Mă înec în sentimentele mele încâlcite!

Îmi vine să plâng dar nu pot. Aerul s-a umplut de frică. Plânsul îmi stă pe buza de jos ca atunci când eram mică. Buza tremură, interior  undeva  mi s-a pus și nodul în gât dar lacrimile nu vor să iasă. Îmi doresc să plâng crezând că asta va fi starea eliberatoare cumva benefică, de a-mi păstra umanitatea. Măcar recunosc că mi-e frică. Și uneori, m-am surprins nu mai respir cum trebuie. 

Mi-e frică de mine de ce-o să scot la vedere, în aceste timpuri. Eu, mie. Mă rog și caut ardoarea și similitudinea unor clipe din trecut dar mi se pare totul teatral, căutat, nesincer. Eu, mie. Mă înec în sentimente contradictorii, încâlcite. Îmi aduc aminte  că odată de mult, am avut  părul atât de încâlcit încât au trebuit să mi-l tundă. Sentimentele mele sunt atât de încurcate. Mi-e frică ca de o întâlnire cu Gorgone reale. Mi-e frică de încercări  oricâte îmbărbătări ofer eu altora. Mi-e frică să scad eu în ochii mei și să-mi văd slăbiciunile. De fapt ce fac acum e să-mi aranjez un pic  și să-mi pun ordine prin învolburarea interioară.

Când sunt la mare ananghie, suferință, tristețe și mai ales când port cu mine o vină interioară de care nu pot scăpa, inventez un personaj imaginar, îi dau un chip cunoscut, dar nu dintre cei apropiați mie, poate cineva care mi-e simpatic sau pe care-l apreciez, personaj cu care devin familiară, confesivă, intimă (nu, nu e vorba de o intimitate senzuală) dar care nu mi-e în preajmă. Cred că într-un fel îmi inventez un prieten, pentru că cei care îi am în jur nu mă satisfac la nivelul acesta de discuție adâncă, de disecție sau pentru că prietenii mie adevărați nu sunt disponibili oricând acasă la mine.

Apoi încep un dialog  bogat și mai ales vehement, în general vehement, mă las surprinsă de mânie și dau un fel de note tuturor formelor mecanismului meu de apărare (cică așa de zice acum) raportate la valori pe care le am , gânduri ce mi le reprim din cauza că spuse tare ar fi tareee nepoliticoase. Dar singură nu am nevoie să fiu politicoasă. Și atunci mă las pusă la zid de mine și de acel imaginar interlocutor și nu știu care dintre noi devine mai dur. Ei scot din mine o colecție de lucruri tenebroase, mai ales la nivel de intenție și ăsta mi se pare cel mai dur, direct și punitiv dialog pe care mi-l permit eu cu mine. Fără măști. E o săpătură dureroasă un fel de chiuretaj în creier dar mă simt întărită de experiența aceasta și mult, mult mai curată.

 Apoi plâng. După aia încep să mă rog. Am observat că  plâng mai des de mila mea decât de mila celor din jur. Dar da, în sfârșit plâng și pot să respir mai adânc. Și țin minte. Ce fac eu, e o formă oarecare de umilire, fără martori. Dar apoi parcă nu-s așa de pierdută. Și parcă s-a făcut mai mult loc. Iar când ies pe stradă sau văd oamenii fără să vreau, le zâmbesc. Zâmbet neforțat cu mai multă încredere, fără tăișul din ochi pe care-l feresc sub ochelari. Sunt tranziții spre bine. Zâmbetul e semnul meu de bine. Nu știu dacă-s mai bună dar știu că pot continua.

Doar să nu mă întâlnesc cu personajul real al prietenului meu imaginar! El, cred că ar  cam încasa-o ... (la zâmbete mă refer bien sûr)

.