Când vorbim între noi, spun asta pentru toți care mă înconjoară, căci se pare, verbul a ne ”întâlni” devine mai rar folosit, atunci vorbim despre aceleași întâmplări și aceleași persoane. În reluare.
Discuțiile par noi dar și ele sunt reluări cu alte exprimări. Parcă toți par să-și ascundă o stare de nefericire în cuvinte însuflețite. Seamănă mult cu un teatru de marionete. Și scenariul e același, toți se prefac că viața continua și că merge ca mai-nainte. Când de fapt nu de vorbe entuziasmante am eu nevoie ci de afecțiune. Ca și ceilalți de fapt.
Nu știu dacă eu am o problemă cu timpul. L-am pierdut pe undeva sau trecerea lui nu mai are semnificație și-mi vine să fac niște semne pe perete, la fel cum făcea Robinson Crusoe. Timpul e important pentru mine atunci când e petrecut cu cineva, atunci când sunt într-o comunitate și nu doar dușuri scurte de mulțime în supermarketuri sau mici le escapade de cumpărături sau în parc.
Ne plângem că purtăm mască dar de fapt o purtăm de mul timp. Masca certitudinii, a siguranței, a totul e bine. De unul singur, îmi zic, nu-ți manifești sentimentele sau doar eu nu o fac? Nu săr prin casă plină de entuziasm, nu mă înfurii din senin, nu clocotesc, nu m-apucă râsul așa dintr-o dată, doar plânsul el, are un fel de magie. Plânsul e cel mai bun remediu, e eliberator, se sparg zăgazurile, limpezește precum ploaia după o atmosferă încărcată. De fapt plânsul e cel care mă ajută în orice împrejurare să fac lucrurile suportabile și de asta, este unul dintre indicatorii mei proprii: ce-i cu mine de nu mai plâng? De aceea zic, că drumul spre mai bine, spre mai bine și spre readaptarea are cel mai bun remediu plânsul.
.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu