De o săptămână cumpăr roșii și cireșe de la ”tanti Grațiela” din Tătaru, (he, he, un loc în care mi-am petrecut vacanța pe când aveam 10 ani). Ei bine, cumpăr câte un pic, zi de zi, ba roșii, ba cireșe, castraveți sau ceapă, de la ”tanti” Grațiela, care e de fapt o persoană de vârsta mea. Ea mă are notată în minte și mă verifică dacă iau și de la altcineva din piață produsele pe care le vinde. Ce-i drept soiul roșiilor și castraveții ei, doar al ei, mă reîntorc cu gândul cumva în anii 80, acum 35 - 36 de ani, când nu aveam timp de cumpărat așa ceva dar le puteam culege direct din câmp. Nu doar un pic ci tone, tone, tone; cam 25 - 30 pe zi.
Și apelativul ăsta de ”tanti” pe care-l foloseam atunci ca titulatură de respect pentru 50 - 60 de femei diferite zilnic, indiferent de vârstă lor, m-a reîntors la aduceri aminte ale unui fel de existență de care n-aveam habar eu cea de 23 de ani și care vorbesc de o lume a satului fabuloasă dar nu în modul idilic pe care mi-l imaginam din ”La Medeleni”.
Primul meu șoc de orășean sadea l-am primit numai după 3 zile de la angajare și de ”mers la câmp”, când am făcut cunoștință cu limbajul necenzurat. În nici o săptămână de la sosirea mea, aveam deja o poreclă, una dintre cele pornografice, legată de anumite măsuri ale corpului. Șocant era că vorbeau despre mine, cu mine de față, cu o îndrăzneală și o batjocură de neegalat. Până m-am prins cine e în spatele poreclei cu pricina! După aia pentru ei nu a mai avut nici un haz iar discuția ”pe față” probabil a continuat la bodegă, după ceva pahare. Atunci poveștile acelea le înțelegeam ca pe un joc cinic, absurd, de umilire, de revoltă a lor, pentru că devenisem ”tovarășa șefă”, eu, o aia la 23 de ani, cu fumuri ce trebuiau spulberate. Mai aveam și un un nume imposibil de pronunțat, din cel de ploieșteancă grăsană, cu ochelari; o fandosită ce mai! Câți ani și câtă înțelepciune mi-au trebuit adăugate ca să pricep că era modul lor de a stabili valori și de a mă cerceta câte parale fac. Pentru că ei doreau să se mândrească cu șefii; eu, să fiu demnă de expus, la competiția ”al meu șef e cel mai tare” versus ”fugi bă, nici nu se compară cu al meu care...”. Eu, le aparțineam. Deh! Fiind acolo, le aparțineam deja.
Patru ani am ”muncit” să îmi schimb prima poreclă. Și să-mi ogoiesc orgoliul rănit. Ego-ul îmi cerea asta cu o așa sete de afirmare și degeaba exersam vocea tăioasă, țipată și sarcastică, priviri arzătoare și mirări teatrale :) În cele din urmă, avatarul meu s-a schimbat și am ajuns ”franzeluța de oraș”. Să nu vă gândiți că abilitățile mele de ”mare șefă”, autoritatea impusă de ierarhie sau respectul căpătat între timp și la care am trudit serios, au contribuit cu ceva la schimbarea asta! Oh nu, ci capacitatea mea de a face meniuri pentru nunți și de a da sfaturi în domenii în care orășeanul era ”bine văzut”și trebuie cercetat. Cum s-ar zice acum, devenisem empatică. De exemplu, în pauzele de masă, când mâncam alături de 100 de femei, așezate în drum și praf de Bărăgan, începeau discuții despre să zicem nunta fetei Tudorei sau ce fel de izmene bune pentru armată îi trebuie, băiatului Anicăi. În patru ani devenisem expertă în indicații despre meniuri, concedii, rochii de mireasă, indicații de magazine din Ploiești, ba chiar și din București. Șmecheria de oraș, cartea de bucate a lui Bacalbașa și sfaturile medicale ale mamei mele mi-au adus mai multe beneficii decât cei patru ani de facultate. Eram de vârsta copiilor lor, și copiii vezi bine, aveau gusturi subțiri, nevoi de emancipare; uneori câte unul venea să muncească în locul părinților, special să mă întrebe ceva. De data asta, sfios.
Al doilea șoc teribil a fost momentul când am mers la prima înmormântare în sat. Se întâmplase o tragedie, un accident, era despre soțul cuiva cu care lucram, o femeie admirabilă. Acolo, am întâlnit prima dată bocetul de înmormântare. Bocitoarele m-au întâmpinat la poartă și apoi au reluat la nivel de urlet versificat, toate mișcările mele în curte, casă, alături de sicriu, mi-au atribuit păreri de rău, trăiri, și lacrimi. Parcă eram urmărită de un Big Brother al anilor '80. Nu am scăpat de corul babelor pe care evident că le cunoșteam, toate îndoliate, îmbăsmăluite, până ce nu a intrat pe poartă ”felcerul”, persoană mult mai ”importantă” într-un sat, decât inginerul. Aceea întâmplare, vie și acum mi-a schimbat pentru totdeauna înțelegerea despre onorarea unui defunct.
Pentru o comunitate, și mai ales o comunitate mică, înmormântarea nu pare a fi doar o adunare de oameni cărora le pasă. Oameni ce vor să stea aproape de purtătorii de doliu, tăcuți în durerea lor, cu inima strânsă și fața brăzdată de lacrimi în șuvoi. Nu, înmormântarea este un eveniment. Un spectacol. Daaa, un spectacol al tristeții afișate. Apartenența ca spectator la înmormântare sau parastas înseamnă a lega și a dezlega pe ”Aici” de ”Lumea de dincolo”, a da onorul, a cinsti viața celui care pleacă dintre noi, a fi mândru că l-ai cunoscut, un fel de promisiune că vei avea grijă de cei care rămân și o dorință ca și tu, la rândul tău să fi onorat de cât mai mulți dintre cei din jur. Bocetul, mai ales cel în versuri, și o astfel de aptitudine nu o are oricine, întărește pragul încheierii. Și de câte ori, văd acum tragediile grecești, îmi revin amintirile și emoția din toamna lui 1984, emoție ce-mi face chiar și acum pielea ca de găină. Și revăd cu ochii minții coborârea lui Orfeu în Hades...
Și uite măi Mitică, măi a venit și tovarășa ingineră la tine-n curte, măi! A pus basma din cea neagră, pentru tine măi și tu nu te scoli să vezi și să zici: ”Poftiți în curte!”. A venit cu lumânare, să-ți aprindă ție măi Mitică, a adus și flori frumoase.
”Dar floare n-o să-nflorească,
măi, floarea o să putrezească...
Vai ce jale și suspine,
vai de vorbă-i a blajină,
vai ce inimă-ntristă
la priveghi e adunată....
Marele meu șoc atunci a fost legat de spațiu. Pentru că Bărăganul cuprinde o altfel de viață, viața măruntului invizibil. Capcana șesului luat la pas, mă împresura în fiecare dimineață, mă chema ca o Fată Morgana până apărea dorința de a mă trezi în Țara de niciunde. Erau momentele rozali ale zorilor, când neputând să dorm de griji, mă urcam pe cine știe ce colină sau canal, îmi roteam privirea, și deodată realizam că cea din înăuntru meu nu mai corespundea cu eu, cea din afară. Ca o derulare de bandă filmată, iarna, mai ales pe viscol și mereu vara, priveam decojindu-se drumurile fără de sfârșit, lungite până la orizont ca niște picioare de păianjen. În momentul când după mers mult, înțelegeam că drumul cel din față ca și cel din spate, ating orizontul, că eu sunt undeva în centrul unui spațiu imens, dar sunt minusculul punct de la care pornesc toate, atunci și faptele și întâmplările nu mai aveau mărime, însemnătate, rămâneau suspendate undeva și încet, foarte încet dispăreau, pur și simplu înghițite de o gaură neagră din mine. Iar vorbele, ele vorbele, pentru că da în liniștea imensului începeam să vorbesc ori să cânt ca să-mi țin companie mie însămi, ele vorbele pleacă luate de curenți ca niște zmeie. Despărțeam ceea ce pot gândi de ceea ce pot simți fără ca aceste lucruri să le pot pune vreodată și în cuvinte. Și fiind eu doar un punct în tot orizontul, valoarea mea scădea până la nimicnicie ca apoi să mă nasc, împlinesc ca punct primordial. Cu un început foarte, foarte mic într-un un portal al lumii mele interioare, cea care din preaplin năvălește afară. Și apoi o foame de absolut care cere nesătulă să fac această rocadă interesantă: chiar fără să mă simt golită sau stoarsă, ci în plinătate adăugam interiorului meu, uite peisaje ale nesfârșirilor. Din cele pe care în diferite momente le-”am furat” în interiorul meu și de atunci mi le pot reda/derula/chema oricând.
Marele meu șoc atunci a fost legat de spațiu. Pentru că Bărăganul cuprinde o altfel de viață, viața măruntului invizibil. Capcana șesului luat la pas, mă împresura în fiecare dimineață, mă chema ca o Fată Morgana până apărea dorința de a mă trezi în Țara de niciunde. Erau momentele rozali ale zorilor, când neputând să dorm de griji, mă urcam pe cine știe ce colină sau canal, îmi roteam privirea, și deodată realizam că cea din înăuntru meu nu mai corespundea cu eu, cea din afară. Ca o derulare de bandă filmată, iarna, mai ales pe viscol și mereu vara, priveam decojindu-se drumurile fără de sfârșit, lungite până la orizont ca niște picioare de păianjen. În momentul când după mers mult, înțelegeam că drumul cel din față ca și cel din spate, ating orizontul, că eu sunt undeva în centrul unui spațiu imens, dar sunt minusculul punct de la care pornesc toate, atunci și faptele și întâmplările nu mai aveau mărime, însemnătate, rămâneau suspendate undeva și încet, foarte încet dispăreau, pur și simplu înghițite de o gaură neagră din mine. Iar vorbele, ele vorbele, pentru că da în liniștea imensului începeam să vorbesc ori să cânt ca să-mi țin companie mie însămi, ele vorbele pleacă luate de curenți ca niște zmeie. Despărțeam ceea ce pot gândi de ceea ce pot simți fără ca aceste lucruri să le pot pune vreodată și în cuvinte. Și fiind eu doar un punct în tot orizontul, valoarea mea scădea până la nimicnicie ca apoi să mă nasc, împlinesc ca punct primordial. Cu un început foarte, foarte mic într-un un portal al lumii mele interioare, cea care din preaplin năvălește afară. Și apoi o foame de absolut care cere nesătulă să fac această rocadă interesantă: chiar fără să mă simt golită sau stoarsă, ci în plinătate adăugam interiorului meu, uite peisaje ale nesfârșirilor. Din cele pe care în diferite momente le-”am furat” în interiorul meu și de atunci mi le pot reda/derula/chema oricând.
Sentimentul de straniu mă cuprinde, începe să mă incomodeze, începe să introducă panica, pentru că toate certitudinile mele, ale unei vieți întregi se dezleagă și dispar. E ca atunci când ști că o mișcare de-a ta va deschide o cutie a Pandorei, dar nu poți să te oprești din a nu o face... Eu numesc asta, acum după mulți ani ”momentul meu de năpârlire interioară” și l-am petrecut de atunci de multe ori. Capcana sau ”chemarea” șesului e ca în povestea ”Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte”, căci simți că ai fost într-o bulă, în care timpul nu mai are importanță, se oprește în loc iar atunci când reîncepe derularea lui, întoarcerea la normalitate, aduce în fața mea pe cineva cu totul nou, o eu, care este la distanță de o viață, de cea de acum o oră.
..
..
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu