”Amintirile nu sunt aceleași chiar dacă le-am trăit împreună.” Milan Kundera (Ignoranță)
Tren. Momentul reîntoarcerii acasă când cauți clipa de tihnă a navetiștilor și nu ști ce să alegi: tableta rețelelor sociale sau cartea - în așa fel ca relaxarea să nu-ți fie prelungită mai mult de 45 de minute.
Întâlnirea cu ”X” în Gara de Nord, fostă colegă, îmi aduce refresh-ul necesar. Las tableta și cartea deoparte și accept bucuria unui chip băgat la păstrare în memorie, plăcerea unei întâlniri, 45 de minute de punere la zi.
Dialogul începe vesel chiar gălăgios, cordial. Contagios, atrage priviri. În loc de discuția despre viețile private, glas încet, mici laude reciproce urmate mai mereu de veșnicele urări de sănătate și unde fiecare își scutură propria listă de ”cei ai făcut bun„ în ultimii 30 de ani apar poveștile comune de mai bine de 3 decenii. Iar în loc de întrebările necesare, reciproce și obișnuite în astfel de cazuri, am parte de rememorarea unor întâmplări comune, de un șir de nume prăvălite peste mine pe care le scot cu greu de la naftalină, de zeci de oamenii care au jucat un anume rol în viața noastră comună la un moment dat, dar, de care nu am mai auzit de zeci de ani. E un hățiș în care încerc să mă descurc și se pare că în loc să devin participantă la dialog, rămân doar un ascultător pasiv și cuminte. Dau din cap și înmagazinez.
Nici o întrebare despre viața mea de când nu ne-am mai văzut. Mirare? Se pare că deja știa tot despre mine. Mirare. Cum, asta rămâne un mister? Din aluzii meșteșugite se pare și există și reciproca, adică presupunerea că știu deja totul despre ea.
Ascultam liniștită, vag rezervată dar atentă despre poveștile noastre comune, acceptând trăirile celeilalte. Desigur nu mă identificam cu poveștile ei, era ceva nou cu personaje vechi. Uitasem mare parte din cele povestite, dădusem la o parte din viață acel timp, acele episoade ca nefiind definitorii mie și deodată m-am trezit cu un fel de vulnerabilitate atunci când acțiunea micilor povestiri presupuneau acțiuni și intenții din partea mea de care eu eram sigură că nu le-aș fi avut, nici gândit, nici puse în vorbe.
Accept ca normalitate ca adevărul meu să nu fie al celorlați, să fie mistificat în funcție de percepția lor dar nu să mi se atribuie intenții și gândurile altora. Asta îmi produce o anumită jenă că nu pot interveni dar știu că dacă m-aș lansa în dezmembrarea poveștii și deconspirarea acelui mecanism ar fi doar o pierdere de energie.
Întâmplările mici, mult prea mici fără nici o însemnătate curgeau și se vede că fuseseră spuse de multe ori și parcă se hiperbolizau în acțiuni vitale. Odată cu ele și uimirea și evident frustrarea mea. M-a izbit limbajul vechi, cu vechile glume de birou, și poveștile unde exista o anume familiaritate a mea cu personaje pe care le-am ținut la distanță, fie din respect, fie pentru că nu am avut de-a face cu ele și de care îmi aduceam vag aminte. Toate împletite într-un ritm alert imposibil de întrerupt și o stare gureșă.
Povestitoarea, repet de nestopat atrăgea de acum ochii și atenția celor din jur în alt mod. În tren auzi o grămadă de povești; sub starea de anonimat oamenii, au tendința de a se elibera sau de a fabula neîngrădiți.
Dar felul cum își plimbau privirile ascultătorii ca despre personajul important, fără să fie de fapt o poveste interesantă și pofta ochilor lor iscoditori care judecau semi-intimitățile izvorâte din tonalități și zâmbete complice spuse cu intenție și mai ales gesturile dragei mele (foste) colege arătau la fel ca un talk-show televizat.
După încercări de a interveni, moi ce-i drept, nereușite evident, mă interiorizasem. Am privit parcă cu un început de vinovăție povestea cea nouă al cărei sfârșit nu-l știam cu toate că viața mea îmi desfășurase deja toate finalurile dintre mine și partenera mea de drum atunci cândva cu 30 de ani în urmă.
Doar acasă după o zi sau două am ajuns să mă gândesc că alături de alții aș putea împărtăși aceleași întâmplări dar cu experiențe diferite și mai ales cu trăirile proprii, individuale. Ba chiar că amintirile proprii sunt mai aproape de realitatea de atunci, pentru că acestea nu au fost alterate de zeci de povestiri și repovestiri între timp. Și că factorul care a declanșat acest tir de întâmplări este probabil statutul meu de om care a plecat la un moment dat dintr-un grup. Plecarea mea a însemnat ”liber la bârfă”, eu ținta și motivul era clar, ceea ce eu credeam că a fost un mare curaj, pentru colegii mei a fost o josnică ”evadare”. M-am rupt distanțându-mă și plecând pe drumul spre ”mai bine”, asta au decis ei. N-am rămas să sufăr. Dacă mă gândesc, până la urmă ce? Normalități într-o colectivitate!
Mi-am pus două întrebări: De ce întâmplările acestea mici, obișnuite au căpătat așa o aură de extraordinar ca să poată fi povestite cu suculență și după 20 - 30 de ani? Sau de ce partenera mea de discuție le consideră extraordinare și demne de ținut minte și repovestit timp de atâta amar de ani?
A doua întrebare legată de ”mască” celor 45 de minute de starea mistificatoare și grăbită a poveștii unde întrebarea esențială este de ce nu am înaintat în real, reînnoind relația? Lucru pe care-l fac în general cu toți cunoscuții mei pe care-i văd, revăd după un timp. Bănuiesc că ”dna X”, care n-a reușit să-mi dea la final numărul de telefon sau o altă dată de identificare recentă și care la Ploiești a ”dispărut în ceață ” ca un Djinn, înapoi în lampa fermecată, n-a dorit să reînnoade legătura ruptă demult. Dorința ei cea mai mare a fost să-mi deșerte informații despre mine, ea prima, ea înaintea altora. Mi se strânge inima. Cele 45 de minute le simțit-o ca pe o sărăcire interioară. Doar un plictis grozav te face să consideri nimicul, extraordinar. Nici nu știu dacă acestea toate m-au afectat? (desigur m-au afectat mai ales stranietatea celor întâmplate, altfel de ce aș fi scris această postare). Mă și gândesc mai departe unde a mers imediat după drumul la București? Cui îi va adresa povestea din tren, flecăreala fără rost, această maestră a fabulației feminine? Amândouă, până la urmă căutăm ceva interesant în viață, ceva să ne atragă interesul.
Peste noi, norii a trei decenii nepovestite, își scutură amintirile.
.
.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu