Libertatea mea, vine atunci când simt zbucium. Hărmălaia mea interioară și tumultul mișcărilor mele sufletești atinge apogeul.”Îmi simt mai ales limitele. Și e firesc să fie așa, pentru că nu rămân niciodată, sau aproape niciodată, în mijlocul coliviei; ființa mea năvălește înspre gratii”. (Andre Gide)
Și când, mai ales când, am un cât de cât echilibru pe de-o parte între ieșirile mele din tiparul prestabilit (de alții?!) și pe de altă parte fructul constrângerilor mele îmi dă senzația că s-a copt, atunci mă iluminez cu propria-mi libertate.
Refuz de a mă înrobi la poverile puse fără să le cer de lumea din juru-mi, refuz să mărșăluiesc pe drumuri pe care alții au risipit atâta cunoaștere și atunci, eliberez în mine însămi, oh ce comoară, gânduri, fapte omenești, cuvinte omenești și planuri de viitor mai frumoase, mai sigure și mai delicate decât cei mai înaripați pași ai unei balerine.
Libertatea mea, reușește să mă surprindă de fiecare dată, e o muzică uneori atât de copleșitoare și recunosc, niciodată nu sunt pregătită pentru ea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu