Mă tem de oamenii care trăiesc mai mult printre cărți decât printre oameni

Încep să mă tem de oamenii care trăiesc mai mult printre cărți decât printre oameni. Au o ranchiună nefondată, neprecizată asupra vieții  și dacă îi scuturi, cad coapte cărți, multe cărți și un dispreț total față de orice altceva. Îi vezi cum te judecă (vezi gândurile cum joacă pe fața lor)  prin prisma ultimului roman citit neapărat bun, neapărat excelent în ciuda altora care citesc ”prostii”, chestii superficiale, eliminând din tagma oamenilor pe cei care nu cumpără cărți, pe cei care nu ”înțeleg” nimic din ceea ce citesc. La ei funcționează un exclusivism prefăcut. Cum e  aia să nu ai habar în a-ți completa cultura, inteligența în a-ți apăra locul printre ”intelectuali”,  vorbim aici desigur numai de elite printre care se adaugă și se enumeră. Ei, se tutuiesc cu scriitorii consacrați, se înghesuie la serate, festivaluri, se pozează în prezența elitelor, adaugă plini de emfază cum că ”fac parte împreună” în povești pline de importanță a clipelor când au primit fie un autograf, fie au fost în contact cu cine știe ce scriitor la ceva, undeva la o coadă de exemplu, la un supermarket. Poate ai zice că asta e atitudinea provincialului, dar nu oricare provincial ci cel ajuns  ”sus”și nu face parte din masă de snobi provinciali care sunt din altă și altă categorie ...

Dar  în interior îi descoperi mânia, clocotitoare ascunsă, invidia neputinței toate ascunse sub ironia celui care jonglează cu vorbe. Te ironizează sau cum spunea bunica te ”jăvrește”. Desigur, ”oriunde și oricând te fac din vorbe”, aducând argumente nimicurilor, te creionează prin prisma propriilor gânduri. Dezamăgiți și lacomi însă se ascund din nou printre cărți. Printre cele bune evident, doar cele cu premii, cu recenzii foarte bune, recenzii din străinătate pentru că ce știu cei din jur cum să aprecieze un cititor de scriitor excelent. 

Când am fost în Albania, am intrat într-o moschee activă. După ceva târguieli, m-au pus de după paravan acolo unde e ”locul femeilor” și am privit totul printre gratii. Erau atât de dese zăbrelele și în același timp atât de subțiri încât după o perioadă de fapt mai mult îmi imaginam mai mult ce e dincolo. Am același trăiri față de acești oameni. Singuratici, chiar și într-o mare de oameni. Ochii lor (ochii minților lor) te verifică, oare nu ești tu, chiar tu bucățica din puzzle-ul lipsă, din  jocul ideilor lor? Dar vezi, niciodată chiar niciodată nu te potrivești. Niciodată nu ești bun, atât de bun încât să le devi prieten, companion, partener de discuție, scotocitor împreună, croitor al unor scenari de cărți, demn de a îndrăgi aceleași personaje,  de a încrucișa cuvinte, de a înălța idei. Pentru ei cuvântul ”împreună” nu există. Cel mult poți sta prin preajmă dacă ești bun ascultător,  tăcut, mereu admirativ, mereu respectuos, în umbra lui...


Pe de altă parte cine sunt eu, mă întreb, ca să fiu furioasă pe ei, ca să le pretind luptă? De ce oare îi văd ca pe un depozit, la fel ca propriile biblioteci, un fel de cămări plini de  trufandale expirate? 

Când o bibliotecă devine un depozit și în ce caz rămâne o bibliotecă?

Tot mă întorc la starea mea de agresivitate față de acești oameni singuri precum Robinson Crusoe .

Încep să  mă tem de oamenii care citesc mai multe cărți decât trăiesc. Ei inversează logic lucrurile, caută oameni și doar pe aceia ce potrivesc cărților care le-au plăcut.

Și ca eu să nu cad în plasa ispitelor de acest gen, observ, supărătoare mie, ei bine o să mă scutur bine să văd oare nu pică la scuturare nici o carte gata coaptă?

.