Pânda, gherghinul din parc și efortul conștient

Mă gândeam în dimineața aceasta dacă sentimentele mele, angoasele mele, coșmarurile mele au aceiași intensitate cu cele ale bunicilor mei când au trecut prin unul sau două războaie, când s-au refugiat, când le-au murit copii, când a venit foametea, când a venit naționalizarea, când au avut domiciliu forțat . Mă refer la bunici și nu la părinți pentru că bunicii, ei, au avut la un moment dat vârsta mea în dramele trecutului. Adică nu mai ești tânăr să te iei cu lumea-n piept să fi flexibil, să o întorci ca la Ploiești, să te bagi ca struțu cu capul în nisip... Și ce faci? Că dacă nu faci nimic, atunci ai îmbulinat-o!!!

Și mă gândeam la intensitatea sentimentelor și nu la reziliență, cea care pare normal să scadă în timp, în timpul lung al războaielor de tot felul. Mă gândeam și la starea aceasta de pus platoșa, când ieși afară din casă, la gesturile mici precum atinsul feței ori ne-atinsul feței, la spionatul trecătorului cu care te întâlnești brusc, și ți se pare prea aproape, la prietenii, cunoștințele, care  reacționează altfel decât te-ai fi așteptat și la străduința mea de a nu judeca, de a nu avea așteptări, la discuțiile telefonice, lungile discuții telefonice, la ”întâlnirile vocale”, ”Zoom”-uirile de tot felul  și poveștile  despre nimicuri și despre rețete și ”ce-ai mai citit” și de ce nu ai chef de citit ori de uitat la seriale, ori altele. Convorbiri lungi, cu glasul mai tare, cu nevoia de a fi ascultați și nu de a asculta. Oameni care îți acoperă vocea sau glasuri ca de glaspapir, de oameni singuri care nu au vorbit cu nimeni în ziua aceea. 

Mă gândeam că mi (ni) s-a ascuțit mirosul și nici nu ne dăm seama! Prima data când m-a izbit lucrul acesta a fost când am trecut pe lângă gherghinul din parc. Cel care e în drum spre stația de autobuz. Îl știu acolo de când s-a plantat, în anii '80 probabil. Și a fost prima dată când mirosul mi-a luat-o înaintea văzului. Să te izbească mireasma de pom înflorit prin mască la fel de tare ca atunci când se cosește iarba prin parc. Un miros chemător. Ancestral. Obsedant. Să mergi pe dâra lăsată de miros la fel ca în copilărie.

Dar sentimentele mele? Și așa mă reîntorc la visele mele. Am visat că aveam în locul ușii de la apartament, o ușă care de-abia se ținea în țâțâni, din lemn, din scânduri văruite și distanțate între ele, ca vai de mama ei. O ușă care obsedant încercam s-o dreg, s-o sprijin, să mă baricadez. Oh știu, știu ce semnifică și ce mi-ar spune psihologii știu și de unde e ușa aceea, e ușa unui wc-eu de la ferma de legume din Ciorani, adică dintr-un timp, iarăși anii '80, în care eram acuzată de ”sabotaj împotriva populației” căci se arsese o cultură de prea mult erbicid. N-o arsesem eu, doar eram acuzată de asta. Da, ieri au  dezinfectat holul blocului și am simțit mirosul de  dezinfectant, iar memoria mea, a asimilată-o mirosului de ”DECIS” acel erbicid, și a descărcat povestea asta instant într-un vis chinuitor.

Ce concluzie trag? Nu că am devenit eu mai sensibilă ci mai logic,  corpul meu, cu creier  cu tot a intrat în starea de stres pe care n-o recunosc și nu mai iese din mine decât cu efort conștient și susținut, oricâte mesaje de vitejie a ieșitului pe stradă aș face eu față de mine, oricât încerc să mă comport normal. Normal însemnând la fel ca mai-nainte. Toate simțurile mele au ajuns la acuitate maximă. De asta nasul a bătut pipăitul (cu mănuși) și văzul (cu dioptri). Așa reacționează mamiferul, nu? Se numește pânda. În stare de pericol, pândești. Ești vigilent, prevenitor, alert. Nu libertatea sau lipsa libertății trâmbițată de mai toți prietenii mei ne împiedica să ne trăim ziua în armonie ci faptul că nu ieșim din starea de pândă personală. Libertatea începe cu o pregătire: stare de curaj și echilibru. Și nu se numește libertate fuga aceea făcută când ești aricit ori   încordat ca un arc și ți se întâmplă deja de o lună ori două. Verificați-vă răbdarea de exemplu.

Acum cam doi ani, când amețelile o luaseră razna și eu am intrat în panică, o doctoră (să-i dea Dumnezeu sănătate că o pomenesc încontinuu!) mi-a spus ceva foarte simplu: că atunci când ieșeam afară, nu făceam altceva decât să pândesc. Adică să-mi pândesc starea de amețeală când vine, să nu cumva să cad sau să mă dezechilibrez. Atunci, chiar din momentul când ieșeam pe ușă, și de cele mai multe ori eram în stare ”bună”, îmi încordam mușchii cefei, îmi încordam toți mușchii și erau ca un fel de bombă cu ceas. Așa îmi petreceam mare parte din zi. O pândă interioară, necontrolată, necontrolabilă și pe care nu voiam s-o recunosc. Acum asta facem, când stăm acasă  intrăm în letargie/ relaxare/ușurătate și când ieșim afară, ne stresăm, prin starea de pândă.  Înjurăm că nu suntem afară dar o să preferăm cei patru pereți de bună voie și ușurel din ce în ce mai mult.

Și iarăși zic, normalitatea n-o să mai fie cea de dinainte de februarie ci una nouă. Altele vor fi măsurile și de aceea trebuie să căutăm un echilibru nou. Iar oamenii din jur, vor fi oameni noi, o să le ști doar trăsăturile faciale și numele (dacă sub masca îi mai poți recunoaște) Primul dar primul lucru de după starea de urgență ar fi încercarea de a-i cunoște ori ai recunoște din nou. Și să începem cu  noi înșine. Noi cu noi înșine. Altfel nemulțumirea ta, a mea, a noastră nu va mai avea sfârșit, și lamentările, și aruncatul vinei asupra altora.


..

Gherghinul din parc

.