Apartenență

 

M-am surprins azi gândindu-mă la două lucruri legate de mine și noi.

Primul legat de arborele  nostru genealogic, cum se micșorează. Se micșorează se simplifică, pierde din sens și din emoții, din lipsa legăturilor concrete și reciproce dintre membrii aceluiași clan. Când întrebi un tânăr despre arborele lui genealogic, rudeniile nu se mai întind în întreg orașul. Te-ai gândi că se mărește a că înrudirile ar trebui să ajungă în toate continentele după cum sunt oamenii liberi să călătorească dar de fapt legăturile se taie, se pierd și se uită. Un tânăr este interesat și își știe maxim bunicii și verii primari. Și cam atât. În imaginarul meu e un arbore, ca o cruce mică și firavă fără adâncimi și ramificații, mai ales acum când familiile au unul sau doi copii maxim. La plante asta e o formă de degenerare.

La fel și geografic mă uit cum sărăcim.  Copil fiind îmi știam geografia fiecărei crăpături din casă, a fiecărui colțișor, fiecărei așchii, știam cu ochii închiși dacă și unde o mobilă e ciuntită, știam fiecare nod din gardurile vecinilor. Geografia în care mă mișcăm liberă de la 5 ani, un spațiu de extremă siguranță nu era foarte mare dar iată, și mi-am demostrat-o, aș fi în stare s-o pictez sau să o imaginez la o rezoluție foarte mare și exactă cu fiecare detaliu al străzii  unde am locuit 16 ani din viață.

Acum locuiesc într-un bloc de 30 de ani și  de fapt am o imagine foarte vagă a ceea ce mă înconjoară, a oamenilor care au venit și a celor care au rămas alături. Când vine seara mă uit în jur și văd ce? În primul rând drumuri de dus și de întors. Blocuri pe care le denumesc blocuri nu purtătoare de nume, cu cunoscuți, cu vieți individualizate. Doar când mă forțez, îmi forțez mintea văd de fapt singularități, geamuri cu perdele diferite, culori diferite, flori pe balcoane sau înghesuire de dulapuri într-o inestetică ordine. Pot vedea crăpătura din mozaicul blocului și locul unde mi-am agățat ciorapul odată,  de mult, pe a treia treaptă a scării de la intrare dar nu rețin arhitecturi și mi se pare firesc să am o ușă de bloc scoasă din țâțâni uneori, nu de puține ori. Îmi lipsește aceea vedere a  micilor amănunte, a imaginarului de povești despre fiecare om, și sunt departe de acest ideal pentru că de fapt eu străbat zilnic drumuri îmi care îmi pun instinctiv GPS-ul cu singurul sens, cel de nevoie de orientare și dorința de a ajunge la destinație. Sunt separată de realitate  de peste 30 de ani și clar și grav, în același timp, sentimentul cel mai profund de apartenență  îmi lipsește, ne lipsește.

Și-mi pun întrebarea, oare cum să îți lipsească, până la urmă, ceva de care nu ști cum se manifestă?

.