Cercul mincinosilor de Jean-claude Carriere

 Cele mai frumoase povesti ale omenirii sunt anonime, iar cei mai iscusiți povestitori sunt cei care inventează lumi și reinventează lumea. Această minunată stirpe a "mincinoșilor", născută în zorii civilizației din nevoia oamenilor de a desluși tainele vieții și ale morții, ne încântă și astăzi cu istorii pline de farmec. Poetice, amuzante, profunde, pilduitoare, venind din spațiul budist sau islamic, chinez, african ori evreiesc, indian sau amerindian, poveștile transcend granițele istorice și culturale, răspunzând, de-a dreptul ori pe cărări ocolite, întrebărilor care ne-au frământat dintotdeauna. Vii, alerte, uneori deconcertante sau fals naive, istoriile alese în acest volum sunt cele mai frumoase și mai pline de miez dintre cele adunate de-a lungul a câteva zeci de ani de neobositul Jean-Claude Carriere. Pagină după pagină, poveștile surprind diferențele, subtile ori vădite, între o tradiție și alta, recompunând spiritul umanității în cele mai diverse ipostaze ale sale. "Poveștile – inventate într-o zi de cine știe ce geniu necunoscut – vin să semene îndoială, să întărească ori să zguduie legile, să îndrepte ori să strice raporturile familiale ăi sociale, să tulbure politica, să arate ceea ce se afla dincolo de noi, nevrând să se arate. Aduc în traiul nostru pașnic ceva neașteptat, ciudat, un grăunte de neliniște. Ating ușor tot ceea ce frământă omenirea, precum scânteile unui foc. De aceea mi se pare că merita numele de «povesti filozofice»."

 

 

”Povestitorul are o singură ambiție: să fie nevoie de el. Ca de țăran ori de brutar. Nici mai mult, nici mai puțin. Pentru că poveștile pe car e le spune dezvăluie unele laturi ale spiritului care sunt altminteri imperceptibile. Civilizații dintre cele mai puternice l-au așezat la răscruce, uneori în inima unui palat, iar protectoarea lor este bineînțeles o femeia, Șeherezada cea vestită, care juca pe o viață cu fiecare poveste, care umplea de vrajă întreaga noapte și tăcea, visătoare la ivirea zorilor

Prin urmare o poveste trebuie bine spusă. Est un joc de viață și de moarte. Poate că- am mai spus-o - nu suntem noi înșine decât o poveste, cu început și sfârșit. Dar atunci, cine o mai povestește?

 

 

Gustul mierii

Un om mergea singur printr-o pădure întunecată și plină de fiare. Pădurea era acoperită. Pădurea era acoperită de o plasă, ceea ce el nu știa, fiindcă ochiul omului nu o putea zări.

O femeie cu ochii roșii veghea asupra tuturor lucrurilor, care se îndreptau, mai repede ori mai încet, spre același sfârșit.

Omul nu avea încotro, trebuia să treacă prin pădure. Deodată, ascultând răgetele fiarelor, a fost cuprins de spaimă. A luat-o la fugă și a căzut într-o fântână adâncă. Printr-un noroc, s-a prins de niște tufe, de niște rădăcini încâlcite pe marginea gropii și a rămas așa, agățat cu amândouă mâinile.

Simțea dedesubtul lui suflarea unui șarpe uriaș aflat în fundul fântânii. Simțea că se va prăbuși în gura aceea hidoasă. Deasupra, zdrobind copacii, a văzut apropiindu-se de el un elefant uriaș, care a ridicat laba ca să-l strivească. Ca din pământ au răsărit o mulțime de șoricei albi și negri care au început să roadă rădăcinile de care se agățase. apoi, un rodi de albine veninoase au pornit să zboare deasupra gropii, lăsând să cadă picături de miere.

Omul a dat drumul la o mână și a ridicat un deget încetișor, cu grijă, încercând să culeagă picăturile de miere.

Înconjurat de atâtea primejdii, amenințat de moarte din toate părțile, omul nu se resemnase și mai voia să simtă gustul mierii. 

 

.