joi, 16 decembrie 2021

Cei pe care i-am uitat

 

Între toate cărțile Asociație de Educație și Dezvoltare Urbană apărute despre istoria Ploieștiului am și eu favorite. Normal ar fi să spun că acelea sunt cărțile la care sunt co-autor dar nu e așa, oricât mi-ar fi de dragi.
Există o carte cu biografii excepționale ale unor oameni ”normali”, dar a căror existență mă face să mă întreb mereu și mereu ce-aș fi făcut eu în condițiile acelea și în locul lor?
Și mai ales, unde, cât și când învățăm să înțelegem valoarea de a fi om. Ea face parte din biblioteca mea afectivă poate și pentru că mi-a răspuns la o întrebare legată de lucruri neclare din copilăria mea făcând ”dreptate” unui unchi, preot, aflat ca personaj secundar, într-una din povestiri.
Ei bine, și talentul celui care a scris-o are cu siguranță importanță. Cartea, poate că sperie prin mărirea celor 700 de pagini dar vă jur că o veți citi ca pe o carte polițistă. 
Ieri alături de ceva prieteni vorbeam și ne gândeam la vremurile actuale, grele, comparându-le cu războiul sau foametea sau acuzarea pe nedrept și închisoarea. Ei bine, citiți cartea aceasta dacă vă pică-n mână. Prin dramatismul ei va avea un efect neașteptat asupra cititorilor, îi va re-echilibra.
 
 
 

 

miercuri, 15 decembrie 2021

 

Știu, știu , știu o să muriți de invidie! 😛
Pe la început anului am completat un chestionar ”Goodread” unde era și întrebarea ce primă carte aș vrea să recitesc mai mult și mai mult? Și nu știu de ce, și nu știu de unde, mi-a venit în minte răspunsul imediat: Divina Comedie dar în italiană în original.
Gând ciudat în plină izolare, o să ziceți nu-i așa? Sau poate e Dante de vină cu cei 700 de ani împliniți de la moartea lui? Poate e dorul meu de a ajunge mai repede în Italia? Poate dorința de a exersa italiană pe care n-am vorbit-o de mult și așa poticnită? Așa că iată (vezi foto), printr-o conjunctură interesată, așa cum se întâmplă toate coincidențele fericite, azi am primit Divina Comedie cadou. Mă simt ca un copil care a găsit darul cerut Moșului sub brad.


marți, 14 decembrie 2021

Măi Malagambistule!

 

Ei bine, tatăl meu era malagambist! Acum o să aflați și ce înseamnă asta...







Măi malagambistule!!!!

Edmond Deda: ”L-am cunoscut foarte bine pe Sergiu Malagamba chiar in perioada celui de-al doilea razboi mondial. Cantase o perioada cu Theodor Cosma, apoi a intrat la mine in formatie. Ca sa abata atentia opiniei publice de la mersul prost al razboiului, dar si din lipsa de subiecte, un ziarist a gasit o formula de a lansa o diversiune si a inceput sa-l critice vehement pe Malagamba din considerentul ca tineretul murea in lupta, iar malagambistii sfidau lumea la Bucuresti. Malagamba abia incepuse cateva concerte cu formatia sa, pe care a avut ideea sa o imbrace in camasi de aceeasi culoare, cu cravate subtirele, in ciorapi albi si cu pantaloni cu dungă foarte scurti. Aceasta moda facuse furori in Italia, iar lui Sergiu ii venea bine. Tineretul a inceput sa-l copieze. In urma acestui scandal Malagamba si-a atras o ura, saracul de el, de necrezut. Subiectul a ajuns si pe biroul maresalului Antonescu, care l-a chemat pe colonelul Elefterescu si l-a intrebat: «Ce e cu malagambistii astia, mai Elefterescule? » «Nu stiu, domnule general, dar ma voi interesa». Dupa un timp a dat raportul: «Domnule general, cred ca este vorba de o secta religioasa». «Ce idei au astia, Elefterescule? », a intrebat iar Ion Antonescu. «Nu stiu, domnule general». In urma acestei discutii, Serghei, cum ii spuneam noi, a fost luat chiar in timp ce dormea alaturi de familie. L-au internat pe langa comunisti, unde era un regim mai aspru. Nevasta-sa, Tanta, a umblat peste tot să-l scoată atunci.... ”
Compozitorul, dirijorul si instrumentistul Sergiu Malagamba, sau Serghei, cum ii spuneau apropiatii, s-a nascut la Chisinau la 6 februarie 1913. A inceput sa studieze muzica la Conservatorul Unirea din Chisinau in perioada 1931-1933, cu profesorul Gheorghi Iateakovki, dupa care in 1950, in cadrul cursurilor de la Uniunea Compozitorilor, le-a continuat la Conservatorul din Bucuresti cu Alfred Mendelsohn. Este unuldintre dirijorii care au introdus la noi, in domeniul concertului de muzica usoara si de estrada, jocul de scena al interpretarii instrumentale, cu alte cuvinte participarea efectiva la sectiuneascenica a orchestrei. La Conservator, Sergiu Malagamba a studiat o perioada violoncelul. S-a simtit insa mai atras de percutie, de bateria de muzica usoara si de dans, instrument la care era singurul in acea vreme care nu batea, ci canta. Asta pentru ca intr-adevar, bateria se transforma in mainile sale intr-o orchestra. Crescendo, fortissimo, urmate de un subito piano se intrepatrundeau cu figuri ritmice de o rara fantezie, realizate cu o execeptionala tehnica de virtuoz. A debutat ca baterist in anul 1937, cantand in diferite formatii de muzica de dans. In 1940 a dirijat primul sau concert de muzica usoara. Inainte de a se consacra baghetei dirijorale, si mult timp dupa aceea, Sergiu Malagamba a fost considerat cel mai bun baterist din tara noastra, faima lui depasind hotarele Romaniei.
Malagambismul este asociat cu numele lui Sergiu Malagamba. El şi-a pus amprenta asupra societăţii româneşti. A rămas în legendele Bucureștilor. Lui Malagamba îi plăcea să fie spilcuit, să adopte o ţinută ostentativă, prin combinaţii ciudate de culori cât şi prin croieli extrem de îndrăzneţe ori prin tunsori extravagante. Atunci extravagante evident acum foarte obișnuite. Malagambistul avea frizura tăiată la spate perfect drept, după metoda celebrului frizer „Gică Vapor”, pălăria era cu boruri late şi panglică fină, cămaşa obligatoriu uni, pantalonii cu pense, cu manşeta la glezne şi ciorapii cu galben roșu și maro, în plus celebrii pantofi cu scârt.
În 1942, Malagamba este ridicat de Poliţie şi internat în lăgarul de la Târgu-Jiu, fiind acuzat de a fi „şef de sectă religioasă periculoasă siguranţei Statului”, din cauza malagambismului – modă care făcea furori. Cel care a protestat imediat a fost Constantin Tănase care a apărut în faţa spectatorilor îmbrăcat și el ca un malagambist.
După arestarea lui Malagamba, mii de elevi au protestat pe Calea
Victoriei pentru eliberarea idolului lor.
Malagamba este considerat de mulți cel mai bun. baterist În perioada 1941 – 1945 a fost baterist în orchestra teatrului Gioconda, apoi a înfiinţat prima formaţie de jazz simfonic din Bucureşti în 1942, pe care a dirijat-o într-un concert demonstrativ la sala ARO. A colaborat cu Maria Tănase, mai ales pe estrada teatrelor de revistă bucureștene, începând din anii ’40. În 1945 a dirijat opereta Sfinxul din Hollywood de Ralph Benatsky, între 1945 şi 1948 a fost baterist şi dirijor la N. Stroe, Teatrul „Elly Roman” şi al Ateneului Român din Bucureşti, iar din 1947 a devenit membru al Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor. A fost, apoi, baterist la teatrul de estradă, între anii 1948 şi 1950, iar între anii 1949 – 1954 a concertat, ca interpret, în cadrul unor spectacole cu mare priză la public, la Sala Dalles din Capitală. În anul 1950 a continuat studiile la Conservatorul din Bucureşti cu Alfred Mendelsohn, în cadrul unor cursuri organizate de Uniunea Compozitorilor, o perioadă în care a cochetat şi cu studii de violoncel. În perioada 1950 – 1955 a fost percuţionist la timpane în Orchestra Simfonică a Cinematografiei, apoi, între anii 1955-1974 a fost dirijor la Teatrul Constantin Tănase, o perioadă în care, timp de doi ani (1965 – 1967) a fost şi profesor de percuţie la Şcoala Populară de Artă. În anii ‘60 a instruit noi toboşari, viitori exponenţi ai muzicii rock, între ei, bateristul Ştefan Mihăescu de la formaţia Sideral. A întreprins nenumărate turnee peste hotare, cum sunt cele din Egipt, Sudan, Polonia R.D. Germană, URSS, Italia şi Israel. Malagamba a fost şi un mare compozitor. „Serghei” a rămas celebru şi prin „Baletul tobelor”, un solo de baterie pe care a fost creat chiar şi un dans, care a făcut furori chiar şi pe scena Olympia din Paris, în cadrul turneului francez al artistului, întreprins alături de trupa Teatrului „Constantin Tănase”, din anul 1965. Moare în 1975.
Privit cu înțelegerea de azi, Sergiu Malagamba a fost ceea ce specialștii numesc astăzi „trendsetter”, adică omul care nu se îmbracă neapărat la modă, ci care adaugă originalitate ținutelor și impune un nou stil. Talentul său uriaș - în opinia multor muzicieni a fost cel mai mare baterist român al tuturor timpurilor - era dublat de o atitudine totalmente atipică pentru tinerii ascultători și foarte conservatori ai acelor vremuri. Profesional era unul dintre cei mai buni din piață. Vestimentar era un avangardist. Sfida șabloanele. Cu o floare la butonieră, astăzi s-ar fi spus despre el că este metrosexual, însă grija pe care și-o purta nu era singura calitate. Stilul său futurist îi „corupea” pe tinerii Bucureștilor într-o manieră enervantă pentru cei care făceau legea prin oraș. Conducea o orchestră, iar băieții din trupă își urmau liderul cu sfințenie. Se îmbrăcau la fel, se comporau la fel, se tundeau la fel și cântau după aceeași partitură. Deveniseră malagambiști. (aici video Bateriada - https://www.youtube.com/watch?v=-XCtwRKbRgE&t=5s )

Amintirile noastre, fundație proprie

 

Te-ai gândit vre-odată ce înseamnă identitatea ta și la ce folosește, cum se construiește, care sunt mecanismele proprii de igienizare a mentalului și a psihicului individual? Ce influențe au impresionat caracterul și conștiința ta de ești unic? Cum ele devin blocaje sau catalizatori ai vieții proprii? Pe de altă parte cum reușim să menținem atât de complexa sănătate a unei comunități nu numai ca ea să existe ci ca ea să devină vibrantă? Asanare, drenare, reînsămânțare acestea îmi vin în minte ca fost ”om de irigații”.

Îți trebuie înțelepciune să devoalezi toată încărcătura afectivă pe care o au locurile și oamenii pe care-i cunoști. ÎÎți trebuie curaj să rupi contractul ”tăcerii” cu care ai fost învățat de foarte mic în anii ”dublului limbaj”. În arhiva orală a fiecărei familii, prin repovestiri repetate se reconstruiesc vieții și etape ale arborelui genealogic, istoria ”mică” și se transmit numai lucrurile demne de laudă. Istora cea mică devine un fel de ”facebook” al nostru, o ”vitrină” în care așteptăm laude și emite judecăți ”plăcute” care să primescă o grămadă de like-uri dar mai ales inimioare. Dar dacă acestea sunt împopoțonate cu adevăruri ușurele și cu clișee, sabotorii din noi își fac treaba în continuare și trăim cu ideea ”că era mai bine pe timpuri”. Și transmitem asta pentru că noi ne simțim ”mizerabil”, neadaptați sau nebăgați în seamă. Dacă crezi că e vremea maturizării și a înțelegerii emoționale a istoriei tale intră mai adânc în propria familie, află câte ceva despre generațiile care au trecut, pentru a te înțelege pe tine însuți. Cum gândim și cum reflectăm asta în acțiunile noastre viitoare? Cum le transmitem? Uite, ne spunem ”lumea e rea”! Totuși cei din jurul meu, dacă îi iei la puricat sunt buni, și par ”normali”. E util să fim subiectivi? E util să punem văluri de catifea pe propriile noastre slăbiciuni? E doar un ”pansament temporar sau cumva faptul că ”trebuie să spălăm lucrurile numai în familie, înseamnă că ”ascundem lucrurile sub covor”?

Cea mai bună întrebare este dacă ceea ce suntem azi ne e de ajutor în înaintare? Până unde? Până la atingerea propriului potențial desigur. Cum ne integrăm propriul nostru spațiu privat în spațiul public?

Parafrazându-l pe Francis Bacon, avem din ce în ce o imagine de ansamblu mai mare tocmai pentru că stăm pe umerii strămoșilor noștri personali și a realizărilor sau nerealizărilor lor. Și de aici depinde de noi cum continuăm:
Privind mereu în jos și înapoi sau din contră înainte și în sus, lărgindu-ne astfel pas cu pas orizontul. Faceți o verificare: ascultațivă pe voi într-un dialog. Ascultați-i pe alții cu o ”altfel de ureche”: Veți descoperi dacă voi sau ei sunteți ancorați în trecut. Aveți sau au planuri de viitor? Fac ei (voi) ceva nou? Nou la orice vârstă? Ceva creativ?
Acesta este rolul colecției ”Memento” promovată de Asociația pentru Educație și Dezvoltare Urbană. Sub aparența unor povestiri individuale, se pun în contact memoria personală, familială cu istoria. Poate fi o analiză dură dar din care înveți enorm și care nu pretinde să aibă uscăciunea cercetării științifice pentru că povestitul este forma cea mai vechie care reușește să ne acapareze atenția. Istoriile personale ce au avut greșeli, erori, ”oi negre”, romantism cu carul.... și mult umor, mai grosier sau mai subtil...

Una din povestirile mele din ultimul volum este construită pe tăcerile tatălui meu. Cei care-l cunosc foarte bine știu că în spate i se spunea ”Mutu” pentru că el reușea să vorbescă prin muțenia prezenței lui într-un grup... Și acum stârnită fiind curiozitatea vă las linkul pentru comenzi:

joi, 9 decembrie 2021

Dulceța de dude

 

 

În anii 60, pe strada mea, în fiecare curte era câte un dud măricel. Pentru că în anii 50, fiecare familie și nu știu dacă era o modă sau o necesitate - crescuse viermi de mătase. O ”cotă predată” de coconi de mătase oferea posibilitatea să îți cumperi, din stocurile reduse de după război, cupoane pentru minunatele rochii care erau atunci la modă. Mătase naturală! Și acum îmi aduc aminte atingerea delicată a bunicii când călca câte o astfel de rochie greu obținută, mult timp păstrată.
Duzii, după cum știți (sau veți afla acum) sunt copaci dioici. Cei care purtau florile masculine (mai cunoscuți ca cei fără fructe) erau foarte agreați de toată lumea pentru că nu făceau murdărie, ”nu pătau” locul. Apoi duzii, iarăși trebuie să fi văzut și voi asta fac fructe albe, roșii și roze dar foarte puțini le întrebuințau până de curând. Atunci se puneau ca adaos la borhotul pentru țuică. Cine făcea așa ceva artizanal. Când am mâncat prima dată fructe uscate de dude, asta după 2010 (ca cele din imagine)am aflat că ele sunt foarte prețuite în Orient și mi-am adus aminte nu fără o anume nostalgie de poveștile de acasă, unde atunci când m-am născut aveam cam 3 - 4 duzi, în curtea găinilor și lângă latrina din curte. Prilej cu care, pe la 6 ani învățasem să mă cațăr în copac și, de acolo cu un arc total rudimentar să ameninț cocoșul care de fapt era unul impunător și mă cam ciupea. Pentru că mă învățase astfel de obiceiuri proaste, nedemne de o fetiță delicată vărul meu, Horia o cam încasase.
Duzii noștri făceau dude albe și fructele erau împărțite când erau coapte între mine și găini care dormeau uneori, în serile de vară sus în corona rămuroasă. Copacii au fost doborâți repede, pentru că bunicii și părinții deciseseră să mărească casa și să facă o baie interioară. Am mai fost la cules de dude, cu un extraordinar entuziasm, târziu prin 2019, dusă într-un luminiș de pădure virgină, de chiar nepoții mei, în Canada 🙂 să gustăm dude roz. Atunci eram priviți cu dușmănie de cel puțin 5 feluri de veverițe mari și mici.
Dar mă întorc în timp, în anii 60 ai secolului ce a trecut căci există un moment când cineva, pe furiș, fără să ia în seamă cotele de ”zahăr” decisese să pregătească ”surpriză” o dulceața din dude. O dulceață care nu a fost niciodată mâncată pentru că vă imaginați familia mea nu ar fi pus gura pe fructele care creșteau lângă latrină 😛 .
Dar povestea întreagă o puteți afla din noul volum AEDU: ”Automobile, dulcețuri și alte povestiri despre Ploiești” Până vă veți potoli curiozitatea, comandând cartea, las în primul comentariu rețeta cu dulceață de dude
Comenzi aici: 
 
 http://magazin.republicaploiesti.net/produs/automobile-dulceturi-si-alte-povestiri-despre-ploiesti/?fbclid=IwAR0MY5peuwU9exYqptYM8C_ld9KXOOmLtWDJt7YGffxp97wblBiRWrwnFis
 dulceața de dude

https://www.youtube.com/watch?v=t7gUkCU0WPs


Automobile, dulcețuri și alte povestiri despre Ploiești

 http://magazin.republicaploiesti.net/produs/automobile-dulceturi-si-alte-povestiri-despre-ploiesti/

 


 O nuntă. Mai multe plecări. Din țară, spre țară. Din viață. Și mai multe regăsiri. Al cincilea volum al colecției Memento cuprinde optsprezece texte despre viața Ploieștiului de la finalul secolului al XIX-lea până înspre zilele noastre. Veți face cunoștință cu familii care au mișcat rotițele comerțului sau ale industriei orașului, cu oameni care și-au găsit un rost și-au luminat generații, cu cei care au îndurat nedreptățile altora sau pe ale istoriei venite peste ei. Căci așa se întâmplă când te cheamă Cosmin, dar trebuie să-ți găsești un alt nume pentru c-ai ajuns prea târziu la strigarea catalogului; când ți-ai dedicat viața meseriei și Uzinei, ignorându-ți, de multe ori, familia, copiii, ca să ajungi, la final, „un trădător”; când te numești Letzler Penchaș, iar povara originii și-a crezului te face „trădător” până și-n ochii alor tăi, pe care ai vrut doar să-i ajuți; când salbele de aur și argint pe care le porți în coșul în care ești găsită nu pot să cumpere nici bucuria de a-ți cunoaște mama și-a purta un nume, nici fericirea căsniciei care ți-a fost impusă. Dar vă veți descreți frunțile citind despre copilărie, despre anii de liceu și de facultate, despre automobile și mai ales despre dulcețuri.

Coordonator: Oana Purice

Autori: Liviu Osman, Ivone-Marlen Scărlătescu, Roxana Creangă, Liliana Ilie, Doina Ofelia Davidescu, Gottfried Wild, Isabella Wild, Cosmin Gandore, Marius Bâzu, Mihaela Rusu, Roxana Căruceriu, Livia Dimulescu, Emilio Cives, Ciprian Apetrei, Lucian Vasile

Colecția „Memento” cuprinde volume colective și individuale care recuperează povești și amintiri ale orașelor din alte vremuri și ale locuitorilor acestora. Fie că e vorba de istorii personale sau biografii, cărțile păstrează și împărtășesc cititorilor secvențe dintr-un trecut care fascinează și ademenește.

Anul apariției: 2021

Număr de pagini: 336

Copertă: Broșată

joi, 2 decembrie 2021

”Ce ne spunem când nu ne vorbim” - Chris Simion

 

To: zmeul_albastru@yahoo.com
Suntem tare caraghioși când ne certãm. Semãnãm cu doi cocoși. și nici mãcar nu ne certãm pe ceva serios. Întotdeauna ne certãm de fricã. De frica de a nu ne pierde. Sã nu crezi niciodatã ce îți spun. Sã crezi doar ceea ce simți. Nu întotdeauna vorbele conțin adevãr.
 
To: floarea_soarelui@yahoo.com
Am trecut de faza în care certurile lãsau în mine urme. Acum sufletul meu e ca un deșert infinit în care, dacã lași urme, le șterge. Am devenit puternic pentru cã am conștientizat acest deșert, imensitatea deșertãciunilor din viața noastrã. Trebuie sã ai curajul sã-l strãbați și chiar sã mori de sete. Numai așa poți trãi nimicul, numai așa îți dai seama cã ai o naturã dualã, trup și suflet, numai așa reușești sã cauți adevãratul izvor al vieții. E o cale frumoasã, plinã de aventuri, care a fost lãsatã de Dumnezeu la îndemâna omului. Așa te iubesc eu pe tine, prin viața mea, prin ființa mea slabã și însetatã. Nu vreau nicio gratuitate din partea lui Dumnezeu, vreau sã simt nisipul fierbinte pe talpa goalã.
 
To: zmeul_albastru@yahoo.com
Câteva pagini din Scott Fitzgerald și parcã totul e… altfel. Prinzi curaj sã deschizi porți. La început totul este frumos. Suntem îndrãgostiți pentru cã nu ne cunoaștem. Dacã am ști ce urmeazã dupã aceea, am trage cât mai mult de îndrãgosteala asta și nu ne-ar mai interesa deloc sã punem întrebãri și sã așteptãm rãspunsuri, am alerga beți, îmbãtați de noi înșine fãrã nevoia de luciditate și adevãr. Noi vrem însã cu orice preț sã terminãm cât mai repede cu misterul, crezând cã dupã aceea, în baia de lapte ce urmeazã, descoperim eternitatea. și când colo, de cele mai multe ori, întâlnim sfârșitul. Cãci oamenii nu au curajul sã se arate goi. Le este rușine. De aceea mint. Își ascund cicatricile, rãnile, slãbiciunile, defectele, pãrțile vulnerabile care dor la o adiere de vânt.
 
Asta este tot ce avem noi mai de preț. Nu ne este fricã sã zburãm și sã coborâm în Iad împreunã. Ne-am lãsat dezgoliți și am avut curajul sã trãim tot. De la mângâiere la gândul crimei, de la lacrimi de fericire la sânge. și când trãiești la cotele astea, nu ai de ce sã te mai ascunzi. Oamenilor le este la îndemânã sã mintã, sã-și punã mãști, sã se prefacã, sã fie duplicitari, ipocriți, pe scurt, altfel decât sunt. Ai putea oricând sã fii așa. Dar ce rost are? Cu mine ești ca și cum ai fi cu tine. știi cã nu te judec, nici mãcar atunci când nu te înțeleg. știi cã îți dau sfaturi, fãrã sã te constrâng. Omul are nevoie sã mintã atunci când are nevoie sã se apere și sã își trãiascã viața  dincolo de celãlalt, bariera care îl constrânge. Omul e liber. Doar în închipuirea noastrã el este legat. În realitate, e liber. Nimeni nu poate sã lege cu adevãrat pe nimeni. Nu s-a inventat lanț pentru suflet. Trãim tot ce vrem sã trãim, cu voia sau fãrã voia celuilalt, în ciuda normelor și a prejudecãþilor sociale. Trãim tot ceea ce considerãm cã ne este necesar și cã ne ajutã sã înțelegem mai mult, sã simțim altfel. Dacã ceea ce trãiești cu mine nu îți este de ajuns, este normal sã cauți în altã parte. Alegerile pe care le facem sunt individuale. Existãm în funcție de ceea ce alegem. Nu poți sã alegi decât pentru tine și ești rãspunzãtor de fiecare secundã pe care o trãiești. Viața nu îți dã nimic înapoi. Ceea ce faci rãmâne fãcut. Nu poți sã ștergi, nu poți sã te întorci sã schimbi, nu poți sã zici cã nu s-a întâmplat. Fiecare clipã lucreazã la moartea ta. și singura clipã care conteazã cu adevãrat e ultima. Atunci când ar trebui sã rãsufli ușurat și sã nu îți parã rãu dupã nimic. Iubirea este singura care te determinã sã te schimbi, sã îl pui pe celãlalt înaintea ta și sã trãiești prin el, nu prin tine. Iubirea te face sã renunți la ego-ul tãu și este singura care din doi face unu.
 
Draft: Omul se cunoaște pe marginea prãpastiei, în nuditatea lui, dacã îl pãtrunzi, dacã ai curaj sã cobori în el și prin el în Infern, dacã nu te sperii de urâtul din om și te oprești. Omul se cunoaște adânc prin cel mai subtil dans al sufletului și al spiritului sãu. Când simți cã iubești un om, înseamnã cã poți sã tai cerul în douã cu sufletul tãu, cã poți sã cobori cu acel om împreunã în Infernul lui și al tãu. Cã acel om se aratã în goliciunea lui, se dezbracã și te lasã sã exiști în el, te lasã sã cauți în el. Încrederea cã celãlalt nu te va ucide nu are cum sã fie cu jumãtate de mãsurã. Ori îl lași sã trãiascã în tine cu totul, ori îl oprești la ușa sufletului și te dezminți. Iubirea nu înseamnã sã ceri unui om sã se schimbe, ci sã îl determini sã se  schimbe singur, sã aibã nevoie sã se schimbe, sã simtã necesarã schimbarea.
......
”Ce ne spunem când nu ne vorbim” - Chris Simion

sâmbătă, 27 noiembrie 2021

căderea în ridicol

 

Căderea în ridicol este una dintre cele mai mari frici ale mele. Și a amicilor mei se pare. A ploieșteanului de rând inhibat. A celui care crede că e civilizat să nu întreci limita, niciodatăăăă! Teama de batjocură duce la răni poate nu atât de adânci cât foarte dureroase. Toată lumea de care știu, o tratează cu o doză bună de sarcasm, cu ținere de minte și reamintire în momente cheie, și-n cel mai bun caz cu accente de (auto-) ironie rușinată. Doar râsu' plânsu' zicem spășiți, e o posibilă cură și e pusă la loc de cinste și conștientizată de orice ploieștean, nu! Și suntem mândrii de ea, nu? Metoda lu' nenea Iancu, moncher.
E nevoie de curaj, de mult curaj să-ți cunoști orizontul chiar și pe această zonă a ridicolului, intenționat lăsată obscură. Lăsând garda jos. Înlăturând cât se poate din masca proprie. Cu sinceritate. Înaintând în Țara de Nicăieri a eului propriu, în fața altuia. A altora. Ce nu înțelegem noi (de fapt încă mă refer la mine) este că cea mai bună soluție de a contracara și de a soluționa o situație ridicolă pe care mi-o asum nu este ironia ci fooarte multa tandrețe aplicată. Da, da, tandrețea e soluția! Din cea sinceră. Din partea ta și a interlocutorilor. Din partea ta, ție. Din porția lor, ție.
Cam așa.

luni, 18 octombrie 2021

Al 5-lea volum AEDU

 https://dezvoltareurbana.org/2021/10/rezultatele-concursului-de-manuscrise-pentru-volumul-v-al-colectiei-memento/

joi, 16 septembrie 2021

Nu-ți controla emoțiile negative, folosește-le - Elisabeta Stănculescu

De nu mi-ar fi întâmplat chia rmie, nu aș fi pus aici acest articol

În 2018 am avut ceva probleme cu anxietatea. Mi s-a spus că ”somatizez” prea mult. Că imaginația mea era prea înfloritoare, atîât de bogată încât îmi dădea chiar frecvente atacuri de panică, pe fondul unor dereglări  de sănătate moderate și usor de reparat.  Am dat peste un medic excelent, consierge la Intermedics. Cam ce citiți voi mai jos mi-a zis dumneaei. Parcă a fost o trezire bruscă....


................................................................

Frica de eşec sau de a nu fi la înălţimea aşteptărilor unor persoane semnificative, frica de a vorbi în anumite contexte, frica de abandon şi singurătate, frica de a nu rata fericirea sau valorificarea talentelor proprii, frica de boală şi de moarte… Probleme abordate de oameni cu care am lucrat în 2011, individual, în cuplu sau în echipe. Ce legătură are sociologia cu astfel de teme pe care ne-am obişnuit să le considerăm pur psihologice? Explic imediat. Ofer, ca de obicei, şi recomandări care chiar funcţionează în multe cazuri, dar mai întâi prezint raţionamentul care le fundamentează. Eu vorbesc despre folosirea afectelor negative ca resurse, nu despre exprimarea, descărcarea, controlul sau gestiunea lor.

*

Pentru primii sociologi, raportul dintre individ şi societate a constituit „problema fundamentală”. Iar dacă acum foarte mulţi gândesc că sociologia nu vorbeşte despre individ, ci doar despre societate ca realitate obiectivă, e pentru că de-a lungul secolului XX nevoia delimitării de psihologie a împins cercetarea şi practicile sociologice în direcţia obiectivismului, a abordării macro- şi mezo-sociale, a teoriilor calculului raţional şi a utilizării rezultatelor ca instrument pentru intervenţia politică sau managerială. Raportul individ-societate a supravieţuit în curente mai mult sau mai puţin marginale (interacţionism, fenomenologie, etnometodologie, sociologie cognitivă etc.), dezvoltate continuu în spaţiul american, mai deschis la pluralism, iar de câteva decenii şi în sociologia europeană – unde, în 1998, Bernard Lahire publica „Omul plural. Către o sociologie psihologică” (trad. rom. Polirom); unde, în 2004, AISLF (Asociaţia Internaţională a Sociologilor de Limbă Franceză) organiza un congres mondial pe tema “Individul social”; şi unde, în 1928, Dumitru Drăghicescu, un român citat în toate tratatele importante ale vremii, vorbea despre o « sociologie subiectivă» !

Avem de la un sociolog francez, Pierre Bourdieu, câteva idei pe care le putem exploata cu folos. Fiecare dintre noi posedă un simţ practic, care constă într-un rezervor de scheme de acţiune. Acestea sunt moduri automatizate sau cvasi-automatizate de a percepe, interpreta şi rezolva problemele obişnuite din viaţa personală, de la muncă etc. Nu ne-am născut cu ele, ci le-am dobândit, în cea mai mare parte non-conştient, prin repetare în experienţele noastre din diferite grupuri. Cu timpul, ele se fixează în noi ca „programe”, obişnuinţe (habitusuri) şi intră în funcţiune fără să mai fim nevoiţi să le conştientizăm, contribuind astfel la obţinerea unui rezultat acceptabil cu efort psihic minim – oamenii sunt “effort-minimizing information processors who adopt the simplest and least effortful processing strategy as long as it satisfies the minimal contextual requirements” (Forgas, 2001). Sunt durabile şi în mare măsură transpozabile; de la un context la altul unele detalii pot varia, însă „programul” ne menţine într-un stil relativ constant de acţiune, într-un pattern. De pildă, într-o conversaţie pot rămâne complet mut(ă), în timp ce în alta pot strecura câteva propoziţii, însă aceeaşi schemă funcţionează în ambele contexte: „mă blochez”. Într-o „luptă” de opinii, uneori îl jignesc dur pe oponent, alteori apelez la ironie fină, însă schema e aceeaşi: îl lovesc pe celălalt, utilizând un arsenal limitat de gesturi şi cuvinte. Pot inventa diferite raţionalizări (justificări), însă „programul” se derulează în interiorul lor. Când mă aflu în faţa unui examen greu, de exemplu, îmi pot spune că nu voi reuşi din cauză că mi-e frică de profesor, ori din cauza unor probleme de sănătate, serviciu sau familie, dar raţionalizarea aceasta conţine o schemă învăţată în experienţele trecute, pe care o pun în funcţiune natural, cu efort minim şi cu sentimentul că aşa e normal: încerc să-mi reduc frica de eşec şi să-mi protejez anticipat imaginea, transferând cauza în afara mea şi trezind în profesori, colegi sau cunoştinţe compasiunea şi „ajutorul”, ori măcar înţelegerea şi acceptarea în cazul nereuşitei.

După multe repetări, schemele de acţiune sunt încorporate, fixate nu doar în creier, ci şi în corp, şi generând reacţii automatizate ale corpului (P. Bourdieu, L.J.D. Wacquant). Vedem foarte clar aceasta la jucătorul de tenis sau la boxer: în timpul meciului, corpul pleacă automat într-o direcţie sau alta, înainte ca orice calcul raţional să fi avut timp să se deruleze, pentru că la antrenament sportivul a repetat respectiva schemă de acţiune până când a încorporat-o. La fel, când vrem să comunicăm propriile gânduri, corpul nostru porneşte automat în direcţia schemei de acţiune pe care am exersat-o, non-conştient sau conştient, în experienţele anterioare: unii vorbesc stând relaxaţi, alţii încep să tremure sau să transpire, simt „un nod în gât”, „un ghem în stomac”, „un cerc în jurul frunţii”, „o amorţeală în mâini şi picioare” etc. În oricare dintre cazuri, corpul a intrat într-o schemă de acţiune automatizată. În oricare dintre cazuri, folosim termenul „emoţie” pentru a descrie reacţiile respective ale corpului.

Emoţia/afectul este, aşadar, prima componentă a schemei de acţiune automatizate pe care sinele meu o scoate din rezervorul personal ca să facă faţă, în exemplul dat, nevoii de a spune ceva într-o conversaţie. Iar această idee are o importanţă practică enormă. Înseamnă că pot folosi emoţia dezvăluită de corpul meu ca sursă de informaţie şi optimism: ea mă atenţionează că „programul” încorporat s-a deschis şi că o schemă de acţiune care îmi face deservicii intră în funcţiune; tot ea îmi spune însă că respectiva schemă a făcut doar primul pas şi am încă timp să spun „Stop!” şi să înlocuiesc răspunsul automatizat cu unul elaborat, conştient. Dacă prima reacţie ar fi un act concret, ar fi mult mai greu să controlez lucrurile; faptul că prima reacţie e o emoţie îmi oferă o şansă în plus. – De aici decurge un avantaj imens al emotivilor, cu condiţia să înveţe să-şi folosească resursele!

Avem nevoie doar să învăţăm să ne observăm propriul corp! E simplu, dacă ne antrenăm precum sportivii: cu exerciţii repetate zilnic, de multe ori, în contexte cât mai variate.

Ce-ar fi să începeţi chiar acum? Concentraţi-vă de trei ori pe zi, în situaţii diferite, pe semnalele pe care vi le dă corpul. Nu faceţi niciun efort să denumiţi emoţiile şi să aflaţi cauza lor – nu aveţi timp şi vă consumă energia. Doar luaţi act de starea şi de mişcările spontane ale corpului şi spuneţi-vă: „Simt o tensiune în corp, înseamnă că am o reacţie defensivă la ceva. Dar încă nu s-a întâmplat nimic rău, schema automatizată e abia la început şi încă mai am timp să o înlocuiesc cu un răspuns constructiv”. Sau folosiţi o „scurtătură”: „Hei, eşti în defensivă! Relaxează-te şi concentrează-te pe scop!”. Apoi relaxaţi acea parte a corpului care e tensionată, respiraţi lent şi adânc, reamintiţi-vă scopul pentru care vă aflaţi unde vă aflaţi – altul decât „Să fac impresie bună”! –, concentraţi-vă pe ce vedeţi şi auziţi, căutaţi interpretări constructive, iar dacă aveţi nevoie nu ezitaţi să cereţi un timp de gândire. Prin acestea, tocmai aţi iniţiat procesul complex de creare şi testare a unei scheme de acţiune noi, care vă va aduce beneficii.

NB. Şi unele emoţii pozitive ne anunţă scheme de acţiune pe care ar fi benefic pentru noi să le înlocuim. Ce simte un om care are probleme cu alcoolul la vederea sau imaginea sticlei pline? Sau un gurmand când simte miros de mâncare? În ambele cazuri, o emoţie pozitivă anunţă o schemă de acţiune automatizată periculoasă. Iar dacă spun „Stop!” imediat după apariţia primei emoţii, adică înainte de a lua prima înghiţitură, şansele de a mă opri sunt infinit mai mari.

*******

După ce am scris acest articol, am găsit mai multe surse care întăresc – din perspective foarte diferite – ideea lui principală.

2 decembrie 2012

Descopăr, pe un site, ideea utilitătii emoţiilor negative:

“Your negative emotions are powerful guides to what needs to change in your life.” (Geoffrey James, How to Handle Negative Emotions at Work)

19 noiembrie 2013

Un studiu științific, popularizat de o revistă foarte prestigioasă (HBR), aduce dovezi empirice pentru această idee: când simți că emoțiile te copleșesc, nu încerca să le calmezi; obții performanțe mai bune dacă, dimpotrivă, le ”recadrezi”, le dai un sens pozitiv – de exemplu, în loc să spui ambivalentul ”Am emoții” (ce fel de emoții?), ori ”Mi-e frică” sau ”Sunt stresat(ă)”, ori ”Trebuie să mă calmez”, îți spui ceva care traduce englezescul ”I am excited” (”Sunt în priză”, ”Sunt gata de atac” etc.).

”Before performing, she asked participants to repeat a statement out loud. Some were randomly assigned to say “I am excited,” while others said, “I am anxious” or “I am calm.” That simple reframing device dramatically changed the outcome of their performances.

Measured by voice recognition software that rated pitch, volume, and rhythm, the “I am excited” performers scored an average of 81 percent, while performers who said “I am anxious” notched 69 percent, and those who said “I am calm” gained a miserable 53 percent. ”


Iată și un suport suplimentar pentru recomandarea mea ca, atunci când trăim emoţii negative, să conştientizăm doar prezenţa lor, nu şi natura (numele) lor ori cauzele lor;  este, însă, foarte util să conştietizăm acestea după ce furtuna a trecut sau, preventiv, chiar înainte ca ea să vină asupra noastră.

În viziune budistă, duşmanul nostru principal este

“sentimentul importanţei sinelui. Tot ceea ce nu răspunde exigenţelor sinelui şi îl contrazice devine o ameninţare şi o ofensă. Trecutul ne face rău, suntem incapabili să ne bucurăm de prezent şi ne chircim speriaţi, imaginându-ne durerile viitoare” (p. 276)

Soluţia imediată “în mijlocul furtunii”:

“În primul rând, trebuie să privim cu calm forţa brută a suferinţei interioare. În loc să o evităm sau să o exilăm într-un colţ întunecat al minţii, să facem din ea obiectul meditaţiei noastre, fără însă a relua, iară şi iară, evenimente care ne-au provocat durerea şi fără a examina, una câte una, imagini din filmul vieţii noastre. De ce nu este necesar, în acest stadiu, să insistăm asupra cauzelor îndepărtate ale suferinţei noastre? Buddha dădea următoarea imagine: un om străpuns de o săgeată se va întreba [oare] ‘Din ce lemn e făcută săgeata? De la ce specie de păsări provin penele? Ce artizan a fabricat-o Acest artizan este un om de treabă sau un ticălos? Câţi copii are?’ ? Cu siguranţă nu. Prima sa grijă va fi să-şi smulgă săgeata din piept.

Dacă, atunci când o emoţie dureroasă ne izbeşte în plin, ne petrecem timpul cercetându-i cauzele, avem toate şansele să-i permitem să se amplifice. Cel mai urgent este, deci, să o privim în faţă, izolând-o de gândurile cotropitoare care o acutizează. Am văzut într-unul din capitolele anterioare că fixându-ne pur şi simplu privirea interioară asupra emoţiei însăşi, aceasta dispare încetul cu încetul, ca zăpada sub razele soarelui. Mai mult, odată ce forţa emoţiei a scăzut, motivele care au declanşat-o nu ni se mai par atât de dramatice şi vom avea, astfel, şansa să ieşim din cercul vicios al gândurilor negative.” (pp. 277-278)

Matthieu Ricard, Fericirea. Un drept cu care ne naştem, o cale de a-l valorifica, trad. rom., Editura IRECSON, 2007.

https://elisabetastanciulescu.ro/2012/01/nu-ti-controla-emotiile-negative-foloseste-le-sociologie-aplicata-la-inteligenta-emotionala/?fbclid=IwAR20T6N20rQBg9ZgcWmLkw6rff9OpXwnsb9xAqX-Or_dne0OuEcIn5fbhZY


joi, 12 august 2021

Atitudinea face toți banii!

 

Da, da atitudinea, asta este, ea face mare parte din schimbare.  Și menținerea ei, la cote evident pozitive. Dar suntem noi niște înțepeniți? Încleștați în opinii și deloc doritori să gândim mai profund? Suntem.

Cum facem să avem disponibilitatea de a dori și a face schimbare? Mereu. Nu numai până la nu știu ce vârstă?

În primul rând să știm că nu e ușor și să vrem să facem încercări chiar dacă rezultatul poate deveni o greșeală, un eșec. Provocările cele mai mari sunt depășirea eșecului sau a mentalității că a existat un eșec. Așa ne-au setat educația și cei din jur.

Apoi să nu ne fie frică. Frică de  schimbare e frica de înaintare. Cum învățăm să anticipăm viitorul?Unde și când îl recunoaștem? Alături de cine?

Prea multă protecție, prea mult culcușit în bula noastră? Prea neîncrezători? Poate prea cârcotași.  

Schimbarea înseamnă mereu o nouă direcție , înseamnă o nouă mentalitate, înseamnă a învăța alte și alte forme de comunicare cu oameni total  noi ...înseamnă a veni în întâmpinarea schimbării, nu a te piti după colț să nu te ajungă. Păi de unde ”oameni noi” când auzi mereu că avem îndeajuns de mulți prieteni, îndeajuns de mule cunoștințe? 

 Schimbarea înseamnă să gândești mult ”out of the box” dar în același timp să te păstrezi în limita valorilor tale, lărgindu-le granițele, nu autolimitându-te.  

Stau și mă uit la ce am scris. Cam multe întrebări, nu-i așa? Dar de fapt întrebările mele de aici se vor răspunsuri. E o șmecherie de stil să știți. Sunt sigură că v-ați prins. Atunci când întrebările devin răspunsuri, țineți minte, ele pot fi și catalizatori. Te riști? Te riști să mergi mai departe? 

 

Atitudinea, ei da, ea face toți banii!



.


marți, 22 iunie 2021

Dudul


 

În Ploiești-ul anilor 50, toată lumea avea dudul lui în curte. După cum știți (sau veți afla acum) dudul e o plantă dioică. Cumva mai pudică zic eu. Florile sunt unisexuate, cele mascule pe plante diferite de cele femele. Adică dude (fructe) coapte care să-ți cadă în cap sau să îți murdărească hainele, găsești doar pe anumiți pomi. Pe atunci era vorba că după unii duzi poți mătura, după alții nu e nevoie. Iar bunicul era mândru de fapt că la noi erau duzi care nu făceau fructe.
De două ori au crescut bunicii viermi de mătase. La începutul războiului, când au și plantat duzii în curte și mai apoi în anii 50 când pânzeturile erau pe cartelă și predarea unei ”norme de gogoși de viermi” îți asigura dreptul la 1.5 metrii, adică o rochie de mătase pe an. Mama, cea mai mică dintre frați, știa perfect tehnologia îngrijirii viermilor de mătase și era responsabilă cu hrănirea lor și îmi zicea de mutrele pe care le făcea, la fel cum azi ar face un copil pe care-l trimiți să plimbe animalul de companie când de fapt el ar vrea să se joace pe tabletă. Dar prețuia și mătasea naturală mai mult și mai altfel decât alții ca și cum dacă ea a crescut viermi, avea dreptul pe viață de a purta materiale diafane.
Dintre poveștile nenumărate ale curții/străzii, una este și despre dulceața de dude. Dulcețurile se clasau în copilăria mea în dulcețuri de calitate și cele de uz propriu. Cele laborioase și greu de procurat: fragi, nuci verzi, cireșe amare, prune verzi și celelalte. Încă sunt supărată pe acest clasament pentru că dulceața mea preferată, cea de vișine nu este pusă printre favorite. Dulceața de dude de fapt nu exista. Fructul perisabil fără miros, care ”să bălega” dacă îl amesteci cu zahăr, ei bine nu merita să strici zahărul pe el, spunea toată lumea. Dudele erau doar pentru țuică acolo unde cineva făcea așa ceva și dat la găini ( în cazul nostru),
Ei bine au trecut anii, și am descoperit deliciile dudelor uscate, a jeleurilor și marmeladelor din dude a dulceții plătită în Euro. Dudul cel mai apropiat e cel din curtea Poliției așa că nu mă îndeamnă nimeni să mă cațăr pe gardul lor să iau câteva. Dar îmi aduc aminte cele mai frumoase clipe în Canada cu nepoții prin pădure la adunat dude. Noi și veverițele, la întrecere.
 
.

vineri, 18 iunie 2021

Preoteasa ploilor, nea Vasile și eroarea de paralaxă

 

Știți, există o meserie rară care se numește ”inginer în avertizarea udărilor” mai scurt inginer de avertizare. Un om pe județ. 40 cu totul, pe țară. Un fel de consultant pentru cei care irigau. Asta am fost eu câțiva ani de zile. Țineam și o evidență a cantităților de apă căzute în diverse locuri. 
 
Azi dimineață mi-am adus aminte că la 8 dimineața, vinerea, dădeam ”operativele” la o mașinărie greoaie care ni se părea atunci culmea civilizației. Povesteam  printre pârâituri cam ceea ce auziți acum de la rubricile meteo televizate și scriam niște tabele desfășurătoare mari, lungi, cu pix albastru, roșu și verde, cu titluri subliniate cu două linii. Marea problemă, îmi aduc aminte era să găsesc mereu pix cu pastă verde.

Într-o vară, stăteam la barieră în tren pentru că acesta nu avea intre în gară Ciorani și de acolo pe un drum de țară, aveam o priveliște perfectă asupra locului meu de muncă, a stației meteo și a curții pline de tractoare și țevi de irigat. Trece de ora 8, și eu lipseam, lucru nemaiîntâlnit  până în acel moment și-l vedem din depărtare pe paznic ieșind tacticos din biroul meu, mergând cu cilindrul  gradat spre stația meteo și imitându-mă pe mine, cu gesturi ritualice. Dacă la ora 8 trebuia măsurată apa de ploaie, el nu dorea să fie încălcat protocolul. Vă dați seamă că la ora 8.20 ar fi fost o altă cantitate de apă, nu? Deschide portițele, deschide ușițele mai delicat decât îi intra în obicei. Toarnă din rezervorul metalic, apa de ploie strânsă peste noapte. Cilindrul gradat plin strălucește în soarele dimineții se uită la el ducând-l la înălțimea ochilor concentrat și apoi de sus de la înălțimea brațului, vărsă apa în pământ, încet ca și când la o pomană ar fi oferit ofrandă morților. Era o așa caricatură a gesturilor pe care  involuntar le făceam încât noi, un vagon întreg de navetiști ciorăneni strânși să coborâm, urmărindu-l și eu comentând ca la meci, am râs, făcând din nea Vasile (sau poate Gheorghe sau poate Ilie) un personaj cunoscut în 3 sate. Nea Vasile cel corect!
 
Totul era foarte simplu.  Singurul lucru care trebuia făcut, în afara  păstrării orei era ca citirea gradațiilor până unde ajungea apa  să se facă la nivelul ochilor. Altfel există o eroare de paralaxă dacă observatorul nu face citirea perpendicular pe instrumentul de măsură. Dar cum nea Vasile nu știa ce e aia paralaxă în schimb era omul cel mai corect și paznicul cel mai cinstit din acele vremuri, pur și simplu umpluse cilindrul cu lichidul de peste noapte, îl ridicase la înălțimea ochilor apoi vărsase apa conștiincios. Partea în care eu veneam și notam citirile în birou, îi era practic total necunoscută. 
 
Eu, pe nea Vasile îl luam cu mine de frica șerpilor care vânau popândăi de pe acolo. Iar el era atent pentru că toată tehnologia aceea, vorbitul la o stație portabilă, transmiterea cu glas grav a unor date, i se păreau, de un mister copleșitor iar  eu preoteasa ploilor. 
 
Așa că acum, pe ploaia asta care nu se mai oprește, un gând bun, o lacrimă și o rugăciune pentru orice nea Vasile al nostru care ne păzește și ne îndrăgește cu un respect infinit, despre gesturi de fidelitate și zâmbet de aducere aminte și despre cum un om îți poate oglindi personalitatea, lecție pe care o țin minte uite de 33 de ani.


sâmbătă, 24 aprilie 2021

Despre simpatie cu gând bun

 


Am început să mă reîntâlnesc, ușor ușor cu oameni pe care nu i-am mai văzut de un an și ceva. De la asta mi se trage că îmi pun o întrebare, nu gravă ci urgentă:
 
- Și dacă uităm să ne revizuim sentimentele și cunoașterea după toate aceste zile? Cât și câți ne vom fi înșelat?
 
Spun asta pentru că încep să descopăr că sunt taxată deja după etichetele pe care mi le-ați lipit într-un timp al cunoașterii față-n față, când de fapt eu și la fel și voi, la ieșire din ceea ce experimentăm azi, am devenit și vom deveni alții. Și dacă nu știm să cuantificăm așa ceva vom pierde? Azi, vom da peste oameni cu totul și cu totul noi. Cu totul și cu totul necunoscuți. Până și numele rostit și nu gândit va răsuna altfel între noi.
 
Uitați-vă voi la voi, doar o clipă. A crescut starea de ostilitate permanentă, nu mai interesează și experiențele altora, s-a mărit atitudinea provocatoare, din cauza competiție unul cu celălalt. Când te întrebi sau îi întrebi la ce fac competiție, rămân tăceri, doar tăceri. Oamenii vorbesc de dreptatea lor, cea de acum 30 de ani, cea de acum 10 ani, cea de acum un an. Atitudine zeflemistă, o la asta suntem buni mai ales noi ploieștenii, constant criticăm.
 
”Râzăreți”, spunea cineva din copilăria mea când îi descria pe aroganții care batjocoreau totul, te pun la-ncercare, și-ți toarnă mereu glume nesărate. A te contrazice cu ei, a încerca să arăți cuiva că de fapt dreptatea e uneori și de partea ta sau că oricând ai și tu o posibilă parte bună în participarea la un schimb reciproc de idei, (acolo un procent oarecare de bine), îi fac să creadă că ai intrat într-un război al dialogului cu ei. A câștiga mereu nu cred că e un țel, mai ales când rănești sentimente, mai ales când vezi că pierzi oameni pe drum. 
 
Când e vorba despre noi, cerem empatie fără să ne punem întrebarea dacă noi o facem constant și continuu. Și apropo, eu nu cred că poți fi empatic cu cineva atâta timp cât îl antipatizezi. Dacă se întâmplă asta, scuze, dar nu ești autentic, și asta se vede bine pentru că există incongruență între vorbe și fapte.
 
.

joi, 15 aprilie 2021

Milan Kundera - Iubiri caraghioase (din povestirea Morții vârstnici să cedeze locul morților tineri)

 

Milan Kundera - Iubiri caraghioase (din povestirea Morții vârstnici să cedeze locul morților tineri)
 
(...) omul s-a trezit în baie, în fața oglinzii ovale de deasupra chiuvetei, ținând în mâna dreaptă, deasupra capului, o oglinjoară rotundă în care se uita vrăjit, la începutul de chelie. Și l-a cuprins deodată o o prostă dispoziție cronică, ba, mai mult a început chiar să-l bată gândul sinuciderii. Firește (și asta trebuie subliniat pentru a nu vedea în el un isteric, sau un prostănac), își dădea perfect seama de caraghioslâcul acestui gând și știa că niciodată n-avea să-l pună în aplicare ( râdea în sinea lui de propria scrisoare de adio: Mi-a fost cu neputință să mă împac cu chelia. Cu bine!) dar destul și faptul că un asemenea gând, oricât de platonic ar fi fost el, i-a putut trece măcar prin minte. Să încercăm totuși să-l înțelegem, a încolțit în el probabil, așa cum încolțește în sufletul unui maratonist dorința irezistibilă de a abandona cursa atunci când la mijlocul traseului constată, cu părere de rău, că va pierde întrecerea în chip rușinos (și, pe deasupra din propria-i vină). Așa și el, considerând întrecerea pierdută, n-a mai avut nici un chef să alerge mai departe.

luni, 12 aprilie 2021

Apartenență

 

M-am surprins azi gândindu-mă la două lucruri legate de mine și noi.

Primul legat de arborele  nostru genealogic, cum se micșorează. Se micșorează se simplifică, pierde din sens și din emoții, din lipsa legăturilor concrete și reciproce dintre membrii aceluiași clan. Când întrebi un tânăr despre arborele lui genealogic, rudeniile nu se mai întind în întreg orașul. Te-ai gândi că se mărește a că înrudirile ar trebui să ajungă în toate continentele după cum sunt oamenii liberi să călătorească dar de fapt legăturile se taie, se pierd și se uită. Un tânăr este interesat și își știe maxim bunicii și verii primari. Și cam atât. În imaginarul meu e un arbore, ca o cruce mică și firavă fără adâncimi și ramificații, mai ales acum când familiile au unul sau doi copii maxim. La plante asta e o formă de degenerare.

La fel și geografic mă uit cum sărăcim.  Copil fiind îmi știam geografia fiecărei crăpături din casă, a fiecărui colțișor, fiecărei așchii, știam cu ochii închiși dacă și unde o mobilă e ciuntită, știam fiecare nod din gardurile vecinilor. Geografia în care mă mișcăm liberă de la 5 ani, un spațiu de extremă siguranță nu era foarte mare dar iată, și mi-am demostrat-o, aș fi în stare s-o pictez sau să o imaginez la o rezoluție foarte mare și exactă cu fiecare detaliu al străzii  unde am locuit 16 ani din viață.

Acum locuiesc într-un bloc de 30 de ani și  de fapt am o imagine foarte vagă a ceea ce mă înconjoară, a oamenilor care au venit și a celor care au rămas alături. Când vine seara mă uit în jur și văd ce? În primul rând drumuri de dus și de întors. Blocuri pe care le denumesc blocuri nu purtătoare de nume, cu cunoscuți, cu vieți individualizate. Doar când mă forțez, îmi forțez mintea văd de fapt singularități, geamuri cu perdele diferite, culori diferite, flori pe balcoane sau înghesuire de dulapuri într-o inestetică ordine. Pot vedea crăpătura din mozaicul blocului și locul unde mi-am agățat ciorapul odată,  de mult, pe a treia treaptă a scării de la intrare dar nu rețin arhitecturi și mi se pare firesc să am o ușă de bloc scoasă din țâțâni uneori, nu de puține ori. Îmi lipsește aceea vedere a  micilor amănunte, a imaginarului de povești despre fiecare om, și sunt departe de acest ideal pentru că de fapt eu străbat zilnic drumuri îmi care îmi pun instinctiv GPS-ul cu singurul sens, cel de nevoie de orientare și dorința de a ajunge la destinație. Sunt separată de realitate  de peste 30 de ani și clar și grav, în același timp, sentimentul cel mai profund de apartenență  îmi lipsește, ne lipsește.

Și-mi pun întrebarea, oare cum să îți lipsească, până la urmă, ceva de care nu ști cum se manifestă?

.