Campusul de la Horticultură după 40 de ani

 

Dimineață de mai, 18. Noros de frumoasă. Eu? Am refăcut drumul pe care veneam acum 40 de ani în diminețile de luni. De la Gara de Nord, cu 105, am coborât pe Bulevardul Expoziției, am intrat pe portiță. Acum nu aveam bagajele grele cu reserve de hrană pentru zilele de examene. Am trecut pe lângă căminul 4, am salutat fereastra de la camera 306, am mers pe lângă fostele silozuri cu cartofi care în anii ’80 ne trimiteteau damfuri de cloceală (acum parcare). Am verificat cum arată căminul de vis-avis: căminul 2 e  bicolor și pare mai vesel. Cantina e de nerecunoscut, acum e restaurant cu pretenții. (hmm au dispărut tăvile de inox iar toaletele sunt curate și luminoase) și au apărut chelneri tineri în omniprezentele costumații negre. Terenul de sport, la 9 dimineața e plin. Plin ochi. Peste 200 de oameni în treniguri, aliniați. Am înțeles că sunt diverse competiții si diverse organizații care închiriază terenul. În fața Sălii de Sport Agronomia e o bisericuța. Se auzea slujba. Lângă, un teren de joacă pentru copii cu mobilierul aferent. E chiar în fața căminului 7.  Sport de relaxare, credință și joacă pentru copii studienților? 3 lucruri greu de imaginat acum 40 de ani. Și, în tot parcul e plin de oameni din zona limitrofă. La plimbare, alergând pe alei, cu cărucioare, cu copii. Animație și gălăgie matinală. O zonă vie. Aleea cu tei a rămas aceiași. Tei încă neînfloriți. Duzi bătrâni cu parfum de dude pe jumătate coapte/picate/strivite îmi aduc aminte de alergările matinale ale profesorului Puiu de la Pedologie în jurul dudului și amuzamentul nostru stângaci și răutăcios. Din loc în loc, elemente neschimbate de acum 40 de ani, un arbore, o bancă, o alee, o crăpătură în asfalt. Clădirea unde făceam ”chimia” e nefolosită și închisă (clădire de patrimoniu care așteptă fonduri pentru renovare), clădirea facultății de Horticultură e în renovare, remodelare, re-brenduire. Un spațiu de sticlă se profilează sus pe acoperiș. Covorul asfaltic din față  lipsește și utilaje trebăluiesc și azi, în zi de sâmbătă. În următorii 5 ani vom merge să bem cafea sus la mansarda de sticlă.

Iar noi, cei din promoția 1984

, în parc. Uneori, pe timpuri, în zilele de vineri ne adunam acolo să facem instrucție… cu mantalele acelea de postav milităresc, kaki, care cântăreau o tonă … Acum aveam 40 de ani, peste noi. Azi, ai mei nu au fost deloc grei. Ori am lăsat durerile acasă, ori întâlnirea a avut un efect placebo asupra mea, a tuturor. Apoi, am observat că nu s-a plâns prea tare, nu s-a plâns prea mult dar au fost multe glasuri gâtuite de emoții, răgușeli de la vorbitul prea mult, prea tare și prea entuziast. Am acumulat multă bucurie azi, multe îmbrățișări, vorbe bune și zâmbete. La o anumită vârstă te dezobișnuiești să porți cu tine un zâmbet pe față, de dimineață până seară. upă ce ai o astfel de zi, atunci realizezi că în viața cotidiană, nu mai sunt prea multe zile asemenea. În același timp mă simt obosită, la fel ca atunci când vorbesc o limbă străină. E limba limitelor care se deschid, a încrederii tinerești și limba care naște entuziasmul molipsitor. Bănuiesc că vorbeam mult limba asta în studenție. De aceea, spun eu, e necesar să nu lipsești de la astfel de întâlniri!

 

.

https://photos.app.goo.gl/NWN4kdxmVAEzQ1Lx6

Filoxenia și filotimia - miturile ospitalității

 

 Cuvântul grecesc „Xenia” care înseamnă străin și „Philoxenia”, care înseamnă „prieten cu un străin”, sunt ambele cuvinte care descriu ideea antică de ospitalitate. Pentru grecii era extrem de important să-și extindă ospitalitatea față de străini, nu numai pentru a-și păstra „philotimo”, ci și pentru a evita mânia lui Zeus care, în rolul său de Zeus Xenios, în calitate de protector al străinilor, era adesea deghizat ca simplu muritor și mergea printre ei.

 „Zeii ne vizitează deghizat în străini” e o poveste din „Odiseea” lui Homer (poet grec, secolul al VIII-lea î.Hr). 

A arăta orice formă de inospitalitate față de un străin era asemănător cu dezonorarea zeilor. Pe scurt, în Grecia antică, când era vorba de ospitalitate, oaspetele avea prioritate! Gazda trebuia să ofere vizitatorului nu numai mâncare și băutură, ci și un pat, o baie, haine și divertisment, de fapt, orice dorea oaspetele. Oaspeții, la rândul lor, trebuiau să se comporte cel mai bine și să întoarcă ospitalitatea invitând gazda în căminul său. Atât gazda, cât și oaspeții respectau regulile, deoarece nu știau niciodată unde ar putea fi pândit Zeus, pentru că, la urma urmei, dacă se comportau bine probabilitatea era să fie recompensați pentru generozitatea lor sau pedepsiți pentru orice lipsă a acesteia. 

 Nimic nu explică sensul ”xeniei” mai bine decât încântătoarea poveste a lui Baucis și Filemon scrisă de Ovidiu (în anul 8 d.Hr). Minunata poveste a lui Zeus și Hermes (mesager al zeilor), deghizați în bieți călători, descrie relația divină dintre gazdă și oaspete. Baucis și Filemon, erau un cuplu de bătrâni, căsătoriți, care, în ciuda faptului că erau săraci, au fost singurii din orașul lor care i-au primit un cuplu de țărani rătăcitori, în căutarea unui loc unde să petreacă noaptea. Întâmpinându-i pe străini în casa lor, Baucis și Filemon arăta exemplu de „xenia”, conceptul grecesc de ospitalitate considerat o obligație morală față de străini și mai ales față de oaspeți. Baucis, a devenit suspicioasă când și-a dat seama că, chiar și după ce a servit oaspeților săi cantități abundente de vin, ulciorul cu vin a rămas mereu plin. Zeus era atât de supărat pe localitatea inospitalieră încât a decis să-l distrugă. Așa că i-a luat pe cei doi vârstnici să vină cu el, sus pe munte și mai ales să nu privească înapoi până ajungeau în vârf.

Odată ajunși în vârf, Baucis și Filemon s-au uitat în jos la orașul lor. Au descoperit că tot orașul era distrus ca d eun potop și doar într-un anume loc se afla un templu magnific. Zeus transformase umila lor căsuță într-un sanctuar divin! Cei bătrâni l-au implorat pe Zeus să-i facă gardieni ai templului; dorința lor a fost îndeplinită. 

 Baucis și Filemon i-au cerut lui Zeus, când va veni timpul, să le permită să treacă împreună în viața de apoi. Nu numai că Zeus le-a îndeplinit din nou de bunăvoie dorința, deoarece și-a amintit că, deși cuplul era sărac, generozitatea lor a depășit-o cu mult pe cea a vecinilor lor bogați, dar la moartea lor el a schimbat cuplul într-o pereche de copaci care se împletește: un stejar și un tei. 

”Filoxenia este încă vie și bine văzută în Grecia, oriunde ai merge grecii te vor întâmpina cu brațele deschise, te vor hrăni și adăpa și te vor ajuta în orice fel. „Știam că indiferent la ce ușă bateți într-un sat cretan, vi se va deschide. O masă va fi servită în cinstea ta, iar tu vei dormi între cele mai bune cearșafuri din casă. În Creta, străinul este încă zeul necunoscut. În fața lui, toate ușile și toate inimile sunt deschise” Nikos Kazantzakis. (scriitor, jurnalist, om politic, poet și filozof grec 1883 – 1957)

 

***

 Philotimo – Virtutea grecilor
Philotimo este un cuvânt grecesc antic, care din vremea filozofilor greci, a rămas intraductibil. Acest lucru nu înseamnă că cuvântul nu poate fi explicat sau că sentimentul lui, esența lui nu poate fi descris. Philotimo este un substantiv și se traduce literal ca: „Iubitor de onoare”, împărțit în două părți: „philos” adică ceea ce este iubit sau important, sau de la un prieten și „timi” – onoare.

Φιλότιμο - Philotimo este o combinație de onoare, integritate, datorie, mândrie, demnitate și curaj. În Grecia antică, cel mai rău lucru care i se putea întâmpla unui om, era să-și piardă onestitatea, onoarea, filotimul.
 

Orice om acuzat că nu era filotim era judecat de tovarășii săi atenieni și dacă era votat ca dezonorat era dat afară din Atena, din societate și își pierdea toate drepturile civile. Omul era privit mai rău decât să fii acuzat de furt sau crimă! 

 În scrierile lui Platon acesta i-a dat de fapt un sens negativ în lucrarea sa, „Republica”. Platon a folosit cuvântul philotimo în mod ironic, insinuând că dragostea de onoare e mândrie, distincția e  de fapt vigoare, forță și ambiție, și toate duceau la a fi risipitor de generos și îngâmfat.

În creștinism, ”philotimo” apare în cuvântările  Apostolului Pavel și este scris de cel puțin trei ori în Noul Testament, pentru că acesta era vorbitor nativ de greacă și bine educat în literatura greacă.  Philotimo nu este doar o trăsătură, înseamnă și a fi admirat este un ideal, un concept, un stil de viață, ”philotimo” este mândria de sine, de familie și de comunitate.

  Filotimul îi respectă pe ceilalți, îi ajută pe alții, nu pentru un avantaj ci pentru că ai datoria să faci ceea ce trebuie. Este sentimentul care a menținut comunitatea greacă unită, puternică timp de mii de ani. Localnicii și-au riscat viața, fără să aștepte nimic în schimb. Desigur că poate lua forme diverse, până la mândria exagerată, masculină, mândria de sine însuși, de ospitalitatea pe care o oferă.
Un cuvânt asemănător în Creta este kopiaste. Înseamnă ”stai jos”, ”bun venit”, ”intră”, ”alătură-te nouă, ia ceva de mâncare!”

DEX

1.Filotimie  învechit Despre oameni: culant, darnic, galanton, generos, mărinimos.

sinonime: culant darnic galanton generos mărinimos

 

 https://greekerthanthegreeks.com/philoxenia-greek-hospitality-the-myth-of-baucis-and-philemon/?fbclid=IwZXh0bgNhZW0CMTAAAR3fffaNtzNkNE-A56KnLjydRlBnzm5QyfFbhAEmcd-rFPcR3ErYQFsMotY_aem_Acd-2WRBoTeWX2dn0YNkZTCIiMr6NMlLXsyP6F1atyV2CI2fkO1p7Z6eJclH-tnt3RPkSUSLRk-qmg-sSswfspck

  https://greekerthanthegreeks.com/philotimo-greekness/

 

Ziua când mi-a venit mintea la cap :)

 Am tot glumit și am povestit zilele acestea despre Hercule. Să nu mai zic că Herculane, cel vizitat într-o iarnă în 1991 mi-a schimbat viața complet. Aici cu un grup de ploieșteni care ”am alunecat” pe ghețușul din Centrul stațiunii ca să facem poză cu omul cu barosul, (eu, Constanța Papuc, Adi și Sorinel nu_mai_ știu_ cum, plus Carmen care făcea poza desprinși din marele grup de 200 cu care făceam Revelionul)

Să ne întoarcem însă la Hercule și muncile lui!
Heracle, dacă vrem să dăm peste mitul original al grecilor. Recitind acum povestea, cea cât mai apropiată de original, mi-a atras atenția un element nou, mie. Toată viața lui, Heracle bietul, chiar și bebeluș fiind, a avut de pătimit din cauza geloziei Herei și a testelor pe care aceasta i le-a impus ca să poată, într-un final, să capete nemurirea. Și mereu m-am întrebat de ce Hera se răzbuna pe un biet bebeluș și nu pe Zeus, marele infidel? Poate ați văzut și voi gluma care tot circulă pe internet cum că 80% din poveștile mitologiei grecești sunt datorate lui Zeus și infidelităților lui. Dar cum altfel să meargă lumea dacă nu minți, nu înșeli, nu tu un adulter acolo, nu adaugi o tragedie, nu suferi, nu te răzbuni, nu mai pui un pic de sare pe răni cu cinism ....

Totuși, și aici trebuie să ne dea de gândit povestea lui Hercule că, numele eroului, adică ”Hera-cle” înseamnă ”cel ce primește glorie de la Hera”. Șmecheri tare grecii ăști, așa-i? Ș-apoi băiat fain eroul nostru că spală păcatele lu tac'su și până la urmă devine nemuritor, învingându-i aversiunea mamei vitrege! Ori ba? Mă gândesc că și acum la ospețele de pe Olimp, o sta în capătul cel mai îndepărtat al mesei zeilor departe de Hera ...

Și-mi vine în minte acum că miturile primordiale au rolul lor în destinul uman, nu sunt simple povești sau filozofii ieftine ci sunt veritabile coduri pe care le dezlegi diferit în funcție de vârstă. Și care te fac să acționezi diferit în funcție de percepție. Istoria unei civilizații, poate să influențeze propria ta istorie și să te ajute să înțelegi că și rădăcinile trebuie să-ți crească laolaltă cu ramurile, chiar dacă ele nu sunt vizibile.

Foto la statuie după ce cumpărasem pentru prima dată nucșoară ( de ce era deschis în 1991 magazinul de 1 ianuarie, nu știu?): 1 ian 1992 la Herculane - ziua când mi-a venit mintea la cap și am devenit Bahá’í.  

.

Ochiul cerului ( irisul) și curcubeul

 

Iris este o zeiță și rolul ei în mitologia grecilor era să ducă/aducă mesaje. De cele mai multe ori aducea și apă sfântă din Stix, râul care despărțea Pământul de zona subpământeană. Ea o ducea pe Olimp iar picăturile care rămâneau în zborul ei rapid formau curcubeul. Alții credeau că haina ei multicoloră este de fapt curcubeul, un văl curgător ce rămânea mărturie că zeii există. De aceea irisul își ia numele de la cuvântul grecesc pentru curcubeu, ίριδ-irida.

 

Irisul înseamnă și ”ochiul cerului” și este zeița curcubeului, a fertilității, a culorilor, a mării, a heraldicii (?), a cerului, a adevărului și a jurămintelor. Se spune că ea poartă toate mesaje de pe Pământ spre Cer și călăuzește sufletele celor morți spre Împărăția Umbrelor a lui Hades. 

 

Oamenii plantau pe morminte iriși albaștrii/violet pentru a o ademeni pe Iris să se întâlnească cu sufletele celor dragi și să-i conducă mai repede spre locul de odihnă fără să rătăcească prea mult...

 

Atenție părinți: Irișii (Iris germanica) fac parte din seria florilor de grădină cu un grad mediu de toxicitate. Ei sunt toxici datorită acelorași unor compuși organici, care, de altfel, le și conferă mirosul amețitor. Terpenoizii, între care, în acest caz, cel mai cunoscut este irizina, sunt responsabili cu calitățile aromatice ale multor plante. Alți terpenoizi cunoscuți sunt camforul, mentolul sau canabinolul, ca să enumăr numai câteva.

 

Poate vă amintiți din copilărie că eram îndemnați să nu punem gura pe stânjenei. Motivul este că tulpina, frunzele sau rizomul odată mestecate (aviz copiilor mici sau animalelor de companie) pot cauza stări de greață, vărsături sau neplăcute probleme gastrointestinale.

 

Totuși, de-a lungul istoriei, începând cu antichitatea egipteană, extractul de stânjenei a fost folosit în farmacopeea tradițională ca antibacterial iar din rădăcini (rizomi) se prepara cea mai scumpă cerneală (verde).

.

Lista cu dorințe

 

Crezi în întâlnirea cu peștișorul de aur? 

 

Chiar dacă nu crezi însă, uneori îți dorești să ți se îndeplinească 3 dorințe?

 

Oare atunci când ești în fața acestui lucru nu-i așa că descoperi cu stupoare, pentru tine stupoare că tu ești așa un copil al dorințelor neîmplinite încât acest lucru te sperie?

 

Eu cred că ești speriat pentru că îți vezi lista dorințelor proprii, pentru că o știi atât de lungă, atât de neîncăpătoare minții și inimii tale. Te-ai gândit oare că de fapt noi trăim zi de zi, cu aceste neîmpliniri?

 

Și dacă e ceva ce te (ne, mă) macină mai mult decât numărul dorințelor este doar faptul ca ele, dorințele în cazul în care întâmplător ar putea să se împlinească, ele, nu-mi (ți, -ne) mai aducă gustul împlinit al fericirii.

 

Azi e o zi nu de cuantificat dorințe ci de adunat acele dorințe care ne pot face plăcere... 

.

Macul, de la legendă la simbol al rememorării

 

Teracote din Gazi din AM Heraklion, 1300-1100 î.Hr., incluzând-o și pe zeița macului.

 

Cuvântul grecesc pentru mac este παπαρούνα–paparouna.

În Grecia Antică, macul era un simbol al somnului și al morții, asociat cu Morfeu, zeul somnului și al viselor, și cu Demetra (Demeter), zeița agriculturii, recoltelor și a legii sfinte a morții și a reînvierii. Morpheus, un zeu înaripat este fiul lui Hypnos (zeul somnului) și este aducătorul de vise. Legenda spune că este cel care a dormit într-o peșteră plină de semințe de mac în timp ce visele sale s-au schimbat și de aceea medicamentul pe bază de opiu, folosit pentru insomnie, precum și pentru durere, este cunoscut sub numele de morfină.

Se spune că Demetra, zeița recoltei, a creat macul pentru a putea dormi, Teocrit, un poet sicilian, c. 300 î.Hr., a descris unul dintre rolurile anterioare ale Demetrei ca fiind acela de zeiță a macilor și, în multe mituri, macii au fost folosiți ca ofrande pentru morți, deoarece culoarea lor stacojie strălucitoare semnifică promisiunea învierii după moarte.

Într-o statuie de lut din Gazi, Creta, „zeița minoică a macului” poartă semințe de mac în coroana ei, despre care se crede că sunt surse de hrană și narcoză.

Desen al unui inel de aur găsit la Micene care arată o zeiță așezată purtând trei casete de semințe de mac

Unele surse spun că Rhea și fiica ei, Demetra, au adus macul din cultul cretan de la Eleusis și este aproape sigur că în cercul de cult cretan opiul era derivat din maci.

Macii erau menționați în miturile greco-romane ca ofrande către morți. Se credea că macul era emblema zeiței care purta snopi și maci în ambele mâini.  

***

 Mult mai târziu, în timpul războaielor lui Napoleon macul devine o metaforă ca semn al ”reamintirii  morții” consacrat după primul Război Mondial. Există mai multe documente anonime scrise în timpul războaielor napoleoniene care au remarcat că în urma bătăliilor, au crescut macii pe câmpurile de luptă. Aceleași surse au făcut prima comparație documentată între culoarea roșu-sânge a macilor și sângele vărsat în timpul conflictului. 

Studiile agrare arată că apariția în număr mare a ”macului stacojiu” este ajutată de răscolirea masivă a solului așadar câmpurile de luptă  devastate devin un bun mediu pentru creșterea lor.  Așa au fost asociate câmpuri pline de cadavre cu zonele unde cresc macii. 

În tradiția populară engleză, macul a simbolizat de mult somnul și moartea. În mod similar, în Olanda persistă o credință populară comună că copiii ar trebui să evite să culeagă maci, deoarece se crede că le va provoca cancer.  Dar odată cu  Primul Război Mondial, macul a început să capete ascendența ca simbol internațional de rememorare și binefacere.

 

Un mac al Legiunii Regale Britanice

 

Moina Michael pe un timbru comemorativ al SUA din 1948
 

 Poate cel mai faimos poem de război din toate timpurile, ”În Flanders Fields” a fost scris la 3 mai 1915 de locotenent-colonelul John McRae, născut în Canada, după moartea prietenului și fratelui său de arme Alexis Helmer. O americancă, Moina Michael, este creditată cu prima care face o ”vânzare caritabilă a macilor ca simbol”. Ea lucra în armată (YMCA din New York) și a fost atât de încântată de poezia lui McRae, încât a jurat să-și pună un mac pe rever și a jurat că va purta mereu unul pentru a onora și venera morții războiului. Folosind banii pe care i-a câștigat pentru munca ei pentru YMCA, a cumpărat douăzeci și cinci de maci de mătase și i-a distribuit colegilor săi. Eforturile ei au continuat până când macul a fost  adoptat ca simbol al reamintirii naționale. După doar 2 ani, Legiunea Națională Americană datorită eforturilor ei, a adoptat macul ca simbol oficial al reamintirii. 

În Europa, ideea a fost preluată de doamnă E. Guerin. Guerin a călătorit din Franța pentru a participa la conferința Legiunii Americane și a văzut vânzarea de maci ca o modalitate fantastică de a strânge bani pentru copiii care fuseseră afectați negativ de Marele Război din Franța. Guerin s-a grăbit să organizeze o echipă de văduve franceze care au început imediat să producă maci de hârtie la scară industrială, care au înregistrat vânzări de peste un milion de franci până în 1921, în SUA. După succesul extraordinar al vânzărilor, Guerin a trimis o delegație de vânzători de flori de mac la Londra în încercarea de a populariza acest obicei în Regatul Unit. Nu a durat mult și atât fondatorul Legiunii Regale Britanice cât și comandantul veteran al forțelor britanice, mareșalul Douglas Haig, au fost entuziasmați de idee și ulterior Legiunea  britanică a adoptat obiceiul imediat. 

 Prima zi a macului a avut loc pe 11 noiembrie 1921, marcând a treia aniversare a Zilei Armistițiului. Macul a fost adoptat imediat de Canada și Australia în 1921 și de Noua Zeelandă în 1922.

 În acest moment, macii destinați distribuirii în Marea Britanie erau încă fabricați în Franța de către văduvele de război franceze. În 1922 s-a deschis o fabrică în Bermondsey, care a angajat doar cinci foști militari cu dizabilități pentru a produce maci pe tot parcursul anului pentru distribuție în săptămânile dinainte de Duminica Amintirii. Primul apel oficial al macului din 1921 a strâns 106.000 de lire sterline, astăzi Legiunea Regală Britanică își propune să câștige 25 de milioane de lire sterline anual din vânzarea de maci, iar fabrica sa, aflată acum în Richmond, Surrey, angajează 50 de foști militari pe tot parcursul anului în pregătire pentru campania anuală de strângere de fonduri. 

Important este că adoptarea macului ca simbol al binefacerii a făcut ca acesta să treacă peste statutul  lui comemorativ și pur metaforic și a devenit, în schimb, un obiect fizic, palpabil, care oferă stabilitate financiară celor afectați de război.

 Între timp au apărut mai multe variate ale tradiționalului mac roșu. Cel cu frunza verde, cel cu petale roșii și centrul negru. În 1933 au fost fabricați primi maci albi de către Breasla Cooperativă a Femeilor care au văzut în macul alb o alternativă reprezentând pacifismul și o dorință autentică de a pune capăt oricărui război. Apelul pentru mac alb este încă activ și astăzi și este condus și administrat de Peace Pledge Union. O altă variantă a tradiționalului mac roșu este ”macul violet” al organizației „Animal Aid” care vinde acum maci violet pentru a comemora animalele victime ale războiului de pe tot globul. 

.

Cheia grecească simbol și mit

 Mai mult ca sigur, cu toții am întâlnit în diverse locuri simbolul numit „cheia greacă”. E cunoscut și sub numele de „meadru” (un motiv geometric repetitiv).

Cheia grecească sau motivul Meandrului  (Motiv ornamental (sculptat sau pictat) format din linii frânte sau curbe, sugerând stilizarea unor valuri de apă. )

În timpul Renașterii atunci când lucrurile s-au schimbat și entuziasmul pentru Grecia antică a crescut, a reapărut și simbolul cheii grecești, un semn al stilului și gustului grecesc; un model sofisticat, decorativ, care împodobește aproape orice.

Astăzi, împreună cu un alt model popular grecesc antic (motivul acantului) acesta este încă foarte la modă. Motivul cheii grecești este de obicei un chenar decorativ și înfrumusețează bijuterii, țesături, covoare, tapete, covoare și clădiri magnifice.

Frunza de acant prezentă pe capitelurile corintice.

Meandrul sau meandros (greacă: Μαίανδρος), sau cheia greacă, este un chenar decorativ creat dintr-o linie continuă, modelată într-un motiv repetat, foarte folosit în arta greacă și romană. Cuvântul meander, în greacă, înseamnă: cale, schimbare de traseu, răsucire și cotitură a râului Meandru din Asia Mică (Turcia de astăzi). Meandru este râul lung pe care Homer îl menționează în „Iliada”. În forma sa cea mai simplă, cheia greacă este o bandă de linii scurte orizontale și verticale, conectate în unghi drept și în cea mai complexă formă poate forma labirinturi și interconectari.  Mulți cred că, atunci când se uită doar la o bucată mică, solitară a modelului, acesta seamănă cu o cheie simplă, tradițională, de unde și numele ”cheie greacă”. (cf. revistei ”Psychology Today”) În acestă revistă unde publică cu o mare varietate de psihologi, antropologi, sociologi și jurnaliști științifici, se arată că Cheia Greacă nu a fost doar un model decorativ.

Meandru – strângerea de mână a luptătorilor. Mânerul Chiron - un stil de luptă însemnând mânerul luptătorilor cu Dumnezeu!

Era, de asemenea, un fel de gardă puternică de mână, folosită în gimnastica greacă de antrenament antic, în luptele pankration, o formă grecească de artă marțială.

Originile exacte ale motivului cheii grecești sunt puțin incomplete; cu toate acestea, deoarece a fost folosit abundent în perioadele paleolitice și neolitice, este anterioară perioadei elenistice; perioada dintre moartea lui Alexandru cel Mare în 323 î.Hr. și cucerirea Egiptului de către Roma în 30 î.Hr.

Râul Meander Turcia de-a lungul unui râu turcesc

Exemple de chei grecești au fost descoperite din culturile etruscă, greacă antică, romană antică, bizantină, mayașă, chineză și egipteană. În Grecia antică, modelul neîntrerupt, care se întrepătrunde, al Meandrului (Meandros), sau cheia greacă, era unul dintre cele mai importante simboluri; simboliza infinitul, unitatea și fluxul etern al vieții prin reproducere.

Linia lungă, continuă, care se pliază în mod repetat pe ea însăși, care seamănă cu curgerea perpetuă a apei, sau a valurilor, reprezintă mișcarea eternă a Vieții. Unii istorici cred că meandrele ca simbol sunt o asociere puternică cu labirintul, deoarece poate fi creat cu modelul cheii grecești.

Labirintul în stil Meandru de la Catedrala Chartres din Franța, unul dintre cele mai cunoscute labirinturi din lume, datează din 1205 și era locul perfect pentru călugări  ca să mediteze.

Se crede că într-un fel, calea labirintului, simbolizează călătoria umană de la păcat la mântuire.

 În Grecia antică, modelul cheie grecească apare în numeroase frize arhitecturale și pe ceramică din perioada geometrică înainte. De fapt, utilizarea pe scară largă a motivului Cheii grecești pe vasele grecești antice din ”Perioada Geometrică” a fost probabil la originea fascinației pentru acest model unic, decorativ. 

În 1977, la situl arheologic Vergina, la 70 km vest de Salonic, arheologul grec , Manolis Andronikos, a găsit patru morminte nedescoperite încă datând din secolul al IV-lea, dintre care două îi aparțin lui Filip al II-lea al Macedoniei, tatăl lui Alexandru cel Mare.

Printre obiectele găsite în mormântul aparținând lui Filip al II-lea s-a numărat splendidul său scut, decorat cu meandru, aflat acum în muzeul din Vergina. Meandre au fost încorporate în podelele decorative din mozaic și picturi murale găsite în vilele romane din tot Imperiul Roman, simbolul fiind și el găsit în arhitectura romană, inclusiv Templul lui Jupiter și mult mai târziu la Bazilica Sf. Petru din Roma.  

 

 

 

surse:

 https://greekerthanthegreeks.com/the-origins-and-meaning-of-the-greek-key-meander-pattern/?fbclid=IwZXh0bgNhZW0CMTAAAR2dFyY5Tp-23rhcZ7ZHOZcO1qEtpTi7CDmm7Qpc8-Lv-Dq4qwxDG0l3Nzk_aem_ATheau85oPxtwjHm_JTH9uKqOiJTRuuTdpsVBfSk3REW6xIEjEWBMYAcDs1n6IJovGYA2_RmMN-y3y4U52MRM8Lg    

și 

https://euphoriatric.com/euphoriatric-symbols-historical-mythological-cosmological-symbols-2/

.