Dulceța de dude

 

 

În anii 60, pe strada mea, în fiecare curte era câte un dud măricel. Pentru că în anii 50, fiecare familie și nu știu dacă era o modă sau o necesitate - crescuse viermi de mătase. O ”cotă predată” de coconi de mătase oferea posibilitatea să îți cumperi, din stocurile reduse de după război, cupoane pentru minunatele rochii care erau atunci la modă. Mătase naturală! Și acum îmi aduc aminte atingerea delicată a bunicii când călca câte o astfel de rochie greu obținută, mult timp păstrată.

Duzii, după cum știți (sau veți afla acum) sunt copaci dioici. Cei care purtau florile masculine (mai cunoscuți ca cei fără fructe) erau foarte agreați de toată lumea pentru că nu făceau murdărie, ”nu pătau” locul. Apoi duzii, iarăși trebuie să fi văzut și voi asta fac fructe albe, roșii și roze dar foarte puțini le întrebuințau până de curând. Atunci se puneau ca adaos la borhotul pentru țuică. Cine făcea așa ceva artizanal. Când am mâncat prima dată fructe uscate de dude, asta după 2010 (ca cele din imagine)am aflat că ele sunt foarte prețuite în Orient și mi-am adus aminte nu fără o anume nostalgie de poveștile de acasă, unde atunci când m-am născut aveam cam 3 - 4 duzi, în curtea găinilor și lângă latrina din curte. Prilej cu care, pe la 6 ani învățasem să mă cațăr în copac și, de acolo cu un arc total rudimentar să ameninț cocoșul care de fapt era unul impunător și mă cam ciupea. Pentru că mă învățase astfel de obiceiuri proaste, nedemne de o fetiță delicată vărul meu, Horia o cam încasase.

Duzii noștri făceau dude albe și fructele erau împărțite când erau coapte între mine și găini care dormeau uneori, în serile de vară sus în corona rămuroasă. Copacii au fost doborâți repede, pentru că bunicii și părinții deciseseră să mărească casa și să facă o baie interioară. Am mai fost la cules de dude, cu un extraordinar entuziasm, târziu prin 2019, dusă într-un luminiș de pădure virgină, de chiar nepoții mei, în Canada să gustăm dude roz. Atunci eram priviți cu dușmănie de cel puțin 5 feluri de veverițe mari și mici.

Dar mă întorc în timp, în anii 60 ai secolului ce a trecut căci există un moment când cineva, pe furiș, fără să ia în seamă cotele de ”zahăr” decisese să pregătească ”surpriză” o dulceața din dude. O dulceață care nu a fost niciodată mâncată pentru că vă imaginați familia mea nu ar fi pus gura pe fructele care creșteau lângă latrină .

Dar povestea întreagă o puteți afla din noul volum AEDU: ”Automobile, dulcețuri și alte povestiri despre Ploiești” Până vă veți potoli curiozitatea, comandând cartea, las în primul comentariu rețeta cu dulceață de dude

Comenzi aici: 

 

 http://magazin.republicaploiesti.net/produs/automobile-dulceturi-si-alte-povestiri-despre-ploiesti/?fbclid=IwAR0MY5peuwU9exYqptYM8C_ld9KXOOmLtWDJt7YGffxp97wblBiRWrwnFis

 dulceața de dude

https://www.youtube.com/watch?v=t7gUkCU0WPs