Cu trei ani în urmă, nepoții mei au venit pentru prima dată în România. Încă bănuiau că Ploiești-ul este o țară misterioasă și ploieștenii locuitorii minunați care trimiteau daruri.
Mărturisesc că eu am avut de învățat mult de la ei în anul acela. De exemplu de la cel mic, care fiind expus la o avalanșă de lucruri noi, le asimila avid. Să vă zic: Era în timpul escapadelor când mergeam în trei să exploram Ploiești-ul și unde lumea ne invita/obliga/insista să gustăm/ vedem/ apreciem, tot ce-i românesc, ca și cum mama celor doi, n-ar fi făcut și ea, acasă în mod obișnuit absolut toate preparatele și bieții copii s-ar fi hrănit doar cu chestii exotice sau nesănătoase.
La un moment dat în fața unul fel de mâncare ”tipic românesc” , Luke neîncrezător, mi-a zis:
- N-am mâncat niciodată așa ceva. Nu cred că aș vrea să încerc. Și așa mic cum era ca să nu dezamăgească gazda noastră, căreia îi picase fața vizibil, continuă în engleză ( pentru că engleza sau franceza e limba emoțiilor lui) dar povestește-mi ce gust are, poate odată când sunt mai mare, cine știe poate o să îmi schimb părerea
A spune nu într-o formă convingătoare dar fără să strigi, să subliniezi prin vorbe, să facă observații sau să folosești cuvinte grele mi se pare lucrul cel mai bun pe care eu l-am luat model de la el.
Și desigur a-și cere iertare. Să zici „sorry”, s-o spui nu așa rapid ca și când nu s-a întâmplat o greșeală ci conștient și conștient să faci gesturi reparatorii sau de empatie dar fără rușine ci doar cu tristețe. A spune ”sorry” cum trebuie, asta da, ”e lucru mare”!!!
A-i învăța pe copii cum să facă asta e important. Dar nu le intră-n cap decât dacă, și numai dacă văd că așa ceva este practicat și de cei din jur.
.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu