Pământul se descoperă de alb și lasă jilave priveliști, atât de
gălbejite și pline de gunoi și noroi. Simt doar soarele, îmbălsămător și vremea
nestatornică ce anunță că intrăm definitiv în cursa pentru primăvară.
E timpul să mă gândesc că darurile astea ale mele nu sunt de vitrină
ci de sămânță. Pentru ce altceva mi s-ar buluci cuvintele? Cuvinte din
mine, cuvinte cu tine și pentru tine ... cu gusturile lor atât de
diferite. Cum altfel aș explica că mă ard tălpile să le las scoase la iveală.
Și că știu că ele vin și de acolo de unde este nesperanță și netimp.
Cum aș putea face o apropiere când e atâta
spațiu între noi, de uneori mă sufocă când mi se prevale peste inimă?
Prin prejur sunt cei care nu-și doresc adevărul scos așa brusc la lumină. Și asta doar
pentru că ei presimt că pot și fi începuturi de drumuri de tristețe. Dar eu nu
m-aș cerne, fără să cunosc cu de-amănuntul toate căile. Pe toate. Pentru că altfel, fibrele
sufletului mi s-ar încurca rău. Dar aș face-o! Aș face-o pentru a risipi
întunericul dintre noi. Aș mușca clipa suspendată și aș înghiți vidul
dintre noi, doar să ajung la tine:
- La ce
e bună agoniseala unei zile dacă a doua zi, nu o folosești la
transformarea ta? Pentru ce ai acumula ceea ce ai adunat dacă ziua ta nu te îmbogățește și nu duce la transformarea ta din
tine, într-un alt tine? Mai însemnat și mai bun.
- Întreaga viață poate fi o recompensă, și ți-aș adăuga una pereche aripi. De libelulă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu