”Bach privea trecătorii de pe străzile Pokrovaskului și înțelegea că tăcerea lor ca de pești și forfota ca de șoareci erau cauzate nu de o emoție reală, de suferință sau îngrijorare, ci frica : toți se temeau de ceva, toți fugeau de ceva.
Aceste sări de pește și de șoarece, se răspândeau rapid în jur, de la om la om, așa cum se transmite o molimă sau un zvon stupid.(...)
... a observat cât de demult se schimbaseră consătenii săi.
Chipurile unora se lungiseră și se ascuțiseră, gurile li se apropiaseră de nas și se lăsaseră în jos iar nasurile erau împinse în față și căpătaseră obiceiul de a pufni. Ochii li se micșoraseră și deveniseră iuți, urechile ele crescuseră; trupurile păreau să fi scăzut în înălțime, mâinile li se proptiseră de piept... toți oamenii - șoarece păreau rude se sânge semănând atât de tare încât uneori cu greu îi mai puteai deosebi într ei. Toți își tîrâiau picioarele cu o grabă insesizabilă pentru ochiul obișnuit - fără să ridice privirea din pământ și fără să zăbovească nicăieri mai mult de o secundă.
....
Epidemia de frică, nu-i afectase pe copii. Copii nu se temeau de nimic. În privirile lor încântarea și chipurile lor deschise Bach recunoștea aceeași neînfricare pe care o văzuse în ochii lui Anntche încă de la la naștere ...
Lumea se împărțise în două: lumea adulților speriați și lumea copiilor neînfricați existau una lângă alta și nu se intersectau. (p400)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu