Capcanele hazardului, Ulise, Penelopa și nostalgia ignoranței

De la începutul anului,  am citit fără să-mi fi planificat trei cărți care s-au aninat de mine cu un subiect comun și care mi-au deschis o poartă pe care n-aș fi dorit-o. Poate că subconștientul îmi joacă feste de aceea acum stau și mă întreb ce trebuie să fac cu gândurile tulburi - tulburate și schimbările ce mi le prevăd? 

Iată cărțile: Aurora Liiceanu - Așteptarea Penelopei, Ludmila Ulițkaia - Minciunile femeilor,  Margaret Atwood - Penelopiada. Cărți's de la bibliotecă sau de pe la prieteni. S-au adunat așa împreună din pură întâmplare în casa mea ”să-mi împlinească horoscopul” cum zic eu râzând de mine însămi. Cele trei  o au pe undeva în paginile lor pe Penelopa, analizată, răsucită dar nicidecum căinată și admirată sau pusă pe un piedestal, așa cum învățasem eu din miturile grecești citite în copilărie: țapănă, în calitățile ei de nezdruncinat. 

Penelopa așteptându-l pe Odyseu - Pierre-Jules Cavalier ( bronz, lucrări în stoc pentru cam 3000de dolari)

Știu că în noiembrie la Gaudeamus într-o discuție mai din alea despre morală, o căinam pe Penelopa pentru că e unul din miturile arhetipale pusă într-un con de umbră.  Chiar așa spuneam ”prea multe reflectoare pe poveștile cu Circe” și n-am mai auzit de mult din cele cu Penelopa”!

Pentru mine Penelopa era monumentul de neatins, așa a zis bunica, așa a rămas! Ele cărțile de acum, povestesc  fiecare un alt aspect: despre încremenirea în așteptare și că asta nu e o virtute ci doar o stagnare, despre mincinoșii mari cum e Ulise și despre mincinoșii mici cum e Penelopa cea care minte zilnic  și ”gratuit” atunci când deșira noaptea ce a lucrat  ziua; despre adaptare, prietenie și fidelitate ca forma cea mai simplă de a supraviețui fără să primești zbuciumul cel mare, acela al încercărilor pe muche de cuțit, acela din propria ta conștiință. Pentru mine toate acestea au fost ca o palmă, ca și cum ea, Penelopa, trebuie să se justifice  să se explice, și nu el, Ulise. Fără să mai zic că am avut o cunoștință Penelopă care la fel ca  o alta, Sabina mi-au stricat tot farmecul despre frumusețea moralei despre perfecțiunea statuilor grecești și despre mituri....

Ei bine, cum să nu vezi acum, în locul meu,  jocurile hazardului: Sâmbătă, în gară, pe fugă descopăr că nu mai aveam baterie la tabletă și-mi zic: ia să iau o carte! și intru  că timp se pare aveam berechet până la plecarea trenului următor să-mi cumpăr una. Din cel mai mic și stingher chioșc de ziare dar din cel unde poți cumpăra cu cardul. Aveam de ales între motivaționale, ceva reviste și SF-uri. Și stau și stau, îl descopăr pe Milan Kundera, îl iau, fuguța merg la tren și peste cine credeți că dau când mă așez să citesc tihnit cele 45 de minute? Deschid cartea și cine trona acolo în primele pagini? Din nou Ulise și  Penelopa lui. Mi-am zis, ia hai să văd și părerea unui scriitor (eu îl cam plac pe Milan Kundera) care va fi desigur diferită de a celor trei femei-scriitoare mai sus citate. Și așa și este nici el nu prea o admiră excesiv pe Penelopa:

”Homer a încoronat nostalgia cu o cunună de lauri și astfel a stabilit o ierarhie morală a sentimentelor. În vârful ei se află Penelopa, cu mult mai sus decât Calypso.

Calypso, ah Calypso! Mă gândesc adesea la ea. L-a iubit pe Ulise Au trăit șapte ani împreună. Nu știm cât timp a împărțit Ulise patul cu Penelopa, cu siguranță  mai puțin. Cu toate astea, ținem la mare cinste durerea Penelopei și râdem de lacrimile lui Calypso!”

și

”În cântul V din Odiseea Ulise spune: Știu că Penelopa, oricât de înțeleaptă e pe lângă tine-ar fi lipsită de strălucire  și frumusețe... Și totuși singura dorință pe care o am, pe care o repet în fiecare zi este să mă întorc, să trăiesc ”ziua întoarcerii acasă!” Și Homer continuă: Pe când Ulise vorbea, soarele apuse; veni amurgul: cei doi intrară în adâncul grotei, spre a rămâne unul în brațele celuilalt și a se iubi.”

sau


”Vreme de douăzeci de ani (Ulise) se gândise doar la întoarcere. Iar odată întors, a înțeles uimit că viața, esența vieții sale, centrul ei, se află în afara Ithacăi, în cei douăzeci de ani de rătăcire...”

Acum întrebarea e ce face Penelopa cu gândurile de părăsire ale lui Ulise? E el lângă ea fizic dar el e departe cu gândurile ... Sau dacă poate face ceva? Rezolvă altcumva? Pentru mine e ușor de descifrat, continui să citesc ”Ignoranța” lui Kundera...

Întrebarea de fapt este să continui să văd de ce mă tulbură pe mine toate aceste povești în viața reală? să râcâi cu curiozitate în mine ? Și nu pentru că viața mea ar semăna cu cea a Penelopei, viața mea e mult mai săracă  și nici nu știu coase la războiul de țesut ci pentru că ideea de fidelitate mi se zdruncină din temelii. Și pentru că refuz asta. Voit, refuz. 
Uneori, mă gândesc că valorile pe care le avem își schimbă  limitele. E o normalitate în funcție de înțelegerile noastre. 
Trebuie să mă scutur de cărți ca un pom de poamele prea coapte și apoi voi vedea cum se re-aliniaza chestia asta cu fidelitatea pentru mine. În mine. Ce justificări? De aici încolo o să mă uit și nu la fidelitatea mea, nu a mea față de oamenii ce-mi sunt dragi, mă tem, tare mă tem că nu mai mă schimb o să rămân așa mai rigidă ci la aceea a altora față de alții. Așa-i mai ușor! Cum să-i privesc pe cei din jur cu mai multă larghețe și toleranță ... sună bine pentru o zi de luni, zic eu...