Când marea are vreun necaz în familie, fulgeră şi tună. Asta se cheamă "sezon de furtună". Atunci pe plajă nu mai stai, sugând dintr-o rază ultravioletă, ca dintr-un pai. Furtuna trece repede, apare soarele şi noi alergăm către plajă de ne sfârâie picioarele. Ieşim de prin case şi de sub pălării, ca melcii din cochilii. Dar să ştiţi, copii: ce e prea mult strică în viaţă, cum scrie şi pe borcanul de dul¬ceaţă. Deci să nu-mi staţi toată ziua în soare, că n-aveţi şapte piei pe spinare. Ci să vă uitaţi cum fac plajă valurile, care aleargă iute şi se întorc pe partea cealaltă după două minute.



Muntele cel hodoronc-tronc

M-am făcut luntre şi punte şi v-am adus de la mare la munte. Mă gândisem să vă las la Bucureşti şi să v-aduc munţii acolo, într-o traistă de poveşti. Dar când să-i fac frumos ghem, munţii n-au vrut să încapă în tren. Au zis că ei nu se mişcă din aşezarea lor străveche, numai fiindcă sunteţi voi nişte leneşi fără pereche. Acum uitaţi-vă: toţi sunt făcuţi din piatră (care e un fel de prefabricată). Nu ştiu când au crescut aceşti ştrengari, că ome¬nirea când a venit i-a găsit mari. Se opriseră ca nişte elefanţi în zare, cu tot cerul în spinare. Bine că nu le vine în cap să plece acum mai departe, că n-am avea unde să ne dam la o parte.
Munţii noştri sunt bogaţi ca soarele. Au aur şi argint în toate bu¬zunarele. Creasta aia, care parcă se clatină, cred că e de platină. Unde te-ndrepţi dai de nuiele pentru fluiere şi de buşteni groşi. Sub pietre sunt cărbuni, cu ca¬re desenează locomotivele aburi pufoşi. Au fier, var, sare, dar ce n-au? Chiar şi lupi care fac "hauhau". Ca să nu mai vor¬besc de ape minerale şi alte iz¬voare: cu ele munţii se spală şi pe picioare. Da, da, nu mai sunt alţii care să le semene. Uite, ne fac semn să intrăm în ei ca-n cetatea lui Cremene.
Câţiva munţi Carpaţi sunt mai înalţi decât ceilalţi. Când se uită în jos, uneori, le vine ameţeală şi-atunci îşi pun comprese cu nori. Căci să ştiţi: munţii sunt cei care dirijează ploile, spunându-le norilor: "Ce vă îngră¬mădiţi toţi aici ca oile? Mă, apă chioară, nu mă auzi? Plouă mai la câmpie, că mă uzi".
Năzdrăvanilor, staţi! M-am luat cu vorba şi am uitat să vă spun să respiraţi. Pentru că lu¬mea – să nu vă mire – vine la munte mai mult să respire. Cică aerul de aici conţine nu ştiu ce vitamine. Şi dacă-l tragi în piept zi de zi, cuminte, te faci sănătos pe şapte ani înain¬te. Vedeţi stânca aia bătrână care seamănă cu o mână? Este mâna fermecată cu care mun¬tele ajută farmacia şi ne ia nouă astenia. (Tăticul ştie ce e aia, cum ştiţi voi de-a puia-gaia). Aşa. Acum am ajuns într-o po¬iană. Puteţi călca pe iarbă ca pe un covor sau o blană. Dar nu-mi plecaţi singuri prin pă¬duri, aoleu, că munţii au pră¬păstii mai mari decât cele pe care vi le spun eu. În ele se ascund jivinele şi îşi înfig bra¬zii rădăcinile. Brazii sunt cei mai buni alpinişti, copii. Se suie până în vârful muntelui fără frânghii.
Pentru voi munţii au şi nişte ascunzişuri, multe ca frunza şi iarba, parcă ar fi fost făcuţi pentru baba-oarba. Te ascunzi colo, după un copac, şi când strigi: "sunt gata, Chimiţă!" te găseşte imediat un urs ori o ve¬veriţă. Pentru că toate anima¬lele de care v-am vorbit şi mul¬te alte păsări cu pene stau în munţi ca în cartea cu desene. Nu pot, căci le-aş arăta eu cu degetul de la coadă şi până la cioc sau la bot. Ele se joacă de-a pituluşul pe după stâncă şi când se prind se mănâncă. Iar acum au fugit de aici, fiindcă ştiu că noi suntem voinici, şi urcăm că¬tre vârful muntelui, pe poteci, ţinându-ne de ciuperci.



De-a Delta Dunării

Delta, după câte ştiu, seamănă cu lacul cel Cenuşiu, unde peli¬canul bătrân stă toată ziua grav, aşteptând un fotograf. Ca să-i iasă poza bine, nici nu se mişcă din loc. Şi ţine şi-un peşte-n cioc. Dar, râdea un guguştiuc, cică peştele-i de cauciuc! Aici, în deltă, vedeţi, pe lângă foarte mulţi pelicani, mai există şi lişiţe, nagâţi şi cormorani. O, aici sunt toate păsările de pe pământ (dacă nu şi ceva în plus, adică păsările din Luna de sus). S-au adunat în aceste locuri pline de vrajă, ca să facă plajă. Eu mai cred că ele bat mările şi poienele până aici şi ca să-şi arate penele. Pentru că, anual, în Delta Dunării se deschide, pentru o lună şi jumătate, Expoziţia păsărilor neîmpăiate. Nu vedeţi că toate au sprâncenele şi penele care mai de care mai frumos colorate? Unele şi le vopsesc cu verdeaţă de alge din fluviul Gange, altele cu untură de crocodil din Nil, sau mai ştiu eu cu ce boia din Africa. După aceea îşi lustruiesc penele cu un pluş şi îşi fac ciocul cu ruj. Bineînţeles, la sfârşitul sezonului pasărea cea mai frumoasă primeşte premiu o broască ţestoasă.
Intrăm acum într-o pădure unde nu cresc mure. Copacilor înalţi, care au în vârf un pămătuf, li se spune în limba deltei "stuf". În fiecare dimineaţă, aici e raiul puilor de raţă, de nagâţ şi de bâtlan. Trestiile le ţin loc de tobogan. Se suie unul în capul altuia până când ultimul ajunge în vârful trestiei, cea mai înaltă, şi de-acolo alt pui îi dă brânci în baltă. Acolo încep să bea apă – nu ca să se înece, ci, aşa, le place, că e rece. Să ştiţi: păsările astea toate ştiu de mici să înoate. Cineva spunea un lucru nou: că ele ar învăţa să înoate chiar în ou. Cică în fiecare găoace cartea de citire zace. Când puiul de raţă învaţă pe de rost totul, sparge coaja cu ciocul. Şi cât e el de pui toată balta e a lui.
Ce să vă mai spui? Apa asta, pe care pluteşte plaurul, e scumpă ca aurul. În primul rând, e dulce, de la cercul de la suprafaţă ro¬tund, şi până la ierburile de la fund. Şi apa dulce mult aduce. Unde mai pui aceste păsări şi aceşti pui, aceşti peşti, de care nu ai loc să te-nvârteşti; şi aceşti brotaci care scot limba la fluturi şi la gândaci! Vedeţi stuful că-şi scutură pămătuful? Ei, aflaţi că eu, cu o şme¬cherie, pot scoate din stuf hârtie. C-am aflat că-n fiecare trestie ce se leagănă peste mâl stau coli de hârtie sul. Dacă eşti scriitor eşti fericit: cu o trestie de-asta te-ai procopsit. Scoţi tot papirusul din ea seara, şi trestia se umple la loc dimineaţa. Pe o trestie de-asta îţi poţi mâzgăli, cum vrei, toată viaţa.
Şi acum să lăsăm lotca să ne poarte mai departe. Păcat că ea nu poate trece de-a curmezişul prin toate coclaurile şi pe sub tot păpurişul. Dar iată aci un cârd de bâtlani pescari, cu ciocurile aspre, bătute de vânturi mari. Dacă le dau nişte guvizi, ei o să ne fie ghizi.
Câte unul, uşor, trecem din barcă pe spinarea lor. Aşa ... E mai bine aşa. Doamne, ce ne vom plimba! N-o să ne rămână nici o in¬sulă necunoscută, nici una, nici o barză nearătată cu mâna. Ba chiar şi stelele din baltă le vom număra. Şi-n timpul ăsta, lin, lin, pe sub picioare vom simţi cum se varsă Dunărea în mare.



Pământul

Noi n-am fost sub pământ – dacă-mi aduc bine aminte. Vom da acum o raită, în câteva cuvinte. Făt-Frumos cobora pe tărâmul celălalt pe o funie de coajă din teiul cel mai înalt. El cobora, cobora, şi teiul se descojea, se descojea. Când i se uscau toţi teii ca unul, însemna că, gata, i s-a sfârşit şi lui drumul. Noi trebuie să găsim însă un loc mai puţin alunecos în jos. Să căutăm locul cel mai bun de ducă (numai leneşii dau buzna în pământ pe unde apucă). Dar pe aici nu văd fântâni, numai găurici foarte mici. Cum fac furnicile de nu dau în ele, păcatele mele? Iată şi una de şarpe, care cine ştie din ce bea acum lapte. Dar nici ea nu duce decât până sub rădăcinile de arţari, iar noi avem gânduri infinit mai mari. Vulpea dă din cap ca o hoaţă mare: ea ştie într-un gard o bortă oarecare. Lasă, intrăm mai bine printr-o peşteră, descoperită acum de mine sub o foaie veştedă. Sunt aici două ferestruici gemene: "Poftiţi înăuntru ca-n ţara lui Cremene".
Globul pământesc văzut din interior îţi dă un alt fior decât văzut din exterior. Sună pietrele pe unde treci, iar de tavan atârnă lilieci (ca nişte lămpi negre şi chioare care fac bezna să aibă continuare). Au rămas în urmă iarba şi vântul, sub pământ e altfel pământul. E mai îndesat, mai adevărat. Parcă cel de afară e numai fumul şi putregaiul, aici e focul şi jeregaiul. Toate lucrurile de acolo sunt începute aici, de la elefanţii circului şi până la nedresatele furnici. Vulturul, care prin vârful cerului zboară, are sub pământ măcar o gheară. Măcar umbra care-l ţine e pământească, ea-l face printre stele să nu se risipească.
Să încetăm o clipă gălăgia din gând şi să ascultăm cum începe lumea din pământ. Cum creşte din el lent, ca o statuie din postament. Ciuruit e acest glob ca un ou, dar la mijloc parcă e nou. Stâlpii de gheaţă şi vetrele de foc stau, uite, la un loc. Cărbunele prinde încet să facă pene, vor ieşi din el cine ştie ce coţofene. Că dintr-un pietroi sărac s-a-ncropit abia un rac. Iar dintr-unul şi mai sărac – un ac. Aurul prin firide-l ghiceşti, ca nişte ochi pentru peşti. Doamne, e extraordinară această peşteră, descoperită sub foaia cea veştedă! Când ne vom întoarce la lumină, tot ce aici era abia urzit, vom găsi acolo de mult isprăvit. Va fi frumos, cu cer pe sus şi drum pe jos. Soarele va avea răsărit şi soare apune şi veveriţele vor ronţăi alune. Pe oameni va creşte barba şi după aceea iarba. Iepurii vor fi goniţi tot pe patru picioare – mă rog, totul exact ca-n poveştile noastre anterioare.



La ce latră Grivei?

Luaţi-vă de mână. Gata. Astăzi mergem în Lună. Noi putem părăsi planeta chiar dacă nu e gata racheta. Fiindcă, la urma urmei, o să mergem în Lună pe jos, că e drumul frumos. Ne uităm bine unde se vede o rază care arde subţire ca un pai, şi ne vom ţine de ea scai. Dincolo de zare, poteca o ia drept spre Soare. Acolo dăm drumul baloanelor colorate, luate pentru orice eventualitate. Baloanele se-nalţă, se-nalţă şi ne ridică-n sus ca-ntr-o balanţă. În jurul nostru vom auzi cum răsar stelele, cu un fâşâit uşor, parcă se deschid umbrelele. Luna se va face tot mai mare, şi la urmă ne va răsări exact sub picioare.
Îmi pare bine c-aveţi încredere-n mine şi faceţi întocmai cum v-am spus, ca s-ajungeţi sus. De altfel, iată, am şi ajuns. Bănuiam eu că sunt vorbă lungă să v-ajungă, dar acum – asta-i bună! – nici nu ştiu când v-am pălăvrăgit pân' la Lună. Suntem pe steaua aia mare de stei, la care latră noaptea Grivei. De ce nu ne-a ieşit nimeni în întâmpinare să ne dea o floare? Fiindcă aici nu sunt flori, nici animale, nici nori. De asemenea, e-adevărat, nu este aer de respirat.
Luna este un pământ neisprăvit. A-ncercat ea nişte păduri şi nişte ape, dar nu i-au ieşit. Asta-i situaţia, n-ai ce-i face. Va trebui să umplem noi Luna, ce mai încolo şi-ncoace. Odată şi odată, tot trebuia să repare cineva jucăria asta stricată. Eu am susţinut de-atâtea ori: noi, copiii, suntem cei mai grozavi inventatori. Nu e aer în Lună? Nu ne pasă, am adus de-acasă. Iată, dezumflăm baloa¬nele pe care le-am umplut cu vânt, pe Pământ. S-a luminat cerul Lunii cu aer... Aşa, acum mai poate omul respira. Şi se mai poate juca. În ţara asta pustie, care străluceşte ca o agrafă nu-s condiţii omeneşti de trai decât pentru girafă.
Că ea întinde gâtul ei lung în vânt şi paşte iarbă pe Pământ. Deci, prima etapă de populare a Lunii va fi... care, ghici? Aducerea unei girafe de la cel mai apropiat circ aici. Am şi adus-o eu, chiar în clipele acestea, ca să scurtăm povestea. Acum ştiţi ce e? Uite, mi-a mai venit o idee. Să rugăm frumos girafa asta să ne care în¬tr-o săptămână cele necesare pentru înfiinţarea vieţii pe Lună. Pentru că şi aşa ea tot seamănă cu o macara. Ce aducem mai întâi la noi? Asta vă roade acum pe voi. Trebuie să facem o listă în pri¬vinţa asta, realistă. Dintre animale vom aduce numai strictul nece¬sar. De exemplu, lupul nu-l vom aduce, că e... măgar! Şi uite, azi o floare, mâine o privighetoare, azi un căţel, mâine un purcel, azi un ou, mâine un bou, Luna se va umple de verdeaţă, de viaţă până poi-mâine dimineaţă.



La Polul Nord

Azi, vă rog să vă-mbrăcaţi într-un timp record: am vreo zece invitaţii pentru Polul Nord. Rugaţi toate mătuşile să vă caute mai repede căciulile, fularele şi mănuşile. Hai, lăsaţi gălăgia şi jocurile, că pierdem acolo locurile. Că la pol ninge foarte tare şi în¬tr-o clipă zăpada acoperă orice numerotare. Şi s-ar putea întâmpla să ne aşezăm cu un loc mai jos ori mai sus, să ne scoale de pe el un urs.
Acum, până una-alta, eu o să studiez harta. Să văd pe unde se ajunge la Polul Nord, într-un timp record. Am şi găsit (din orice încurcătură tot eu să vă scap!): mergem cu tramvaiul până la cap. Acolo căutăm o săniuţă, dacă se poate cu ataş, şi-nhămăm la ea doisprezece iepuraşi. (De obicei ei nu trag la ham, dar după puţină reflecţie, vor face pentru noi o excepţie.) Noi vom pocni o dată din biciuşca şi iepurii vor porni ca din puşcă. A, va fi pentru ei un fleac să străbată nouă păduri, să sară peste nouă munţi şi să ocolească un lac. Din când în când vom ţipa în urechea lor, să se-audă ca la difuzor: "Hei, mergem bine, nordul e pe-aici, după cum ne învaţă muşuroaiele de furnici". La un moment dat vom face cruce c-un ren (care înseamnă în limba băştinaşilor "tren"). Le vom mulţumi urecheaţilor şi, cu mare emoţie, vom schimba mijlocul de loco¬moţie. Renul ne va duce o zi şi-o noapte, încă o zi şi-o noapte şi, în sfârşit, vom ajunge la Polul Nord pe data de şapte. Acolo ne vom ruga de viscolul păcătos să se oprească oleacă, să ne putem da jos. Trebuie să vă spun că aceste meleaguri se caracterizează prin ger. Clima de la Polul Nord e o climă de frigider. Untul, peştele, carnea, aici, la marginea îngheţată a mării, ating culmea conservării. Poţi să mănânci guvizi şi bibani proaspeţi de două mii de ani. Focelor, care sunt foarte cochete, le place aici fiindcă par mult mai mici (vreau să spun că arată mult mai tinere). Urşii se conservă în costum alb, de ginere. Dar noi n-am bătut atâta drum să ne con¬servăm, ci ca să cercetăm.
Fiindcă nimeni n-a studiat oceanul îngheţat cel plin de mistere, din punctul nostru de vedere. Să lămurim o dată pentru totdeauna: unde au dispărut de aici soarele şi luna? Nu cumva au căzut în va¬luri într-o bună dimineaţă şi s-a prins deasupra gheaţă? Noi am putea face o copcă şi să le scoatem într-o lotcă. Să le uscam razele ude, într-o seară, la Steaua polară. În sfârşit, nu putem prevedea totul de azi. Vom proceda de la caz la caz.
Aţi terminat cu fularul şi gheata? Plecăm, sunteţi gata? Aoleu, până să vă pregătiţi voi, uite c-a venit polul la noi. A ajuns până la munţii de piatră şi fier, l-au văzut copacii cu frunzele mai din¬spre cer. L-au văzut ciorile şi coţofenele, care au început a-şi vărui cu zăpadă penele. Acum, că tot aţi pus să umble după mănuşi, haideţi la săniuş. N-o fi chiar ca la oceanul îngheţat, dar, ca să zic aşa, tot e ceva.



Într-o poveste

Fără veste, intraţi şi într-o poveste. Aşa, fără vorbe prea multe, unul după altul, cu mine în frunte. Luaţi-o pe poarta asta pe care scrie ,,A fost doar odată, ca niciodată", care ne aşteaptă desferecată. I-am spus portarului că aveţi treabă pe-aici, fiindcă voi sunteţi cei doisprezece pitici. De fapt, sunteţi paisprezece (dacă-o să observe, doi dintre voi spuneţi: "Suntem rezerve"). Şi mai spuneţi că sunteţi în căutarea Zânei Zânelor, furată de-un zmeu din greşeală, crezând că e cine ştie ce procopseală.
Atenţie! Aici la fiecare pas te poţi întâlni cu primejdia nas în nas. Uite, parcă ne-ar fi auzit, un balaur s-a şi ivit. Unul, două, trei, patru... are capete şapte. Numai ca să le numeri, pierzi o zi şi-o noapte. Ca scamatorul suflă foc pe nări. Dacă aş avea la mine ţigări, i-aş ieşi în întâmpinare, suflând şi eu dintr-o ţigare. L-aş învălui cu fumul, n-ar mai vedea nimic şi noi ne-am lua drumul. Dar aşa, fuga a ră¬mas ultima noastră salvare. Luaţi-o voi înainte, că mie mi-e că fug prea tare. E pe urmele noastre, care de frică s-au făcut stele verzi şi albastre. Mirela, aruncă tu acum o gresie, să nu-şi facă balaurul cine ştie ce impresie. Să ştie şi el că noi l-am citit pe Ispirescu Petre şi ştim că apar munţi înalţi, numai dacă arunci în urmă cu nişte pietre. Priviţi-i acum, he, he, he! Munţii au răsărit şi-n vârful lor sunt oi care behăie. Ce mari sunt, bată-i vina! Eu nu i-aş sări nici cu prăjina. Dar balaurul – cu el te pui? Ar mai sări peste încă un munte, dar nu-i. Nu mai rămâne decât să azvârl eu pluşul de pan¬tofi, nedespărţitul meu pluş, să se facă în urmă un mare gheţuş! Va aluneca pe el şi va cădea. Ha, ha, ha, dacă-o să-şi spargă măcar un cap tot e ceva. Mi s-a părut, ori 1-a trecut şi n-a căzut? E lângă noi, cum bine vedem. Opriţi-vă, n-are nici un rost să mai fugim când nu mai putem. Balaurul s-a oprit şi el, la un pas. De ce-o fi strâmbând din nas? Zice:
– Hei, voi sunteţi din povestea Merele de aur?
Răsuflăm uşuraţi.
– Bată-te să te bată de balaur! Povestea Merelor de aur e pe aleea cealaltă, frăţioare. N-ai văzut tăbliţa indicatoare? În conclu¬zie, bine c-a fost o confuzie.
Şi uite-aşa mergi şi mergi... Zi de vară, zăpuşeală. Nici tu, troleibuze, care alunecă pe aţe, nici tu, bunici, să te ia în braţe. Până când... ce sclipeşte acolo în depărtare? Un palat la care nu te poţi uita decât cu ochelari de soare. De altfel, în faţă se află şi trei stejari, în care sunt agăţaţi tot felul de ochelari. Puneţi-vă pe nas sticlele astea colorate – cred că nu-i vreuna lipsă – afumate ca pentru o mare eclipsă. Uite şi-un copac ceva mai măricel. Vă dau voie să vă suiţi în el. Cât mai sus, care mai de care, poate vedeţi ce urmează-n continuare.



Gâştele în afară de pericol

– Urmează să prindem o veveriţă, strigă Radu, pornind din vârful unui copac după ea, călare pe-o nuia.
– Ba, palatul, ţipă Mirela, cred că n-ai uitat de palatul acela pe care ne-ai pus să-l căutăm în depărtare cu ochelari de soare.
Eu tocmai aţipisem, că era mult somn acolo pe câmpie, poate unde la fiecare pas întâlneai o pernă din puf de păpădie. Of, că nici nu poţi să te mai odihneşti cu copiii ăştia, care-ar sta toată ziua-n poveşti! Hai, pornim spre palat, gata, aici la rădăcina copacului, adunarea! Şi să facem mai întâi numărătoarea. Că nu-i mare lucru să se ascundă vreunul dintre voi ca o buburuză, sub o frunză.
Cu cât ne apropiem de palat, auzim tot mai tare un zgomot ciudat. Parcă unui copil de zmeu, fără nici o jucărie, îi face bunicul său mizerie. De fapt, sunt uşile palatului care vorbesc între ele prin scârţîituri, urlând ca dintr-o mie de guri. Dăm buzna-năuntru şi încă de la intrare începem să căutăm zmeul c-o lumânare. S-au împuţinat zmeii, dragii mei, în poveştile vechi te-mpiedicai la fie¬care pas de ei. Era uşor să fii atunci Făt-Frumos, nici nu mă mir, cu aşa chilipir! Eu zic să ieşim, să fugim repede de aici, până nu asurzim. Nu poate fi nimeni, într-un palat ca ăsta nu rezistă nici măcar mătuşile, fiindcă scârţâie îngrozitor uşile. Aşa, iată-ne din nou la soare, să suflăm în lumânare. Fiind o lumânare focul ăsta mai marele, să-l căutăm pe zmeu cu soarele.
Pe la mijlocul poveştii – cred şi eu – oboseşti şi-naintezi tot mai greu. Faci un pas şi trebuie să-l faci tot tu şi pe celălalt. Noroc că mergem acum pe ciuperci, care sunt atât de dese, încât par asfalt. Simţiţi, măi copii, şi voi cum creşte drumul sub noi? Asta se vede după pietre şi după furnici, care rămân tot mai mici. La început pe mine aproape că m-acoperea iarba, acum, uite, ating norii cu barba. Am ajuns lângă un lac, adânc ca o scorbură de copac. Pe mal stau gâştele, unele numai în piciorul stâng, şi plâng.
– De ce plângeţi, întrebăm un gânsac, singurul, dintre toţi, care are şi moţ.
– Cum să nu ne jelim, când uite ce păţim? Vecinele noastre, ţaţele raţele, ne-au lăsat pe drumuri: au minţit într-una până ne-au îngheţat apa, de-au făcut-o cuburi. Sunt două zile de când stăm aici pe mal şi nu putem să ne scăldăm. Că în gheaţă nu poţi nici mă¬car să te uzi, darmite să te scufunzi. Ne-am da măcar de-a săniuşul, dar, una, nu ne sade, două, ce ne facem de labe? Că dacă pe gheaţă le tocim, într-o săptămână le isprăvim. Şi n-o să mai avem cu ce cutreiera poienele, doar labele nu ne cresc în fiecare primăvară ca pantofii voştri sau ca, nouă, penele. Deci, cum să nu plângem, copii dumneavoastră, când închişi în această situaţie nu putem sări pe nici o fereastră?
Văzând noi ce mare jale, am ajuns la concluzia că gâştele trebuie ajutate şi nicidecum mâncate. Dacă apa se face bocnă la o minciună de raţă, ea tot c-o minciună se dezgheaţă. Asta a fost părerea lui Radu, fireşte, care în privinţa minciunilor ştie el ce vorbeşte. Dar eu, în timpul ăsta numai ce mă aplec şi montez pe o ramură de salcie un bec. L-am aprins ziua, amiaza-mare, şi lacul a-nceput să se dezgheţe, crezând că e soare. Gâştele, ga, ga, ga! huştiuluc, în apă într-o clipă. Gânsacul mi-a mulţumit, dându-mi o pană dintr-o aripă. Când n-o să mai ştii ce să mai spui – zice – când te va ajunge năpasta, uită-te o dată la pana asta.



Calul fermecat, dar nefermecat bine

Acum, fiindcă pe Zâna Zânelor tot n-am găsit-o, putem porni mai departe. Eu am şi pornit-o. Zmeul care-a furat-o din greşeală, crezând că e cine ştie ce procopseală, văzându-ne c-am plecat pe urmele lui cu dreptul, s-a retras tot mai în adâncul poveştii. Deşteptul. Dar oriunde s-o ascunde, oriunde-o fi, tot l-om dibui! Că, om fi mici, dar (oricine poate să observe) noi suntem cei doisprezece pitici (în frunte, bineînţeles, cele două rezerve). Chestiunea care ne pune puţin în încurcătură e că aici drumul face o cotitură. Şi se ştie, zmeii când fug prind o viteză atât de drăcească, încât le vine foarte greu să cotească. Vom lăsa drumul cel drept, deci, tăind po¬vestea pe una din poteci. Dar nu vă risipiţi ca iepurii care încotro, ho! Mergeţi mai strânşi, aşa, că din moment în moment se poate întâmpla ceva. Vreo întâmplare care să vă lase cu gura căscată de mirare. Şi cel care-o să fie prea la coadă, n-o s-o vadă. Că minunile nu se repetă ca filmul în culori, să-l vedeţi cu bunica, în şapte zile de şapte ori.
Mergem noi, mergem, când, deodată, în iarba cea grasă, Mirela dă de un pui de broască ţestoasă. Era supărat foc şi, ca orice copil, plângea cu lacrimi de crocodil. Zicea că broasca ţestoasă doarme de vreo patru zile sub ţestul ei de-o sută de chile. Şi degeaba cio¬căneşte el cu lăbuţele ude, că ţestul e gros şi broasca nu-l aude. Şi uite, n-are cine să-l bage-n seamă, n-are cu cine să mai vorbească, aşa, ca de la pui la mamă. Încercăm noi s-o trezim, dar ţi-ai găsit! Poţi trezi un pietroi adormit? Ne-nvârtim în jurul ei până când lui Ilie îi dă prin gând să-i pună o sonerie. Când a fost gata, a doua zi în zori, i-am spus puiului să sune de-o sută de ori. La a nouăzeci şi noua oară, broasca a scos capul afară. Mare i-a fost bucuria când şi-a văzut odrasla jucându-se cu soneria. "Adio somn – a zis – n-o să te mai întâlnesc! Drumeţilor, vă foarte mulţumesc!" Am plecat lăsând gălăgie în jurul ei ca-n jurul şarpelui cu clopoţei. Dar nu făcusem nici o sută de paşi în continuare, când un vultur s-a repezit şi-a luat broasca în gheare. Cu ea, nemaipomenit, uite tocmai în vârful cerului s-a suit. De-acolo o s-o arunce, cum aruncă jucătorii discul, să-i spargă platoşa groasă şi-apoi s-o sfâşie cu pliscul. Hai să strângem flori şi frunze, să le risipim pe vale, să cadă broasca pe moale. A nimerit într-o claie de fân; ura! am scăpat-o de la moarte. Vulturul morocănos s-a dus în altă parte. De-acum broasca va trăi sub ţestul ei, 400 de ani, ehei! Că aşa trăiesc ele, mult cât evul mediu, nu ca unii oameni, cât un concediu! Vine şi puiul cel mic dintr-o parte, frecându-se la ochi de cele-ntâmplate. Explică-i tu cum a fost, Ilie, şi spune-i să nu mai facă abuz de sonerie. Că asur¬zeşte iarba şi mărăcinii şi, uite, întărâtă vecinii.
Şi iar mergi şi iar mergi, numai pe jos staţii întregi! Totul ar fi fost excelent, dacă nu ni se-ntâmpla un accident. Tot bătând atâţia câmpi de când răsare până apune soarele, nu-i normal să ne doară picioarele? Eram la o cotitură când Radu zice: "Gata, eu am făcut o bătătură. Of, parcă mi-a intrat un munte-n pantof". Atunci ne-am oprit şi, punând toţi degetul la tâmplă, ne-am gândit. Ne-am concen¬trat cât ne-am concentrat, până-am hotărât: ne trebuie un cal fer¬mecat! Unul cât tot magazinul de jucării de mare, un cal care să zboare. Şi-n loc de copite, să aibă aripile potcovite. Ştiţi: ca să nu li se tocească vârfurile prea tare şi să fie numai zimţi, când s-a¬ting în zbor de stelele fierbinţi.



Zmeule, nenorocitule

Eu am un plan, cum să găsim calul năzdrăvan. Rupeţi fiecare câte un smoc de iarbă grasă din această vale răcoroasă. Învârtiţi-vă cu el în sân pân' o să ameţească văzduhul de mireasmă de fân. Nu vedeţi cum iarba a început de miresme să fumege? Caii poveştii, care pasc pe undeva prin apropiere, or s-o adulmece. Şi vor veni, mai tare sau mai încet, ca atraşi de-un magnet. Au şi-nceput să s-arate din câmpie: zece, o sută, o herghelie. Priviţi ce mândreţe de cai.
– Alege-ţi, Radule, unul, hai.
– Trebuie să-l aleg, zice Radu, pe cel mai răpciugos. Aşa face-ntotdeauna şi Făt-Frumos. Ne-am aşezat atunci pe-o buturugă şi-am aşteptat să sosească şi calul cel plin de răpciugă. După un ceas s-a auzit un nechezat mic, cam cât un miorlăit de pisic. În sfârşit, a apărut un fel de mânz bătrân, ştirb de tot şi de tot spân. Privea tot timpul pământul şi nu înainta decât când nu bătea vântul.
– Asta e, zise Radu, calul cel slab ca gardu'. Şi încălecând, numai ce-l vedem cu mârţoagă cu tot căzând. L-am ridicat cu toţii si cu chiu, cu vai am pornit mai departe, împingând calul, ca pe un camion hodorogit, din spate. Speram că mârţoaga va merge aşa strâmb numai până după primul dâmb. Acolo unde se va scutura odată, arătându-şi faţa sa cea fermecată. Dar am trecut şi cel de-al o sutelea dâmb şi calul mergea tot mai strâmb. N-osă mai putem înainta, dacă n-om mânca. Dar partea cea proastă e că deocamdată n-avem nimic în traistă. Zău că n-ar strica acum nişte gâşte. Dragii mei, mi-am adus aminte de pana gânsacului, prin asociaţie de idei. "Pri¬veşte-o când ţi-o fi mai greu", mi-a spus acel gânsac. Ceea ce şi fac. Nu simţiţi un miros plăcut în nări? Razele soarelui au devenit frigări, învârtind nu ştiu ce fel de friptură ce-ţi lasă o impresie bună în gură. Din cuptorul zării iese o tavă măreaţă. Gâştele ne-au trimis, friptă, o... raţă.
Într-un minut n-a mai rămas nimic în tavă (că raţa a fost gro¬zavă). Tocmai atunci s-a auzit un răget ca de leu. Aoleu! "Ăsta o fi Zmeu?" întreb, nu că mi-ar fi frică, dar ştiţi: o-ntrebare nu strică. Deodată toate lucrurile au început să tremure, ca la cutremure. Jucaţi-vă aici de-a ce vreţi voi. Eu mă duc un minut la război. "Unde eşti, zmeule? îi zic, că nu ştiu din ce cauză nu mai văd nimic." "Sunt chiar în faţa ta, între aceşti doi stejari", zise zmeul, aruncându-mi o pereche de ochelari. "Stai pe loc! să nu fugi în altă parte, vin să te bat, cum scrie la carte." Dar, când să plec, Radu îmi face scandal: "Cum pleci, nene, la bătălie fără cal?" Avea dreaptate, dar calul cel leşinat stătea tot nefermecat. Ei, comedie mare! Neavând încotro, am luat eu calul în spinare. Zmeul era, dimpotrivă, călare.
Văzându-ne în felul ăsta pe noi, zmeul se dădea tot mai înapoi. Cât era el de tare şi mare îl speria o astfel de arătare. "Care eşti calul şi care eşti călăreţul?" a întrebat nătăfleţul. A căzut apoi ţeapăn în iarbă şi-a căscat de trei ori. "Ce faci, zmeule, mori?" "Mor, a răspuns el, îndreptându-şi faţa spre nord. M-ai speriat prea tare şi am avut un atac de cord."
Eh, şi acum ar trebui să urmeze nunta cu Zâna Zânelor, care a şi ieşit în iatac, fericită că i-am venit zmeului de hac. (Şi-a mutat palatul aici pe câmpie, să asiste la bătălie.) E foarte frumoasă, iar o zână ca ea, orice aţi zice, nu-i de colea. Aş putea stârni o nuntă formidabilă, cum stârneşte vrăjitorul furtuna. Aş pofti la ea soarele, munţii si luna. Dar ştiţi voi, lucrurile acestea lungesc foarte mult povestea. Acum, c-am scăpat-o de cel mai teribil dintre zmei, Zâna Zânelor se va descurca şi singură-n viaţă, să n-avem noi grija ei. Hai deci să facem cale-ntoarsă, că mai avem şi alte persoane pe acasă. Care-i drumul pe care-am venit? Acesta-i, nu vedeţi cu tăl¬pile cât l-am tocit? Şi-n plus vântul care zgâlţâie de uşă a presărat pe el tărâţe din lună, ca dintr-o păpuşă. Ca să-l ştim, să nu ne ră¬tăcim. Şi ca să strălucească drumul nostru, sub stele, fantastic, la noapte, când l-or linge vulpile de material plastic.



Măr

Ştiţi că zânele frumoase, când vor, pot să-şi ascundă patul, oglinda, tot palatul într-un măr. Spun două-trei cuvinte şi, cât ţi-i castelul lor de mare, dă buzna în măr cu coarnele turnurilor înainte. Eu am dat de un măr fermecat, în care te poţi plimba în lung şi-n lat. Toată lumea a-ncăput aici, colorată ca pentru pitici. Izvoarele şi fluviile pe care le avem se află-n ea, făcute ghem. Tragi de o aţă mai albastră şi, când colo, pe ea, vezi că scrie "Dunărea". Munţii se află şi ei la locul lor, spre cer ca un deget arătător. Pot să vă spun în continuare că aceşti munţi s-au format prin evaporare. Demult, de tot, în locul lor era un fel de ocean, mai adânc decât cel mai adânc lighean. Dar a bătut vântul, a bătut vântul, luând mereu valurile, până a făcut apa una cu pământul. Aşa au apărut aceşti munţi de stei, care sunt uscaţi dacă pui mâna pe ei. Unde voiam însă să ajung pe drumul cel mai lung? Munţii înalţi sunt foarte importanţi. Asta se şi vede, să se uite mai bine cine nu crede. Un urât stă lângă un pisc ameţitor, în care sună aurul ca banii într-un ulcior. Altul trage cu un cârlig dintr-o văgăună o blană de urs foarte bună. Şi mai departe, totul îşi are rostul lui, ce să vă mai spui!
Pietroaiele astea din jur arată cu vârf şi-ndesat că noi le-am fa¬bricat. Facem din lâna stelelor bidinele, vopsim noaptea casele cu ele. Batem apa până scoatem din ea lumina, ca din lapte smântâna. Soarele, care e de fier, zilnic rugineşte, şi rugina lui cade pe noi de ne-ncălzeşte. Noi o strângem în cearşafuri, umplem cu ele câmpul şi facem să crească mai repede grâul şi porumbul. Priviţi acum la maşinile care zbârnâie mereu şi înţelegeţi ce vă spun eu: tehnica asta e foarte complicată, dar toată şmecheria stă într-o roată. Ea e tartorele, poţi face tot ce vrei cu ea, după cum se învârte aşa, ori altmintrelea. Iată, pot să încerc, dacă o-nvârt cu mâna, e cerc. Poţi să te joci pe lângă casă până te strigă la masă. Dacă încaleci pe ea te duce fără să te opreşti până unde vrei să creşti. O aşezi culcată – e moară, macină făina toată. Îi pui deasupra o casă şi niscai aripi de carton, poţi să zbori cu ea la aerodrom. De-aia părinţii noştri, toţi, fumează şi fac roţi. Le leagă de copaci, de calea ferată, de vapoare, de şosele şi fac toate treburile cu ele.



Unu şi cu celelalte numere

Fiecare dintre voi a-nvăţat să numere până la doi. Aici v-aţi oprit şi, de osteneală, aţi adormit.
– Aoleu, ce-i?
Dar în vis l-aţi văzut pe 3. Era ceva, ca o namilă înfiorătoare, şi – culmea – mergea şi mai departe cu groaza: avea 4 picioare. Când v-aţi trezit era ora 5; pe câmp veneau oile de la servici. Câte oi acum dau cu praf pe drum, parcă încondeiază un ou? Na, c-aţi adormit din nou.
– O, chiar de-aţi dormi sub pat, nimeni nu va scăpa de numărat. Numerele vă vor urmări în adormirile voastre cele mai adânci şi le veţi visa pe brânci. Deoarece ele trebuie să vă intre bine în cap – asta e. Dă-le naibii, că sunt şi importante, ca în viaţă toate celelalte.
1 este un pic peste nimic. De exemplu, floarea asta cu care eu mi-am încrucişat drumul zice: a mai trecut unul. Şi cu asta a ispră¬vit cu persoana mea şi aşteaptă să treacă prin dreptul ei altcineva. Noi am fost la munte – mi-aduc aminte ca azi – şi-am văzut o mie de brazi. Iepuri o sută dintr-o dată, dar asta cred că era o şmeche¬rie a unuia, gogonată. Unul singur cred că era, care aşa de repede fugea, încât oriunde te uitai, îl vedeai.
Deci, orice ai face – hop! un număr, îţi sare ca un papagal pe umăr. Acasă, să zicem, când vreţi să vă jucaţi şi voi, s-aude, şi vă fac morală un milion de rude.
Aşa că, aflaţi: numărăm şi suntem număraţi. Pe mine, de exemplu, mă numără ceasul deşteptător, pe la şapte, spunându-mi să mă duc la servici, cu limbă de moarte. (Că după aia el adoarme din nou, ori moare până la învierea din dimineaţa următoare.) Şi soarele mă are în socoteala lui, bineânţeles. Deocamdată sunt un număr cuminte, care la fiecare adunare îi ies. Eu simt de departe, dar nu mă doare această numărătoare. Numai bătrânii se văietă îngrozitor, când li se adună câte-o mână, câte-un picior. Şi atunci roagă pe câte unul ca voi, vreun pici, să strige pentru ei: "sunt aici".
De-aia zic: învăţaţi numărătoarea pe degete, pe fraţi, pe clanţele uşii, pe dinţi, să-i puteţi ajuta pe bunici, pe părinţi. Seara când vi se face patul să vă gândiţi: unde am ajuns cu număratul? Şi să adormiţi.



În clocotul pieţii

Aici vin teatrele de păpuşi, la anumite ceasuri, să ia morcovi pentru nasuri. Şi pentru cap, tărtăcuţe, şi pentru vulpi, tărâţe.
Printre tarabele vechi e atâta gălăgie, că-ţi trece peste urechi. Dar nouă nu ne pasă: oriunde e gălăgie ne simţim ca acasă. Locul ăsta cred că este tot atât de mare cam cât o mare. Aici parcă s-a adunat tot ce mişcă în apă sau pe uscat. Melci codobelci şi raci urâţi şi goi, cărora le e totuna dacă merg înainte sau înapoi. Oamenii stropesc cu lacrimi ceapa, să crească, ori mângâie mieii vii şi spun poezii. Poţi vorbi cât vrei, că ai unde. În prima jumătate a pieţei, toată lumea întreabă, şi în cealaltă toată lumea răspunde. În pauze se lasă o linişte ca după furtună, de se aud cum ies ridichile de lună. Sau ciupercile noi cum ies, în cap cu câte un alb fes. Copii, spuneţi-mi acum sincer, pe cuvânt de onoare, a ce miroase mai tare? – A vitamine!... Viorel a răspuns foarte bine. Da, cele mai multe vitamine de pe pământ, nu la farmacie, pe tarabele astea sunt. Pentru că ele se cheamă aici măr şi piersică. Şi pe-astea le mănânci de drag, chiar de-a valma, nu ţi le dă mama... cu palma. Uite, acest curcan zicea că dacă înghite singur tot sacul cu nuci o să crape. Acum un nene trebuie să stea lângă el, să-l îndoape. La fiecare oră îl apucă şi-i îndeasă pe gât câte-o nucă. Curcanul se strâmbă tot, ca de aguridă, şi crede că omul vrea să-l vândă în loc de clepsidră. Ce să vă mai spun despre piaţă? Seamănă cu o bucătărie plină de abur şi ceaţă. Gospodinele grăbite aleargă din loc în loc, parcă după fiecare vorbă le-ar da-n foc. Dar şi când pun ochii pe câte-o găină, atât de mult o fixează, încât o hipnotizează. Într-o iarnă am văzut o găină de-asta hipnotizată, ţinându-se, cuminte, pe străzile multe, după o blană de vulpe.
Acum ca să nu ne-ntoarcem chiar cu mâna goală, hai să luăm sfecla asta dată cu vopseală. O punem acasă la unul din noi, la oricare, într-un ghiveci de floare. Şi sfecla va creşte în jos încet, încet, prin tavan, prin parchet. Iar în zilele când n-avem ce face, o să ne strângem grămadă, prinzând-o de coadă. Şi vom trage toţi de ea cât vom putea.



Pe fundul tuturor ploilor

Este ceasul fermecat, când peştii împing scoicile pe uscat. Peştii ori racii, nu ţin minte, ca să le-ncarce cu merinde. Râme, firi¬mituri de pâine, pentru a le trage pline în mare, mâine, făcând să scârţâie nisipul de pe plajă, încet, la ora patru fără un sfert. Trebuie să profităm de această tăcere teribilă, când nu se aude nici o che¬mare la vilă. La mare am fost anul trecut (scrie la carte), acum o să facem un pas mai departe. Un pas mare, chiar în mare. Hai, Mirela, nu fi supărată, încalţ-o ca pe o gheată. Una cam largă, în care ar încăpea şi casa şi strada cu băieţii şi fetele, şi tot ai putea să-i legi şireturile. Lumea vine aici s-o privească doar pe dinafară. Ce atitudine superficială! Nouă, va să zică, nu ne e de loc frică. Am băut apă multă acasă, cam câte o litră. De-aia acum nu ne-necăm, doar ne scufundăm, ne scufundăm. Ce ne salvează e că nici unul nu ştim să-notăm. Asta ne-ajută, nici gând, şi ne dă curaj să-ajungem mai repede la fund. Acolo vom vedea tot felul de alge amare, printre care înoată topoare. Deocamdată întâlnim numai peşti strălucind prin apă, parcă ar fi pictaţi pe fereşti. Se miră ca nişte copii că suntem ca ei, vii. Pentru ei, am luat special în buzunare, presaţi, pureci de mare, uscaţi. Obraznicii, vin şi mi-i mănâncă din palmă, frumos, cu botul, mângâindu-mi, cu coada, cotul. Şi se ţin după noi scai, formând un fel de imens alai. Nu, mai bine zis, un evantai. Dacă cineva se va-ncălzi, îl poate folosi. Desigur, să nu-l mişte prea furtunos, că împinge vapoarele-n adâncul primejdios. Unele au mai fost luate de talaz si, vezi, stau răsturnate si azi. Această corabie cu pânzele numai aţe se roagă s-o luăm în braţe... Şi, tot-aşa, ne lăsăm încet, la vale. Apa e un teren alunecos şi foarte moale. Peştii cresc uşor prin ea, ca prin pământ iarba. După cum era de aşteptat, fundul mării e supraaglomerat. Fel de fel de şerpi şi alte lighioane fac bule de aer şi baloane. Caii de mare tropăie peste tot, grămadă, cu covrigi de şerpi în coadă. Peştişorii se joacă cu cochilii de boabe de fasole şi caută prin bărcile înverzite busole. Nu c-ar fi ahtiaţi să afle nordul, sudul sau estul, pe ei îi interesează din busolă restul: după gradul cutiei, de perfecţionare, ştiu că afară e secolul cutare sau cutare. (Deci tot un fel de orientare). Ar fi multe de văzut în acest loc sticlos, unde marea se termină-n jos. De ce vietăţile toate au gurile căscate? Nu e lumină aici, e un întuneric groaznic, că soarele e tocmai la dracu în praznic. De aceea, vieţuitoarele ţin deschisă gura, luminând fundul mării cu dantura.
Ce-ar fi să fierbem şi noi o ciorbă pescărească, într-o scorbură de ţestoasă (broască)? Luaţi cu lingura, cât e fierbinte, ciorba asta bună o s-o ţineţi minte. Aşa, acum ne-am pus burta la cale – si-n felul ăsta ieşim din mare.



Să îmbătrânim - de-o probă

Hai să intrăm în această cetate, din pură curiozitate. Adică pentru o zi fiecare copil mic să-şi fie lui însuşi bunic. Să-şi spună poveşti şi singur să-şi dea plin de gravitate sfaturi, pe care tot el să le creadă în taină fleacuri. Deci astăzi n-o să ne mai scapere pe nici un drum picioarele: stăm acasă şi zicem că ne dor şalele. Of, eu simt creştetul parcă-mi cresc din el cuie şi mai am alt junghi tocmai la mama dracului, în călcâie. Nu ştiu, aţi remarcat oftatul? Bătrâneţea începe, aşadar, o dată cu văitatul. Iată-ne într-o lume fermecată, pe lângă care orice poveste pare seacă şi adevărată. Din copii am devenit dintr-o dată moşi şi strămoşi şi purtăm galoşi. Am văzut în viaţă atât de multe, încât, ca să nu le uităm, ne-am făcut noduri în ridurile de pe frunte. Va să zică, soarele acolo apune şi dincolo răsare, iar apa curge numai de la deal la vale. Am învăţat ghinionul nostru pe brânci, de când eram ţânci. De-aia la toate lucru¬rile rele sau bune putem da acum din cap cu înţelepciune. Ioane, tu mă auzi? Vorbim cam tare, să zicem că suntem surzi. Ne-a rămas nasul numai pentru zile mari şi trebuie să-i punem şi lui ochelari. Pielea de pe mâini s-a cam bătucit şi ne trebuie o pereche de ochelari şi pentru pipăit.
M-am întrebat eu toată viaţa: cam cum se simte un licurici dimineaţa? Toată noaptea cu făptura lui, deşteaptă, a făcut lumină în stânga şi-n dreapta. Şi deodată îl cuprinde uimirea când simte că i s-a întrerupt strălucirea. Ziua n-are mai mult foc pe el decât urzicile. Dau peste el şi-l calcă, pardon, până şi furnicile.
Totul e clar: când eşti bătrân trebuie să mergi cu maşina sau cel puţin într-un car. Eşti ca în vârful unui munte urcat, călcând piatră cu piatră şi acum parcă te duci unde ai treabă cu munte cu tot odată. Face pentru greutatea asta măreaţă să trăieşti o viaţă?
Dar ne-au intrat nişte lacrimi în ochi şi ne strâng, iar bunicii noştri adevăraţi, ştiţi şi voi, niciodată nu plâng. Uite, tocmai răsare în fereastră luna – să le dăm hainele înapoi şi să le sărutăm mâna. Şi să le spunem că, aşa cum sunt, sunt cei mai grozavi de pe pământ. Că din barba lor albă şi mare izvorăşte numai linişte şi împăcare. Dar să nu le spunem că am fost şi noi bătrâni într-o doară, dintr-o dimineaţă până într-o seară.
Iute înapoi până la copilărie, să întinerim. Şi să plângem acolo cât poftim.



La polul sud

Noi am fost la Polul Nord, dar, după câte aud, Polul Nord e mort fără Polul Sud. Trebuie să le vezi pe amândouă aceste talere de ceaţă, dacă vrei să ai un echilibru în viaţă. Câteodată simţiţi şi voi,copii, nu e aşa, că vă lipseşte ceva? Polul Sud îl simţi că nu-l ai ca za¬hărul din ceai. Prin urmare, fiţi gata de plecare. Aoleu, dar în port, pentru călătorie, nu ne-a rămas decât această corabie de hârtie. Eu zic, cu puţină iniţiativă, să facem alta, de sugativă. S-o construim repede, că vremea trece şi pe drum vă explic eu de ce. Gata, catar¬gele şi cârmele? Trageţi acum de toate sforile şi sârmele! Daţi-mi o pipă, să fac şi eu puţin fum, cam cât rămâne de la o salvă de tun. Vă miroase a alge şi a sare?
Aflaţi că sunteţi de trei zile pe mare. Iată, valurile cum răsar dintr-o parte şi-n cealaltă apun, şi se duc să fure de la mal săpun. Săpun uitat dinadins acolo, pe ţărm, de copiii cuminţi şi uituci, ca să aibă marea cu ce face clăbuci.
Şi cum plutim noi aşa spre Polul Sud, apa intră in corabie, dar eu mă fac că n-o aud. Mult mai periculoasă, în acest moment, aflaţi, este corabia de piraţi. Până acum trebuia să se şi arate, frate. Dar nu s-aude nici un zvon, tocmai noi o s-avem ghinion! Să n-ai ce povesti acasă, ceva fioros şi nă¬prasnic, asta e groaznic! Ura, suntem salvaţi! Iată corabia de piraţi! Au aflat că mergem unde ne duce curentul şi vor să ne fure subiec¬tul. O, dragii mei marinari, hai să fugim cât mai repede şi să fim tari. Dar, vai, ei măresc, măresc viteza şi respiraţia lor ne zburleşte sufletul ca freza. Dar tocmai când să pună mâna pe noi, lip! corabia li s-a împotmolit în nisip. Căci sugativa noastră, vedeţi! Le-a supt marea de sub lopeţi. Parcă ne pare rău că nu ne-au prins piraţii un pic, aşa, măcar de degetul mic. Se-ntâmplau cine ştie ce fapte ciudate. Dar şi ei au fost nişte mămăligi şi jumătate. Acum mergem înainte în felul următor: scoţând din corabie nor după nor. Dacă stoarcem, de exemplu, numai o lopată, se face înainte o baltă lată. Şi noi plutim mereu pe ea, la ore fixe şi la trei sferturi, de-a valma, peste dealuri şi deserturi. Străbatem fel de fel de ţări, nu mai vorbim de cele nouă mări. E frumos să vezi insulele de mărgean, cu obiceiurile lor prin ochean. În Sahara oamenii sunt legaţi la cap c-un şervet şi mănâncă şerbet. Dar nu e chip să bea la urmă şi apă din nisip. Că unde dai şi unde crapă tocmai acolo nu-i apă. Scutu¬raţi peste ei o pânză mai nouă, să creadă că din rugăciunile lor a-nceput să plouă.



La o adică

Vine leul lipa-lipa, mai fioros decât gripa. Simţiţi în inimă o căl¬dură ca para? Asta înseamnă că suntem tot în Sahara. Iată dihania deschide gura, ridicând şi mai mult temperatura. Totuşi, la noi n-o să vină, pentru că la toţi ni s-a făcut pielea de găină. Şi leii, după câte am auzit de la nişte vecini, nu se dau la păsări şi la găini.
În continuare, dragii mei, cred că o să renunţăm la jupuirea aces¬tor lei. Blănurile le sunt grozav de bine pe trup lipite, din grumaz şi până la ghearele şlefuite. Şi la urmă trebuie să le cărăm în circa şi, oricum, ne încurcă. Să nu mai vânăm nici tigri, nici lei, nici leoparzi, nici nimic. Eu aşa zic. Să ne retragem mai bine în a noastră corabie, care merge pe sub streşinile valurilor ca o vrabie. Ce dacă rămâne în urmă pustiul nevăzut? Nu-i primul lucru pe care-l lăsăm noi început! Gata. Unde vedeţi o mare înfigeţi iute lopata. Brr! E din ce în ce mai rece! Suntem mai lângă Oceanul îngheţat, cu fiecare spaimă ce trece. Un pescăruş obosit (n-am aici un loc cald unde să-l culc) ne trimite din zbor primul fulg. Va veni în curând şi zăpada, ehei, prin asociaţie de idei. Înseamnă că polul se apropie, vrând-nevrând, acum e la o aruncătură de gând. Vezi? a şi început să mă ningă în cap cu nori. Fulgii se-nmulţesc, ca şi stelele prin spori. Adică se sparge fulgul, că nu e de fier, şi curg din el seminţele de cer. A-ngheţat dintr-o dată şi apa bine, să ne mutăm toţi pe patine. Căci la Polul Sud nu poţi să te duci cu un cleşte de spart nuci. Gheaţa aici e groasă cât geamurile caselor toate, chituite bine şi-ngheţate. Poţi să dai cu mingea-n ea, acum şi pururea. Că n-o să sară nici un ciob, n-o să faci oceanul zob. Deci, ne apropiem printre pinguini şi degeraturi. Polul Sud începe cu suflatul în palmă şi cu celelalte apucături. Daţi-mi mie ocheanul cel cu pluş nou lus¬truit, să văd acum unde e pământul uşor turtit? Că acolo cică polul vine, ca să poată sta mai bine. E punctul unde trebuie să mergem fiecare şi în loc de steaguri să punem degetul mare. Să strălucească amprentele noastre, numai semne şi linii, până în ochii viito¬rimii. Să ştie toată lumea că noi am ajuns până aici încă de pe când eram pitici. Foarte simplu am ajuns: învârtind cârma mereu la babord. Dar ce scrie pe tabla aceea? "Polul Nord". Aoleu, acesta e adevărul goluţ-gol: am greşit calea exact c-un pol. La o răscruce cred că ne-am încurcat, ca un copil care cade: bum! din pat. Căci, la fiecare răscruce, aţi observat şi voi, de ce? pentru ce? – sunt două drumuri identice. Unul este cel bun, pe care trebuie să mergi înainte cu fală, şi altul e drumul de păcăleală. Noi am por¬nit falnici spre sud, ca să ajungem – să nici n-aud! La nordul cel gol şi sărac, pe care-l ştie după licheni orice pârlit de copac. Dar, la urma urmei, aşa e în viaţă: te mai înşeli. Parcă oamenii mari nu fac şi ei câteodată nişte greşeli?! Noi am pus mâna pe Polul Nord, nu e aşa? care nu e nici el de colea. Acum trebuie numai, ca s-o dregem, să punem de acord scopul cu locul. Ia să se prezinte aici un băieţel cu muşchi de oţel, care să se urce înapoi pe cuvintele noastre în sus, pe toate câte le-am spus. Ca pe catargele unei corăbii, numai pânze şi frânghii, de care te ţii. Care eşti voinicul? Tu, Titu? Urcă-te până în vârful poveştii noastre şi schimbă-i repede titlu!



Feriţi cerul

Da' departe ne-am mai plimbat, nu ştiu dacă-aţi observat. Am tocit ca pe preşuri cele patru puncte cardinale, luându-le pe picioare. V-am dus în lună şi mai încolo, din stea în stea, pe răspunderea mea. Dar, aici, la doi paşi, cresc ciuperci sau un oraş? Hai astăzi să-l privim, că şi noi tot în case locuim, dacă stai să te gândeşti. Mai ales noaptea şi-n timpul dintre poveşti.
Aşadar, locul a fost mai întâi desenat cu cretă şi var. Apoi s-au îngrămădit cărămida, cimentul, lemnele, fierul. Şi când casele au început să răsară, cineva a strigat: "Feriţi cerul!" E un zgomot surd ca de moară, plus încă o morişcă. Un Manole plin pe piept de frişca îşi tot aşază cărămizi sub picioare şi se-nalţă. Din când în când măsoară zidul c-o aţă. Şi, tot aşa, cât ţi-i ziua de mare. Pe la etajul şapte fumează şi el o ţigare şi pe unde-o ia fumul înseamnă locul c-un creion roşu şi face coşu'. Ştiţi, chiar dacă blocurile au calori¬fere, pe fiecare acoperiş trebuie să fie un coş, ba chiar două, dacă se poate: pentru cuibul berzelor necivilizate (care şi acum încă se mai încălzesc cu fum). Până le e gata acoperişul, berzele clempăne din cioc: clac-clac! şi stau cu bagajele-ntr-un copac. O, dar eu am ajuns prea repede sus, până la berze mai sunt multe de spus. Încetul cu-ncetul un meşter aşază parchetul, în timp ce-n jurul lui o albină tot zboară, gândindu-se dacă nu-i cazul să-l dea cu ceară. Nenea, ăsta, care are o şapcă de hârtie, grozavă, de ce credeţi că se uită acum printr-o ţeavă? El e cu instalaţia de apă şi vrea să vadă, în depărtare, dacă celălalt capăt al ţevii e înfipt în mare. Fiindcă oricare robinet bun trebuie azi, pentru orice eventualitate, să aibă legătură c-un val sau un talaz. Dacă apa cumva se opreşte, înseamnă c-a intrat pe ţeava vreun peşte. Ce mai e şi asta? Fe¬reastră. Pe aici se vede limpede cum vine primăvara cu iarba sau toamna cu norii – depinde în care parte zboară cocorii. Că ei sunt cei care numără clipele şi-nvârt soarele cu aripele. Pereţii acum sunt goi, adică nemâzgăliţi de voi. Într-o bună dimineaţă aici se vor muta oameni cu tablouri în braţe, fiindcă odaia parcă n-are căl¬dură, dacă pe pereţi nu-i ceva, vreo pictură. Eu, de exemplu, am una cu două bufniţe pe care le-am botezat Ciulniţe. Au ochii mari, toată ziua veghează de parcă fotografiază. Cât noi ne-am tot foit, casa asta aproape că s-a isprăvit. Unde-am stat adineauri e parterul, acum suntem la etajul şapte, deasupra căruia locuieşte cerul.



Cai verzi şl întâmplări breze

Zilei acesteia făceţi-i un nod, să n-o uitaţi ca pe-o jucărie în pod. Veţi vedea primul film din viaţă, începeţi, va să zică, o perioadă măreaţă. Na, că m-am emoţionat şi eu ca o femeie, cu toate că sunt frecat de multe spectacole şi matinee. Da, de astăzi, acces şi voi o să aveţi la umbrele de pe pereţi.
Aflaţi că filmul, acest domn, îşi are rădăcinile în somn. Originile lui se pierd, hăt, în depărtare, când primul om a adormit din picioare. El a început atunci să viseze fel de fel de cai verzi şi întâmplări breze. Când s-a trezit era jumătate somnoros, jumătate fericit. Parcă s-ar fi tras a doua oară dintr-o maimuţă net superioară. De atunci, printre brontozauri, suliţi şi săgeţi, care fac mare vaier, filmul plutea şi el în aer. Până când un scamator fără pereche şi-a fotografiat visul şi a doua zi l-a scos din cap pe o ureche. Aşa a apărut perioada filmului surdo-mut.
Pentru că personajele se mişcau ca nişte lemne şi se-nţelegeau prin semne (Cum spuneam, filmul anterior era aşa-zisul film orb sau chior. Filmul nu numai că nu se auzea, dar nici nu se vedea. Veneau spectatorii la cinema şi pe ecran nu apărea cineva. Nu se vedea nimeni, cum să vă zic? Nu se vedea nimic. Dar nici unul nu îndrăznea a pleca, pentru că nu era niciodată sigur dacă s-a terminat ori ba. Până când venea portarul: "Mai duceţi-vă şi acasă, oameni buni, că n-aţi fi nebuni").
Astăzi filmul a evoluat într-un aşa hal încât dacă e vorba în el despre un cal, nu numai că-l vezi, dar îl şi auzi şi nu mai trebuie ca tu în locul lui să nechezi. În viitor tehnica va face asemenea cotituri, încât se tinde să poţi să şi încaleci pe el şi să-l furi.
Ce se întâmplă în filme? Să facem acum lumină şi în această beznă legitimă. Aflaţi că e greu să spui dinainte despre ce e vorba, în cu¬vinte. Trebuie să vedeţi întâi filmul, măi prunci. Atunci şi nici atunci îi veţi vedea pe Făt-Frumos, Ileana Cosânzeana, zmei, fapte grozave, şapte pitici şi tot ce mai decurge de aici.
Iar când adormi la cinematograf niţel, înseamnă că vezi două filme în paralel. Unul cel de pe ecran, cu o acţiune cam plicticoasă, şi altul, visul tău, pe care ţi l-ai adus de-acasă. De aceea, pentru filmele proaste, directorii cinematografelor stau în dubiu dacă n-ar trebui să plăteşti un bilet dublu.
Dar care-o fi pricina de nu se mai stinge odată lumina? Ar trebui să înceapă matineul, în sfârşit, de-atâta istorie am răguşit. Gata, în faţa voastră primii iepuri urecheaţi fugăresc primii elefanţi. Nu vă tot foiţi pe scaune, ci fiţi şi voi mai emoţionaţi.



Căutăm o frunză

M-a apucat un dor de frunze, în suflet şi peste tot, că nu mai pot. Hai să căutăm una, că e vânt şi că e ceaţă. Care-o găseşte primul o să aibă noroc în viaţă.
Ştiam că frunzele astea toate sunt nişte obraznice şi jumătate. Cel puţin, măturătorii de stradă, doamne, să nu le vadă. Odată unul s-a suit într-un castan pe o frânghie de viţă şi a pus în vârful fiecărei ramuri o piuliţă. Să se oprească toate frunzele in interiorul copacului, ca într-un tub, şi să nu răsară decât când o da el drumul la şurub. Dar chiar şi aşa, până a doua zi dimineaţă pomul înflorise cu verdeaţă. Ba, mai căzuseră şi pe jos, ca în marile păduri, cinci coşuri de muguri şi firimituri. Că pământul ăsta e atât de gras, prinzi rădăcini sub pas. Dacă oamenii nu s-ar mişca mereu, singuri ori perechi, s-ar pomeni şi ei cu muşchi şi licheni pe frunte şi pe urechi. Însă în fiecare toamnă, e adevărat, se întâmplă ca acum, ceva neaşteptat. Hai în pădure, n-au de unde afla părinţii, să dezlegăm nodul misterului cu dinţii. Vedeţi, acum totul e pustiu, asta nu e pădurea de astă-vară pe care o ştiu. Nici o frunză – numai câte un cuib gol se mai vede, dar din el nu poţi cânta foaie verde. Cică, dacă rupi o frunză de pe ram, pică toate. E ca atunci când spargi un geam. Se destramă, cioburi, cioburi, cum a observat şi Dinu, şi se face în codru un curent continuu. Păsările îşi înfoaie penele ca nişte mantale şi iau direcţii la vale. Alunecă repede sau mai lent, împinse, cum ziceam, de curent. Dar, din pene, le rămâne sufletul aici, acestor privighe¬tori şi pitulici. Căci fiecare – ce vrei – are aici frunza ei; una mai mică sau mai mare, plus o frunză sau două şi pentru generaţiile vii¬toare. Pe acestea din urmă le ţin drept preşuri moi din verdeaţă: să se şteargă puii pe picioare la intrarea lor în viaţă. Poate că am înaintat prea departe printre ramurile lustruite ca nişte coarde. De fapt, îmi şopteau ieri nişte vecini, acestea nu sunt ramuri, ci rădăcini. Copacii pândesc o anumită zi şi atunci, deodată, toţi îşi fac vânt şi intră cu frunzele-n pământ. Să le repare pe cele care-au ruginit şi să le ascută zimţii care s-au tocit. Ăsta ar fi, după unii, misterul; pădurea confundă uneori pământul cu cerul. Dar, oricare ar fi adevărul, deocamdată ei nu-i stă bine aşa de mare, şi nici o foşnitoare! Vântul, vedeţi, îşi face treaba, dar săracul, bate degeaba. Şi e mult până la primăvară, când se întorc copacii, iar în sus, ca la un semn, învârtindu-se pe osia lor de lemn. (Căci toţi care poartă, cât de cât, vege¬taţie, trebuie să fie şi rădăcini, prin rotaţie.) Eu zic, să rugăm vul¬pile şi veveriţele, că ele nu s-au dus, să-şi târască coada printre crengi mai sus. Veveriţele în privinţa asta ar face minuni: pot fi în aceeaşi clipă în trei stejari şi-n cinci goruni. Şi dacă s-adună astfel vreo sută de cozi, ca să nu zic o mie, de departe pădurea s-ar vedea şi iarna ca de frunze, tot ruginie.



La şcoală, dar nu rămânem acolo

Şi, după atâta cultură generală, aş putea să nici nu vă mai duc la şcoală. Să vă las să treceţi glonţ pe lângă ea şi să vă continuaţi viaţa la cinema. Sau să vă dau un certificat, din care să reiasă, clar, că sunteţi mai deştepţi decât, la un loc, un cal şi-un ţânţar. Că ştiţi că răsare o stea doar atunci când n-are nor pe ea. Că aţi primit nota zece la mare şi aţi ajuns cu lecţia dincolo de ninsoare. Totuşi, este o chichiţă: toate astea le-aţi învăţat ca pe "unde eşti, Chimiţă?".
E nevoie de o cretă, de nişte caiete şi de cerneală, din care, dacă ţi le aruncă cineva înainte, iese o şcoală. Iat-o: dacă vă uitaţi bine peste jucării şi păpuşi, se şi văd două sau trei uşi. Printre coarnele de melci se mai zăresc încă douăzeci. Fiecare seamănă cu o carte. Trebuie să le deschizi şi să le închizi tu singur pe toate.
În clasă stau copii atenţi şi se fac premianţi ori repetenţi. Primii clipesc din gene la tabla neagră, pe care sunt făcute fel de fel de desene. Ceilalţi se uită mai pe îndelete la burete. Îşi aduc aminte că buretele l-au mai văzut undeva, aşa că ei se gândesc la mare în con¬tinuare. Copii, aici o să aflaţi o mulţime de poveşti foarte frumoase despre munţi, şi terase şi case. Totul e să ascultaţi tăcând şi să vorbiţi în gând. Când veţi auzi un clopoţel, după un ceas, să ştiţi că vi s-a dat drumul şi la glas. Puteţi da fuga afară şi acolo vă puteţi juca. Ora este pentru învăţat, iar recreaţia pentru uitat. Dacă voi n-aţi uita aşa de repede cunoştinţele folositoare, recreaţia cred c-ar fi de-o zi. Dar iată, sună după zece minute şi trebuie să alergaţi la locurile voastre foarte iute. Că urmează cine ştie ce socoteală cu cine ştie care portocală.
Cu cât creşte un om când se ridică în picioare? (Asta se numeşte adunare.) Unde se duce ursul după ce nu găseşte miere? (Asta se cheamă scădere.)
Şi, tot aşa, venind şi plecând, învăţând şi uitând şi iar învăţând, o să vă pomeniţi că ştiţi pe dinafară şcoală după şcoală. Asta puteţi s-o observaţi singuri, uitându-vă nu în alte părţi, ci în cărţi.
Cărţile or să fie tot mai mari, iar pozele lor tot mai mici, întâi ca nişte păpuşi, apoi ca nişte furnici.
Când nu veţi mai vedea nici o poză în nici o carte, să ştiţi că aţi ajuns cu învăţatul şi cu uitatul foarte departe.



Capitala bazaconiei

Fiindcă e mai uşor, oraşul nostru e făcut direct pe-un nor. Undeva mai departe, într-o vale fără fund, pufăie într-una o locomotivă, de ţine norul nou şi rotund. Sau strănută un vulcan, aruncând în sus ceaţă de foc, iar un copil stă lângă el şi-i strigă: "noroc!" Dar aici nimeni nu e răcit, fiindcă aerul e făcut dinadins din spirt. (Spirt care iese din brazi, prin acele ace care n-au în vârf capace.) Casele cu zăpadă pe chipiuri au în loc de acoperişuri schiuri. Aluneci, aluneci cu ele şi când te poticneşti, cazi direct în casă şi te-ncălzeşti. Lânga foc, ascultând geamurile ninse, stă mama cu braţele-ntinse. Iar lângă ea toarce o pisică, producând electricitate, când o mângâi cu mâna pe spate. De-aia străluceşte casa pe dinăuntru, fără de ceaţă, de-ai trăi în ea o viaţă. Unde mai pui că lumina topeşte florile de pe fereşti, care se fac apă şi peşti. Pentru că oriunde e apă – nu e aşa? trebuie şi-un peşte care s-o bea. Dar şi afară este o lumină extraordinară.
Cineva poveştile frumoase le-a făcut aici de-a-ndoaselea. Vulturii merg prin zăpadă pe picioare, ca moşu-meu Petru, iar găinile zboară pe cer cu aripi de-un metru.
Lupul, oaia, iepurele, animalele fundamentale, intră altfel în poveştile principale.
Iepurele, de exemplu, nu mai sare în gura lupului fără să clipească, cu o precizie nemţească.
În orăşelul copiilor poţi cel mai uşor să schimbi lucrurile de la sensul lor. Să mişti orice munte care prost stă, nu ca în alte părţi unde, dacă muţi un scaun, te costă. De la roţile stelelor eu pot să fur cauciucul din jur; sau să merg cu ele pe străzi ca pe o bici¬cletă, anunţând pe la casele oamenilor cine ştie ce veste secretă. Minunea aici pare nimic, asta vreau să zic. Ştii că un tren nu se învârte mereu ca în viaţă pe aceeaşi cale, ce mai la deal, la vale!
Bine de noi c-am apucat să fim mici în acest oraş de furnici! Oamenii mari, cu cele mai roşii nasuri, stau în jurul oraşului călări pe ceasuri. Pe deşteptătoare ale căror limbi stârnesc în munţi ava¬lanşe, de-i ninge-n cap cu cocoloaşe. Cum ar mai veni la noi, şi ei, ehei! Dar nu prea încap, ce să te miri, fiindcă nu-s destul de subţiri. – Şi până să-şi taie mustăţile dumnealor, s-a isprăvit oraşul copiilor.



Nu ne-a rămas decît să fumăm o ţigare

...Şi după atâta alergare, nu ne-a mai rămas decât să fumăm o ţigare. Asta e regula: tragi un fum la capul oricărui drum. Nu aţi văzut toţi bărbaţii? Puf, puf, fac prin aer şerpi, ca-n stuf. Aşadar, căruia dintre voi i se-ntâmplă o ţigare de foi? Am găsit eu prin buzu¬nar un fir de tutun. E ceva, oricum. îi dăm foc şi-o să-l mirosim de la şapte metri, aşa. Asta înseamnă a fuma. A, sunt distanţe şi mai mari pentru ţigări infinit mai tari. Fiecare om are o stea din cele de pe cer, numărate, din care trage şi el cum poate. Dar din ţigările astea, ce să zic, pufăi, pufăi şi – nimic. Privind fix spre locurile pe unde-am fost mai nainte, simţim că ni le-aducem aminte.
Că întâi vezi o frunză şi apoi, mergând pe nervuri, intri din cauza ei într-o mie de păduri. Acolo iepuri mici, furnici, elefanţi, la discreţie. Caşti gura la care vrei cu mare atenţie. Puteaţi să nu vedeţi nimic cum se cuvine, dacă nu vă ţineaţi scai de mine. Şi dacă nu mângâiaţi toate animalele alea, nu vă apuca jalea? Pe când aşa, aici o gheară, dincolo un stol de ape, sau de munţi, un cârd... Are ce să vă vină, seara, în gând când, vă culcaţi şi când căscaţi. Că, doamne, ce-am mai umblat! Nu ne-am dat în sus nici de la aer, nici de la apă, nici de la uscat. Din lac am căzut direct în puţ. Hm! Şi în puţ a fost foarte drăguţ. Am văzut cum se face apa de băut şi chiar am gâlgâit câte-un gât. De acolo, prin ţevile firelor de iarbă, depănate ca o jurebie, ne-am pomenit tocmai în lună. Am ieşit adică mai mult decât trebuie.
Oriunde ne-am oprit, ne-am mirat de ne-am topit! De unde ia pământul atâta verdeaţă pentru frunze în fiecare dimineaţă? Că noaptea frunzele sunt negre, măi băieţi. Va să zică, cineva le cară pe furiş verdeaţă-n găleţi...
Cam aşa vedem acum, privind fix prin fum. Ieşim din copilărie ca dintr-o jucărie. Sau, dacă vreţi, mai rămâneţi printre rotiţele ei albastre, dar pe spezele voastre. Eu nu mai pot s-o-ncui şi s-o descui nici în ruptul capului. Am văzut cocori care s-au depărtat şi scaune care s-au stricat. Nu mai pot, asta a fost prea de tot! E de-a dreptul revoltător ce încet învie cei care mor. De când toamna a tras în primul iepure cu tunul, încă n-a înviat de tot nici unul. Unii au ajuns la copaci, alţii sunt doar raci. Dar să vă spun adevărul adevărat: de azi m-am lăsat de mirat. Şi, în continuare, ce să faci fără mirare?